Tribuna, iulie 1904 (Anul 8, nr. 124-144)
1904-07-22 / nr. 138
Anul VIII. Arad, Joi 22 Iulie (4 August) 1904 Nr 138 ADMINISTRAȚIA Arad, Deák Ferenc*-«. Hr. XL INSERTIUML«. (te un «k garmoad : prima tett M Itta); a doua oară 11 hani; a tr'*1 cmrf 8 b. de fiecare pqbHtatteaa Attt abonamentele,cât ţi la arţi ■ dt inst a se plăti înainte In Anat Triefon pentru oraş pi comitet p Scrisori aetraucata an M priumn REDACȚIA Arad, Deák Ferencz u. Nr. 20. abonamentul pentru Austro-Ungaria: pe un an.............................. 20 cv. lit- an ......................... ... 10 cor. pe li* an .............................. 5 cor. pe o luna.............................. 2 cor. Nri de DuminecA pe an 4 cor. Centru România si străinătate pe sm 40 franci. Manaacripte nu 8« Înapoiază. .ii ii iiiiii»kkttte>kWrtt»Bte«kikiteiMkMk«k<tek DO! MINIȘTRI! Șl DOUĂ CONGRESE. Într’un interval scurt două congrese ale institutorilor primari s’au ţinut în două ţârî cari amândouă ne interesează, pentru că unul a fost în România, ţara fraţilor noştri, al doilea în Ungaria, ţara noastră. Cine a urmărit lucrările celor două congrese cu atenţiune va scoate mulţime de învăţăminte din iele. Subiectul şi caracterul dezbaterilor celor două congrese este caracteristic şi pentru personalitatea şi mentalitatea celor doi miniştri sunt a căror egidă s’au urmat. La noi, Berzeviczy este cunoscut şi slăvit chiar şi de unguri ca şovinist care de mult ardea de dorinţa de a ajunge la cârma învâţământului din ţară, pentru a pune în lucrare ideile sale de maghiarizarea, sau cum însuş zice, naţionalizarea învăţământului primar. Scopul acesta se va atinge prin desfiinţarea pe încet a şcoalelor primare nemaghiare — iată un ministru de instrucţie publică vrând să desfiinţeze şcoli. Şi scopul acesta urmărit cu orbirea patimei scuză mijloacele. Decât micuţii copilaşi să înveţe carte, să-şi sporească cunoştinţei, într’un cuvânt să se cultive, mai bine să rămână proşti, mai bine cei 4-5 ani petrecuţi în şcoală să fie un timp perdut în viaţa lor. Iată dar un ministru de instrucţiune publică luptând în contra răspândirii culturii, silindu-se din răsputeri să ţină poporul în prostie. Şi fiindcă este un lucru ştiut că-i cu neputinţă a învăţa o limbă numai în şcoală, numai din cărţi şi la o vrâstă atât de fragedă, când mediul înconjurător este neprielnic ca la satele noastre, ministrul vrea să-i silească pe copiii la acest lucru imposibil ce loveşte în principiile pedagogiei. lată deci un ministru de instrucţiune publică călcând în picioare legile cele mai elementare ale pedagogiei. Astfel este ministrul nostru. Şi pentru a-i da operei sale destructive o aparenţă de autoritate, aparenţă că ea este cerută de ţeara întreagă, el convoacă pe învăţătorii de la sate la un congres cerându-le »avizul.« Aceştia, bineînţeles, sunt încântaţi de opera stăpânului lor. Care slugă nu a hindat şi linguşit pe stăpânul său, care ar îndrăzni să nu-l tămâieze ? Ba slugile D-lui Berzeviczy în excesul lor de zel socotesc că stăpânul lor a făcut prea puţin. Atunci stăpânul apare în mijlocul lor şi-i sfătueşte să fie mai moderaţi în pretenţiuni, căci totul nu se poate face deodată, trebue să mergem treptat înainte. Iar ceata slugilor carâşi îşi înalţă glasul plin de laudă stăpânului »înţelept«. . .. Şi iată dincolo într’o ţărişoară tinără după zei de ani de aberaihii de experienţe. Venind ocârmuirea la idei sănătoase, indrumându-se pe calea muncii cinstite şi stărui-, toare. Un ministru chibzuit îşi desfăşură munca întemeiată pe principii ce sunt rodul unei cugetări şi convingeri mature. Trebue infiltrat în popor naţionalizmul cel sănătos şi cel adevărat şi nu exaltat. Trebue dată scoalei menirea ei cea adevărată : să cultive şi să crească pregătind pentru viaţa practică. De aceea să înfiinţeze grădini pentru instrucţiunea economică a viitorilor ţărani. Şi pentru a servi scopul, răspândirea sentimentului naţional, să întruneşte congresul. Ei dezbat o chestie importantă, felul cum istoria naţională trebue predată în şcoalele primare. Rezultatul sfătuirilor este stabilirea unui principiu ce dovedeşte o înţelepciune adâncă, principiul căscopul istoriei naţionale este mai mult dezvoltarea sentimentului naţional, decât înmulţirea cunoştinţelor istorice«. Câtă înţelegere a adevăratei meniri a învăţământului primar, câtă pătrundere a psichologiei mlădiţelor date spre altoit cu altoi bun şi nobil! Şcoala primară — zic el — nu vrea, căci nu poate să-l scoată pe copil dobă de carte cu un magazin de date şi cifre aride în cap, ci vrea să crească cetăţeni buni şi patrioţi. Păzind mereu limitele pedagogiei, terenul lor de muncă, ei chibzuesc mijloacele cele mai bune în vederea ţintei: tablouri istorice, drapelul naţional, piese şi escurziuni istorice şi tirul şcolar. Un învăţător zelos şi deştept, dl. Ciocârlie emite părerea că «istoria naţională să fie predată în trei cercuri concentrice, începând fiecare cu trecutul şi isprăvind cu prezentul. Primul cerc să cuprindă legendele, al doilea Domnii cel mai însemnat! şi în fine al treilea pe lângă materia celui de al doilea şi Domnii mai puţini însemnaţi*. Câtă cunoştinţă a pedagogiei este în aceste deziderate, câtă îngrijire pentru des- ŞTEFAN-CEL-MARE ŞI POPORUL ROMÂNESC. In toate colţurile României serbarea luî Ştefan-cel-Mare s’a desfăşurat într’un chip vrednic de eroul serbătorit. Ministrul de instrucţie a luat numai iniţiativa comemorării şi cheltuiala în unele locuri. Orî cât de bune ar fi fost măsurile oficiale, ele n’ar fi avut însă nici un preţ adevărat, ci ar fi înţepenit în ghiata formelor moarte dacă la îndemn n’ar fi răspuns de pretutindeni un răsunet, larg şi puternic răsunet, în care se uniau glasurile tuturora. însemnătatea serbării stă în acest răsunet, în acest ton cald, armonios, în acest ton vibrant, de argint şi de aur, prin care sufletul poporului românesc liber a răspuns la atingerea cu varga fermecată a numelui luî Ştefan-cel-Mare. Pomenirile de pretutindeni, cu atâtea cortegiurî pompoase, cu atâteia discursuri, şi mai bune şi mai rele, se vor povesti în cartea ilustrată pe care o scoate tot Ministeriul de Instrucţie, care are în fruntea sa pe d. Haret. Aici, îndată după măreaţa şi adevărata vădire a iubirii Românilor pentru trecutul lor în cea mai strălucită înfăţişare a lui, se va vorbi numai despre felul neaşteptat de înţelegător şi de vrednic, în care s’a petrecut, serbarea. In Bucureşti, lumea a fost neobişnuit de tăcută şi de cuminte. Ziarele vestiseră destul de rece aniversara de jale şi de mândrie, în articole stîngace prin care se zăria ambiţia acelui „mititel“ care se slăvia pe densul însuşi, de care vorbeşte Eminescu. Cetitorii au luat ce li trebuia: ştirea că la 2 iulie se vor face rugăciuni pentru odihna sufletului aceluia care a luptat — a luptat şi a cugetat — mai mult decât orieine pentru păstrarea, pentru mărirea, pentru cinstea neamului românesc. Şi au venit astfel, cu o aşteptare din zilele mari, dar mai cucernică decât oricând. In tribuna oficială, Archierei, în odăjdii strălucitoare se aşează înaintea mormântului de lemn de teiu spoit, care înlocuieşte în închipuire pe ce! adevărat, care se află departe, peste hotar (o clipă-ţi trece gândul că atâta parte din măreţia mai nouă e faţă de cea veche, a lui Ştefan, ca acest lemn de teiu văpsit faţă de veşnica marmură a mormântului din Putna). Se încep rugăciunile morţilor. Intre cel de faţă, foarte mulţi vorbesc între dânşii, pe când afară mulţimea stă liniştită şi plină de evlavie. Archierei, în genunche şi principii Ferdinand şi Carol sunt cel dintâiu cari pleacă genunchii lângă dânşii. Tot de afară se ascultă cu mai multă luare aminte cuvântările. Defilările vin la rând. Intre cei dintâiu cari trec sunt purtătorii unui steag pe care se deosebeşte în litere de aur cuvântul Sibiiu, pe când deasupra fîlfîie panglici cu colorile Italiei: e un gând trist, de departe, care stă ascuns în cutele acestui steag ce nu samână cu celelalte ; puţinii cari au băgat de samă trecerea steagului răzleţ îşi simt ochii plini de lacrimi. Apoi şcolile, cu copil pe când tricolorul luminii care-i uneşte pare un îndrăzneţ tricolor de biruinţă, trezesc în mersul lor aplause, care n’au nimic formal şi nimic impus. Tăcerea se face: locul dintre tribune e gol. Cerurile care s’au Înălţat odinioarea ca o mulţămită către cerul de unde s’a pogorît sufletul eroului, au amuţit. Şcolarii, mulţimea, lumea oficială aşteaptă ceva care nu e de toate zilele: închipuirea vremiior moarte care va trece, în armele eî, în purpura eî, în mătasa, catifeaua şi aurul eî între rânduri ţărănesă de astăzi care sunt chemate a spune prin veşmânt ce au fost glorioasele rânduri ţărăneşti de altădată, de atuncea. Buciumaşi! trec, buciumele sunt mute, căci stafiile nu cântă. Dar un cântec, un mare cântec se pregăteşte în inimi, în acele muite inimi ale oamenilor de astăzi prin care trece viaţa veche, viaţa veşnică a neamului, un cântec de părere de rău, un cântec de mândrie, un cântec de nădejde. Trec călăreţii în rânduri, trece steagul, trec copii de casă. .. Scînteietoarea întrupare a luî Ştefan însuşi trece. Şi un nemărginit freamăt de aplauze se ridică din marea mulţime tăcută până atunci, pe când ochii în lacrimi ai oamenilor ce nu se cunosc între sine se caută pentru a-şî mărturisi bucuria că au văzut măcar atâta din ceea ce a fost: vrăjirea prin aur şi stofe scumpe, prin mersul solemn al unui mândru călăreţ pe calul împodobit cu harşale, a lui Ştefan străbunul. Şi în acest timp clopotele sunau în tot largul României clopotele grele din bisericile ora