Tribuna, noiembrie 1904 (Anul 8, nr. 207-226)

1904-11-02 / nr. 207

Nr. 207. Era ora B, când în numele convocato­rilor adunării, dl Dr. Iacob Hotăran, deschide adunarea, arâtându-i scopul pentru care a fost convocată. „Cel mai de căpetenie drept cetăţenesc — zice dl Hotăran — este dreptul de întrunire. Trecut-au zece ani fraţilor, de când noi nu ne-am mai întrunit. Faptul, poate să fie şi o slăbiciune politică dar el dovedeşte în acea­ vreme firea blândă şi pacinică a Românului. Că azi v-am chemat, este pentru că se descarcă o nouă primejdie asupra noastră. Un proect de lege e adus în Dietă care tinde să reformeze legea de pân’aci asupra învăţământului poporal. Acest proect taie până în os în drepturile fun­damentale ale naţionalităţii noastre“. (Aşa-i! Aşa-i !). Arată scopul proectului, care e maghiari­zarea noastră, apoi termină: împotriva acestui proect noi trebue să protestăm (Protestăm ! Pro­testăm), cu ultima vigoare a sufletului nostru. (Aplauze îndelungate). Roagă apoi, ca adunarea să se consti­­tuiască alegându-şi un preşedinte şi un notar. S-aclamă unanim de preşedinte Dl Dr. lacob Hotăran, dar de notar dl Dr. Ioan Gaţ. Acordă cuvântul pe urmă la ordinea de zi, d-lui Traian Terebenţ administr. pro­­topopesc. După scurtă Introducere, dl Terebenţ trece la proect, dovedind ce criminală intenţiune ur­măresc urzitorii lui cu dânsul. Arată că instruc­ţiunea primară nu se poate face numai în limba maternă. Arată cum sistemele politice maghiare ne-au trunchiat dela 1867 tot în rate drepturile cu privire la limbă, garantate în legi fundamen­tale. Aseamănă ţeara aceasta cu o grădină în care cresc maî multe feluri de flori. Grădinarul bun se bucură da fiecare floare şi nu-î va nimici rădăci­­nele nici uneia. Vorbirea frumoasă a d-lui Tere­benţ a fost des întreruptă de aplausele poporului. A luat apoi cuvântul dl Dr. Ştefan Pop, care răpeşte cu avântu-I mulţimea, îl duce însufleţirea la apogeu şi-i sgudue a­­dânc conştiinţa. Regretăm, că nu l’am putut prinde cuvânt de cuvânt, ci numai încât F am putut urmări în fuga condeiului. Redăm deci mai mult mersul ideilor decât însuş discur­sul care a durat o oră. Fraţi Români! După 11 ani de zile grele, câţi au trecut de când nu ne-am mai văzut îm­preună, plângându-ne amarnica soarte, iată-mă întors iar în mijlocu-vă, putând să vă salut din toată inima. Durere, că pe noi în patria­ ne iu­bită, nu ne mai poate întruni nici un prilej se­nin, ci numai de jelanie şi plânset. (Aşa-i! Numai năcazuri avem !)... Vedeţi fraţilor, ori­cât de să­răntoci suntem, nu cu fală, ci cu adevărul isto­ric ne putem mândri, că nu este popor pe lume, care să nu fi învăţat legile dela strămoşii noştri. Dreptul roman este primit pe întreg rotogolul pă­mântului şi acel popor care s’a abătut dela acest drept, a plătit rătăcirea sa cu viaţa. Ce zice a­­cest drept ? întâi, să trăeştî cinstit, a doua să nu vatâmî nici persoana, nici averea deaproape­­lui tău, şi a treia, dă-i la fie­care dreptul să fie liber. Fraţilor! De zece ani ce trebue să vedem ? De zece ani soarta noastră se poate asemăna cu cea a lupului şi mielului din poveste. Mielul care e din jos de isvor, acela tulbură apa. (Aşa-i!) Totdeauna ne-au aflat stăpânitorii noştri pricini, urmarea a fost că ne-au tăiat tot mereu din drep­turile noastre. După 1848, când a venit vremea să se uite marea rătăcirea a acelor vremi, s’a pus condiţiune pentru a statornici pacea, ca na­ţionalităţile pururea credincioase tronului, să fie mulţumite. Şi atunci s’a adus legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor. S’a spus atunci, că în ţinuturile româneşti fişpanî, vicişpanî, şi alţi diregătorî, Români să se pună. Unde-i vedeţi ? S’a spus că, statul e dator să se îngrijască de lumi­narea poporului, ridicând şcoli româneşti pe banii statului. Unde sunt ? Din contră, şi în cele susţi­nute pe banii noştri, din a voastră cruntă su­doare, vrea stăpânirea acum să poruncească, mai mult, pe banii voştri, să vă maghiarizeze. (Ruşine ! Nu ne învoim ! Numai ca Români, vrem să trăim !) S’a spus că până la Academie, şcoala cea maî înaltă, instrucţiunea să se facă în toate şcolile, gimnasii ş. a. îi limba dulce a maicii noastre. Aşa se întâmplă ? Pe banii noştri proprii nu ne ’ngâdue să ne ridicăm gimnazii, iar în cele ce le avem, s’amestecă şi ne impune tot maî mult limba maghiară, scoţindu-o pe a noastră. (Ruşine ! Asta-i dreptate ?) Şi ce s’a întâmplat ? întâia oară ni­­s’au ciuntit din aceste drepturi în 1879. Atunci vine guvernul cu legea care Introduce limba ma­ghiară în şcolile noastre. Legea se primeşte. In 1883 a venit rîndul pe copilaşi. Dela sînul una­înţeleaptă. Şi nici un om serios nu-­şi perde cumpătul pentru a da sbor liber sentimentului de nemulţumire, dacă femeea deşteaptă şi bună nu dă prilej la o asemenea dureroasă sgudui­­tură de inima soţului. Căci, inima este în prima linie lovită, când femeea îşi uită datorinţa sa. Nici un bărbat serios nu lasă ca să obvină sgu­­duituri în familie, dacă femeea posedă abilita­tea şi provenienţa de a-l atrage. Pentru aceasta se cer multe însuşiri de la femee. Cu deosebire, se cere ca să aibă atragere şi plăcere pentru economia de casă, şi pentru căsnicie peste tot. Aceasta cerinţă a vieţii să nu o privească ca o sarcină, ci ca o datorinţă plăcută, căreia se supune cu toată rîvna şi bucuria. Displăcerea pentru căsnicie, şi pentru lu­crul casei, adeseori provine din lipsa de cuno­ştinţă, din nepriceperea lucrurilor, pe cari fe­meea necondiţionat trebue să le ştie, dacă voeşte ca să conducă o casă şi voeşte a progresa. Aceasta displăcere adeseori provine şi din lipsa de educaţie serioasă. Dacă în contrast cu fantasiile despre viaţa de când a fost d-şoară, nu poate armoniza momentele mari ale vieţii familiare, lipsesc cunoştinţele cari i­ se cer d­in tot caşul, atunci a conduce o casă, este o dis­plăcere, ca pentru tot ce e lucru de casă. Dacă o fiitoare soţie, a avut nefericirea de a primi o creştere aşa greşită, ca cele mai car­dinale cunoştiinţe ale casei, i-au fost trecute cu vederea, atunci depinde numai dela dînsa, ca acele, să şi­ le însuşească în scurt timp, uei sale să iee copilaşul şi să se dee pe mâna ovreicei, care să-l înveţe ungureşte. (Ruşine !) Azi stăm înnaintea altui proiect. Ce vrea acest pro­iect ? Credeţi doar’ să chibzuiască cum să ve în­veţe mai bine copilaşii la cetire, scriere, soco­teală, istorie, geografie şi atâtea alte lucruri de lipsă pentru omul zileî de azi­? Nu. Ungureşte să înveţe, încolo poate să rămâie el cât de prost. Ba poate chiar prostirea fiilor noştri e scopul. (Ruşine! Nemernicie ! Nici în Rusia nu se întâmplă asta). Dar nu-i asta oare maî mult decât barbarie ? Ce a păcătuit oare micuţul mocan, ca pentru dîn­­sul să se închidă lumina, şi cunoştinţele de lipsă vieţii, având în cazul cel maî bun sâ rămână un prost, care însă ştie ungureşte. (Aplauze îndelung repetate). Grele zile am ajuns fraţilor. Poate nici odată n’am fost atât de crud loviţi, ca acum. Dar să nu desperăm. Să căutăm în trecutul nostru, isvor nesecat de nădejdi aflând în el, aducându-ne aminte de vremurile de restrişte, pe cari le-au râsbit strămoşii noştri. Şi ne aducem aminte de înţeleptul Mircea şi Baiazid... (Re­citează frumoa­sele strofe din satira treia a luî Eminescu, dialo­gul dintre Mircea şi Baiazid, ce sfîrşeşte că iubi­rea de neam e un zid....). Zid trebue să fiţi şi voi, care numai rupt, ce­dează. (Aplause îndelungate.) Să ne deşteptăm fra­ţilor. Când totul e în pericol, totul trebue să punem întru apărare. N-avem noi nimic, cu confraţii noştri maghiari, cu poporul maghiar, ci cu gu­vernul căci el vrea să se facă călăul vieţii noas­tre naţionale. (Aşa-în Jos cu guvernul.) El vrea să dee lovitura de moarte nu numai şcoalei, ci şi bisericii noastre, călcând autonomia ei. (Pro­testăm ! Protestăm !) N-am venit noi de resfăţaţi aici, ci pentru că vedem că săcurea care tot taie în trupul nostru, ne-a ajuns acum la inimă. (A­­plause îndelung repetate.) Bâtă de cerşâtor vrea sâ ne dee în mână guvernul şi pe glia noastră strămo­şească să se înstăpânească bazarul. Să zicem cum au zis strămoşii noştri: mai bine viaţa decât limba. (Aplause cari ţin minute întregi. Toţi string mâna oratorului). După ce s’au terminat ovaţiunile, ia cu­vântul fruntaşul ţăran din Siria, Nicolae La­­zarezeu şi ţine un discurs foarte frumos şi inteligent. Vorbirea d-lui Lâzârescu, frapantă în logica ei uimitoare, strimneşte din nou en­tuziasmul. La sfîrşit propune şi preşedintele Ca la toate lucrurile în lume, căutăm înainte de toate de ce ne stă mai deaproape şi despre ce încă nu suntem în clar, ca să ne câştigăm noţiuni clare. Unde este bunăvoinţă şi perseveranţă, încredere în reuşita muncii, acolo e şi succes; şi ţinta e ajunsă, mai uşor de cum se crede. Chiar ambiţia cu aripile sale se avântă acolo, unde este nobilă dorinţă. Să progresăm, să nu ne uităm de dato­­rinţele şi sfinţenia casei noastre, ca nu cumva să trecem de nepricepute şi indolente căci jude­cata lumii pe nimenea nu cruţă! Calităţile nobile ale inimei femeii sunt baza familiei fe­ricite. înţeleptul Solomon zice: „începutul înţe­lepciunii e frica de Dumnezeu“. Cea dintâie calitate nobilă e deci, frica de Dumnezeu. Din aceasta izvoreşte iubirea curată, iubirea de ade­văr ; cea dintâi atrage ca prin magnet inima nobilă cătră sine, cea de a doua întruneşte tot ce e concept nobil şi delătură tot ce este rău. Din iubire isvoreşte şi iubirea de muncă, iubire de ordine, iubirea de pace, iubirea de aproapelui; apoi mila, răbdarea, încrederea şi abnegarea sau lăpădarea de sine. Acestea fiind bazele tuturor aşezămintelor nobile,­­ urmează că în familie se află adevărata fericire, dacă femeea e pătrunsă de adevăratul sentiment al iubirei şi al abnegaţiuneî şi moralei. Ţinuta femeii. (După E. Grebitz.) Femeea ca soţie, şi consoartă are să fie întru toate un ajutor fidel, atât în bine cât şi în rele; ea are să ia parte, dând ajutor soţului, ca nu numai în plăceri şi bucurii să fie alăturea soţului ei, ci şi grijile şi greutăţile cu cari se susţine familia, deopotrivă să le înţeleagă, să le simtă, şi dând mână de ajutor întru toate, să contribue la susţinerea casei. Femeea are datoe­rinţa ca să facă cât de plăcută viaţa celui ce hrăneşte şi susţine familia prin munci şi oste­neala sa; să fie a acestuia viaţă cât se poate de jignită în sânul familii sale, ca bine să se simtă acasă. Dânsa să contribuie la edificarea bazei economiei de casă, şi nu numai desmer­­darea să fie preocupaţia ei, faţă de soţul său, fiindcă, în mâna femeii este pacea, buna armo­nie şi tot ce reclamă soţul pentru a se afla bine la el acasă. Unde femeea nu înţelege că de la dînsa depinde fericirea familiei şi a ei chiar, acolo uşor devine soţul disgustat, se simte străin de căminul său, dacă focul dragostei unit cu deş­­teptăciunea şi hărnicia, nu licureşte. Ceea­ ce nu află în familia lui, se simte dornic a afla afară de aceasta. Cu încetul negligă unele din dato­­rinţele sale, şi pasul cel dintâi spre nemulţumire, cu toate urmările sale dezastroase e făcut. O astfel de împrejurare tristă să o evite femeea (Va urma ) Ifigenia. „T R i B u N A‘ Pag. 2.

Next