Tribuna, noiembrie 1904 (Anul 8, nr. 207-226)

1904-11-25 / nr. 223

Nr. 22,­ Anul VIII. jav •■rir^rss.'sc­rjagcsn r­­.uvw«-« ■ ■-­ Arad, Joi 25 Novembre (8 Decembre) 1904. ADMINISTRAȚIA Arai, Deák Fereacx­u. Mr. Xk INSERTIUNILJt: de ne sir garntood : jmmu fett M kaaü; a Mu ont IS Seal; a ir*í oarS i b. de fiecare paMtcxţtac, AW aăweameatel^ cât |Hauwr|Eî !■ dk mata se ptl­thiMi la Araid. TaMfoa peatra oraș fi MseneWp REDACTIA 4-e4. Deak Ferencz­ u. Nr. 28. ABONAMENTUL pentru A«*tro-Ungari«: pe un an............................... 28 cue. ja* v» an ...­­............... ... 10 cot. ft V. an ............................. 5 cor. je o lună......................... 2 cor. N­ri de Dumineca pe un 4 cor. Pentru România şi străinătate pe ae 40 franci. manuscripte se M la ipoteza. GERMANIA CONTRA UNGURILOR. a Wiener A. Z­itung« de Sâmbătă pri­mise din Berlin ştirea că în cercurile con­ducătoare germane domneşte o mare răceală faţă de Unguri, şi peste tot, relaţiunile între guvernele celor două state sunt nu se poate mai încordate. Dar aceasta nu numai din cauza neînţelegerilor cu privire la încheiarea convenţiilor comerciale, ci şi a altor afaceri în afară de această sferă. Guvernul german e supărat pe contele Tisza deja pentru le­gea de emigrare prin care comerciulul ger­man i­ s-au adus pagube însemnate. Socie­tăţile germane au şi făcut atunci o repre­­sentaţie cătră guvern, acesta a intervenit la Budapesta, dar fără succes, înregistrând ştirea aceasta, »Budapesti Hírlap» de Duminecă scriea : »Trebue să ne îngrijoreze chipul cum Nemţii încrezuţi vor să dirige din Berlin a­­facerile noastre interne. Germanizarea forţată umple de groază popoarele din lumea în­treagă, pentru­ că nici un popor din lume nu a recurs la aşa mijloace neomenoase pentru a desnaţionaliza, ca Germanii. Dar cât despre afacerea societăţilor germane de na­vigaţie, e spurcată. Cu minciuni cari au umplut lumea, prin calomnii şi cu bani mulţi au lucrat aceste societăţi pentru­ ca, la adăpost de ori­ce concurenţă, să câştige de la cea mai săracă pătură a poporului maghiar. Au aranjat adevărat tîrg de sclavi în mijlo­cul Europei.« Şi organul opoziţiei unite felicita pe Tisza că li-a dat Nemţilor peste s­labe. .. . Fapt e că era întreaga presă maghiară anunţa întreruperea negocierilor în vederea încheierii unei convenţii comerciale cu Ger­mania, iar oficiosul »Magyar Nemzet* caută să desmintă ştirea ziarului vienez. Cetim însă acum despre desbaterile ur­mate în Reichstagul german. Şi anume în şedinţa dela 5 c., în care Dr. Spahn (din centru) a zis între altele: »Se înşală monarchia austro-ungară dacă crede că Germania-i va acorda drep­tul celui mai mare favor dacă nu se va încheia contractul-tarif (aprobări sgomo­­toase în dreapta). Ori­cât ar fi de strînse relaţiunile politice, scopurile politice ori­cât ar fi de identice, —­şi sunt între cei dintâi cari se bucură de asta, pentru­ că ştiu ce interese mari reclamă înţelegerea deplină cu Austro-Ungaria — totuşi asta nu ne poate determina să ne dăm legaţi de mâni şi de picioare Austro-Ungariei« (aprobări sgomotose în dreapta). Representantul celui mai important par­tid german, a partidului care în trecut de atâtea ori a mânat apa pe moara Ungurilor, iată, în chip neîndoios ia posiţie în contra­­ Ungurilor. Numai suferă adecă îndoială, că deşi — voind să fie absolut parlamen­tar şi diplomat — Dr. Spahn a vorbit de Austo-Ungaria, săgeţile sale au fost îndrep­tate împotriva numai a Ungurilor, căci nu­mai guvernul acestora este în războiu cu guvernul german. Din punct de vedere economic, nici vorbă, ar trebui să felicităm şi noi pe contele Tisza dacă el într’adevăr a dat Nemţilor peste s­labe numai pentru ca astfel să protejeze «cea mai săracă pătură a poporului maghiar», pe emigranţi adică. Chiar ziarele maghiare însă alarmaseră, pe acea vreme, opinia pub­lică din ţeară şi denunţaseră că societatea Cunard Line, care duce din Fiume pe emi­granţi, practică cel mai neomenos comerţ. Considerantele economice nu sunt deci de loc clare. După cum nu înţelegem nici îndrăzneai lui­­ Budapesti din ap­ă care dăs­căleşte atât de aspru pe Germani pentru po­litica lor de desnaţionalizare... Cum adică ? Cei de la organul «imperiului maghiar» nu cunosc încă un stat ori popor european care să facă o politică de desnaţionalizare mai păcătoasă ? Dar citească colegii budapestani mărturisirile celor de la «A Hot», ori răs­foiască prin propriu lor organ şi vor găsi cele mai violente cuvinte la adresa naţio­nalităţilor şi laudele cele mai exagerate la adresa guvernelor pentru măsurile sălbatice de desnaţionalisare... Dar,în fine, noi n’vem să ne punem la discuţie acum pe tema asta, ci simplu să înregistrăm, că din punct de vedere politic ne pare bine de scarmăneala ce li­ s’a dat în Reichstagul Germaniei încrezuţilor noştri heghemoni. Prietenia cu Germania i-a făcut pe şovinişti de atâtea ori să peardă măsură dreptei judecăţi. E vremea să fie aduşi la realitate. Oraşul Arad şi banca « Vie-9­9 toria». In şedinţa de erî a comisiei finan­ciare a oraşului Arad sa hotărît unanim a se propune adunării municipale ca din banii oraşului o parte să fie puşi spre fruc­tificare şi la banca «Victoria­». Din acest incident ziarul , Aradi Közlöny» de a fi scrie un articol în care la urmă face politică. Noi credem că afacerile de bancă nu trebue amestecate cu cele politice. Oraşul a mai avut bani depuşi la «Victoria», ceea­ ce fără îndoială e un semn de soliditatea băncii şi de încrederea de care ea, cu drept cu­vânt, se bucură în toate părţile. * Mandatul Caşoviei. Mandatul din Caşovia în urma morţii lui Beöthy Ákos, a devenit vacant. Se vesteşte că opoziţia aliată va pune candidat pe Eugen Deil, secretarul camerei de industrie şi comerciu de acolo. Un monument lui G. G. Cantacuzino. Duminecă s’a inaugurat în Bucureşti statuia lui G. C. Cantacuzino. Cu acest pri­lej »Secolul« scrie următorul articol bine simţit: Mâne, Duminecă, se inaugurează, pe locul numit mai înainte „piaţa Icoanei“ un monument ridicat lui George C. Cantacuzino ... un mo­nument, în acelaşi timp­, de iubire, de admi­­raţiune şi de pietate liberală. Ni-aducem aminte — par’că a fost ieri — câtă jale cuprinse pe toţi Românii când o moarte crudă şi timpurile smulse dintre noi pe bărba­tul acela cari făptuise mari lucruri şi pe care-l credeam ursit să ajungă, într-o zi, el însuşi a fi o culme printre cele mai îndelung radioase ale culturii noastre naţionale. Jalea de atunci a fost nemângăiată, durerea pierderii, în adevăr ireparabile, face până astăzi, să ne tremure inima de aceeaşi emoţiune, şi nu ne putem îm­păca cu gândul că s’a putut risipi în ţărînă o făptură omenească aşa de aleasă. Familia libe­rală îndeosebi, îl plânge mereu ca pe un frate bun şi i­ se pare că-l vede aevea, mereu, în mij­locul ei, socotit la vorbă, adînc la cugetare şi repede la împlinirea hotărîrii luate. Şi toc­mai spre a fixa chipul acesta scump, ei şi spre a-şi dovedi înşişi că nuu-l va perde niciodată din ochi pe această lume, s-a înălţat ea frumosul Monu­ment. George C. Cantacuzino se născuse din pă­rinţi vestiţi în Ţară prin liberalismul lor neîn­trecut. Originile lor boiereşti aveau focul ro­mânismului în ele şi de aceea Cantacuziniştii Rîfoveni nu au putut merge cu­ nici o reac­­ţiune, în cursul vremii, iar când ideile de pro­gres prin libertate luminată şi cerul nostru cel întunecat de păcatele clasei boiereşti fanarioti­­zate, dînşii se închinară lor cu absolut devo­tament. Tînărul George C. Cantacuzino fusese crescut, însă, ca să fie patriei sale folositor în­­tr’altă direcţiune decât cea politică. Părinţii căutase a-’l feri de mistuitoarele lupte dintre partide şi, de aceea, îl pusese să înveţe mate­­maticile înalte la Paris, ştiinţe senine în care el obţinuse gradul academic de licenţiat... Putea fi, deci, un savant profesor universitar. Soarta nu a vrut să fie tot astfel, şi nici temperamen­tul său combativ nu i-ar fi lăsat răgazul trebui­tor vieţii de catedră. Apoi i­eşirea lui în­ lumea publică s-a întâmplat să coincidă anume cu pe­rioada regenerării noastre, tocmai aceea când tot ce se chiema că poate ceva prin inteligenţa sa, dela elevul din şcoala militară până la doc­­torul într’o specialitate oare care, trebuia să-şi plătească tributul hărniciei şi ostenelii pentru binele obştesc. In sfîrşit norocul a vrut ca G. C. Cantacuzino să trăiască sub privirile geniale, scrutătoare de suflet omenesc, ale lui Ion C. Brătianu, precum şi celalalt înger de pază al liberalizatului, C. A. Rosetti... Intre măririle acestea două româneşti, tînarul acesta entuziast nu se putea decât înarma pentru luptele poli­tice. Mai întâiu, fusese — cum obicinuia Bră­tianu să o practice cu toţi — încercat în situa­­ţiuni mai secundare, unde se cerea muncă de contra-maestru. Acolo, Cantacuzino, s’a sfetit îndată ca măestru: atât era de pletorică fiinţa lui intelectuală... Se ştie ce straşnică şi ce spor­nică fu administraţiunea Monopolului Tutunu­rilor subt el. Fireşte că un atare bărbat, hără­zit cu toate darurile fericite, nu avea să rămână un valoros secund pe vasul statului plutind atuncia şi de atunci încoace cu toate pânzele

Next