Tribuna, iunie 1904 (Anul 8, nr. 103-123)
1904-06-10 / nr. 110
Anni VIII Arad, Joi 10123 Iunie 1904. Nr. 110 ADMINISTRAȚIA Anmi, Deák Feres-a.Nr.Mi INSERTRMU: REDACȚIA Amâ, Deák Ferencz-a. Nr. 311. ABONAMENTUL pentru Amitro-Ungaria: ne uo an ... ... ............. 20 car. p« ‘I» an ..................... ._ M cm. p« ‘M mi ...___________5 CM. pc p huil................... ... 2 car. Nr) 0« DaminecA pc aa 4 car. Verba Romania si urtinitate pc aa 40 fr»pct. LICITANȚII. (S.) Pacea dintre diferitele neamuri din statul ungar o strică — licitanții politici, un soiu de oameni cari numai la noi se găsesc, având aici pieață largă: șovinismul! Cine se arată adică mai mare şovinist, acela dispune de sufletele maghiare. Bánffy, care în ochii Ungurilor era urgisit şi căzuse de la putere dispreţuit de cei mai mulţi, teată, ajunse ales deputat în Seghedin. Pentru că de vre-o trei ani încoaci « a arătat mai şovinist decât oricine în ţeară... Iute şoviniştii i-au iertat deci crima de a fi fugit — pentru a place Vienei — de la înmormântarea lui Kossuth, l’au primit cu alaiu în capitala lui Rákoczy, unde şi-a desfăşurat steagul şi l’au învrednicit cu mandat «Szeged derék népe»... cum le-a zis Kossuth Ungurilor din Seghedin. Şi a fost destul ca Apponyi să supraliciteze Dumineca trecută înaintea alegătorilor săi din Jászberény, pentru ca steaua lt. Bánffy să fie întunecată şi speranţele «naţiunii singure alcătuitoare» să fie concentrate asupra politicianului ,spre care de la căderea sa din presidenţia Dietei până şi cel din urmă «csizmadia» din Kecskei . . . . . mai ştia că şi-a încheiat cariera politică... Ce şi-a zis adică Apponyi? Dacă baronul Bánffy, care nu e nici Cult, nici orator (şi mai are la pasivele sale atâtea boroboaţe săvârşite ca ministrul ? president), a putut s ajungă în graţia naţiei, atunci, de ce să nu mai poată ajunge el, contele cu gât lung şi glas de sirenă şi cu toate apucăturile jesuitice?... Şi-a strîns deci rămăşiţele partidului (tot aderenţi de a şeptea mână, căci cei cu vază şi cap la părăsit de mult) şi haid la Jászberény, să dea şi ei o representaţie, ştiind bine, că nici poporul de acolo nu e mai presus de cel de la Seghedin, ci va primi cu aplause toate gogoaşele patriotico-naţionaliste-şoviniste. A început deci licitaţia. A vorbit baronul Bánffy de libertăţi electorale şi de tot felul ce trebue date tuturor cetăţenilor din patrie, fără osebire de limbă ori religie ? Ei bine, el, nobilul conte, va da drepturi numai naţiunei nobile maghiare! A vorbit Bánffy de transacţia dela 1867, care trebue desvoltată încă? Ei bine, el, fostul president al Dietei pe care M. Sa nu voise a-l observa la un bal de curte, deşi e lungan destul, a mers mai departe: a cerut ca «persoana regelui maghiar în ce priveşte dreptul public, să fie distinctă de împăratul austriac şi prin vedite semne externe»... A trecut Bánffy ca un şiret peste chestia armatei? El, contele năpraznic, îşi formulează principiile şi cu privire la această chestie... Nu vrea să ştie de ordinul dela Chlopy. ignorează faptul că programul său militar a fost ciopârţit în comisia de 9 şi că până şi kossuthiştii au desarmat (cu obstrucţia) când s’au convins că în chestii militare Viena nu ştie de glumă, ci curagios, cum îi şade bine unui bun, cere oficeri maghiari în armată maghiară, jurământ pe constituţia maghiară şi după toate acestea limba de serviciu şi de comandă maghiară. Şi pe d asupra curte regală maghiară independentă şi vamă separată de Ausria. Cum nu era să-l aclameze cei de la Jászberény, descendenţii ehunilor ? Cum să nu-l laude toţi câţi şi-au pus ca ţintă a vieţii, cultivarea şovinismului? »Budapesti Hírlap« scrie cu o însufleţire colosală, mai mulţi articoli d’arândul, dar organele kossuthiste jubilează şi ele vezend cum ideile ce au propagat au cuprins până şicel mai senin suflet unguresc«... Dar licitaţia continuă. Cum adică? Pe când »seninul« Apponyi vorbeşte cu atâta desinvolturâ politică, partidul kossuthist să tacă ? Asta nu se poate. Au scos deci şi kossuthiştii pe teren pe Komjáthy, cel mai năbădăios politician din galeria şovinistâ, care mai zilele trecute refusă îndemnisarea numai pentru că »guvernul trădează interesele naţiei« nelovind mortal în cultura naţionalităţilor... Tipul ăsta de politician pocit ar voi anume, ca Berzeviczy să înceapă proiectul său de lege aşa: »Se desfiinţează în Ungaria orice cultură nemaghiară«... Licitaţia asta a pus pe grijă până şi pe Maghiari. Astfel • Újság« organ al contelui Tisza, scrie: Serbarea dela Furna. (Amintiri). De Ioan Slavici (Urmare). Comitetul central hotărîse, ca discursul festiv să fie ţinut de un student şi ca manuscriptele acestui discurs să-î fie trimise. Noi ne-am sfiit a ne face judecătorii colegilor noştri şi am rugat mai întâiu pe V. Alexandri, apoi, după sfatul lui, pe d-nii T. Maiorescu, I. Negruzzi şi V. Pogor să examineze împreună manuscriptele şi să faci alegerea. In coloanele mai multor ziare se ivise ştirea că guvernul a oprit serbarea, şi se ridicau voci contra serbării. Adevărul era numai că un necunoscut pe care 1 socoteam agent secret al poliţiei, ne urmărea cu multă stăruinţă. Eram cu toate aceste tare în credinţă, că serbarea nu va fi oprită, şi am invitat pe celelalte comitete să-şi trimită la Putna delegaţii pentru întregirea comitetului central, apoi Eminescu a plecat în ţară, ca să conducă „campania“ în presă. Peste câteva zile am fost poftit la poliţie. Eminescu şi eu, deşi unul Moldovean, iar altul Ungurean, eram în toată sinceritatea „şaguniştî“, deci aderenţi ai pajurei cu două capete, şi nu admiteam, că cineva în lumea aceasta ar putea să pună la îndoială lucrul acesta. Pe noi guvernul austriac nu putea să ne oprească de a face serbarea; m’am dus dar cu inima voioasă la poliţia cesaro regească. Şi în adevér m’am încredinţat că eram cunoscut la poliţie şi nu reu notat ca preşedinte al societăţii „România Jună“. Mi-ar fi fost foarte greu să arăt, care anume e calitatea, în care me present. Când mi s-a cerut însă socoteală despre corespondenţa, pe care o port cu întreaga Europă, am spus că nu port corespondenţa aceasta ca preşedinte al societăţii „România Jună“, şi am mărturisit cu inima deschisă ceea ce ştiam că este adevărat. Domnului cu care vorbiam îi era, aşa se vedea, indiferent, dacă sunt ori nu preşedinte. El ţinea seamă numai de ceea ce îi spuneam. „Bine, tinere, — mi-a zis el zimbind, — toate cele ce spui d-ta sunt foarte frumoase, dar d-voastrâ v’aţî avântat la lucruri pe care n’o să fiţi în stare să le faceţi. Crezi d-ta că guvernul Bucovinei ve va da voe să faceţi la Putna manifestaţiunile, pe care le-aţi plănuit“? Privind lucrurile din punctul de vedere al intenţiunilor noastre sincere, obiecţiunea aceasta îmi părea nemotivată, şi-a urmat o discuţiune mai lungă, în care mi-am dat silinţă să arăt că guvernul austriac e interesat să cultive simpatiile Românilor și nu are nici un cuvânt de a-i jigni pe Români oprind serbarea. Am fost poftit și vin peste două zile, ca să mi se dea un răspuns mai lămurit. Răspunsul a fost căguvernul nu va opri pe Românii din Ungaria, nici pe cel din România ori din Basarabia de a veni la Putna, dar numai autoriăţile locale vor putea să se pronunţe, dacă pot sau nu si fie permise manifestaţiunile proiectate de noi. Probabil e, — mi s’a adăugat, — că în sensul expunerilor făcute de mine şi pe răspunderea personală a mea ori a vreunei alte persoane, care inspiră încredere, serbarea se va putea face, dacă vom şti şi conducem lucrurile astfel, ca să nu ne punem în conflict cu autorităţile locale. Mi-am dat în urmă seamă, că răspunsul acesta era nu numai chibzuit, ci totodată şi binevoitor. Atunci eram însă indignat şi nu puteam să înțeleg, cum unui om ca mine i se poate da un răspuns atât de’n doi peri. Nu mai eram acum sigur, că serbarea nu va fi oprită, ba mă cuprindea din când în când temerea ci în Bucovina voiu fi arestat ca agitator primejdios, ceea ce pentru mama, o femee plăpândă, ar fi fost o grea lovitură. Astfel cu inima îndoită şi cuprinsă de temeri, am plecat la Cernăuţi. (Va urma).