Tribuna, noiembrie 1904 (Anul 8, nr. 207-226)
1904-11-25 / nr. 223
Nr. 22, Anul VIII. jav •■rir^rss.'scrjagcsn r.uvw«-« ■ ■- Arad, Joi 25 Novembre (8 Decembre) 1904. ADMINISTRAȚIA Arai, Deák Fereacxu. Mr. Xk INSERTIUNILJt: de ne sir garntood : jmmu fett M kaaü; a Mu ont IS Seal; a ir*í oarS i b. de fiecare paMtcxţtac, AW aăweameatel^ cât |Hauwr|Eî !■ dk mata se ptlthiMi la Araid. TaMfoa peatra oraș fi MseneWp REDACTIA 4-e4. Deak Ferencz u. Nr. 28. ABONAMENTUL pentru A«*tro-Ungari«: pe un an............................... 28 cue. ja* v» an .................. ... 10 cot. ft V. an ............................. 5 cor. je o lună......................... 2 cor. Nri de Dumineca pe un 4 cor. Pentru România şi străinătate pe ae 40 franci. manuscripte se M la ipoteza. GERMANIA CONTRA UNGURILOR. a Wiener A. Zitung« de Sâmbătă primise din Berlin ştirea că în cercurile conducătoare germane domneşte o mare răceală faţă de Unguri, şi peste tot, relaţiunile între guvernele celor două state sunt nu se poate mai încordate. Dar aceasta nu numai din cauza neînţelegerilor cu privire la încheiarea convenţiilor comerciale, ci şi a altor afaceri în afară de această sferă. Guvernul german e supărat pe contele Tisza deja pentru legea de emigrare prin care comerciulul german i s-au adus pagube însemnate. Societăţile germane au şi făcut atunci o representaţie cătră guvern, acesta a intervenit la Budapesta, dar fără succes, înregistrând ştirea aceasta, »Budapesti Hírlap» de Duminecă scriea : »Trebue să ne îngrijoreze chipul cum Nemţii încrezuţi vor să dirige din Berlin afacerile noastre interne. Germanizarea forţată umple de groază popoarele din lumea întreagă, pentru că nici un popor din lume nu a recurs la aşa mijloace neomenoase pentru a desnaţionaliza, ca Germanii. Dar cât despre afacerea societăţilor germane de navigaţie, e spurcată. Cu minciuni cari au umplut lumea, prin calomnii şi cu bani mulţi au lucrat aceste societăţi pentru ca, la adăpost de orice concurenţă, să câştige de la cea mai săracă pătură a poporului maghiar. Au aranjat adevărat tîrg de sclavi în mijlocul Europei.« Şi organul opoziţiei unite felicita pe Tisza că li-a dat Nemţilor peste slabe. .. . Fapt e că era întreaga presă maghiară anunţa întreruperea negocierilor în vederea încheierii unei convenţii comerciale cu Germania, iar oficiosul »Magyar Nemzet* caută să desmintă ştirea ziarului vienez. Cetim însă acum despre desbaterile urmate în Reichstagul german. Şi anume în şedinţa dela 5 c., în care Dr. Spahn (din centru) a zis între altele: »Se înşală monarchia austro-ungară dacă crede că Germania-i va acorda dreptul celui mai mare favor dacă nu se va încheia contractul-tarif (aprobări sgomotoase în dreapta). Oricât ar fi de strînse relaţiunile politice, scopurile politice oricât ar fi de identice, —şi sunt între cei dintâi cari se bucură de asta, pentru că ştiu ce interese mari reclamă înţelegerea deplină cu Austro-Ungaria — totuşi asta nu ne poate determina să ne dăm legaţi de mâni şi de picioare Austro-Ungariei« (aprobări sgomotose în dreapta). Representantul celui mai important partid german, a partidului care în trecut de atâtea ori a mânat apa pe moara Ungurilor, iată, în chip neîndoios ia posiţie în contra Ungurilor. Numai suferă adecă îndoială, că deşi — voind să fie absolut parlamentar şi diplomat — Dr. Spahn a vorbit de Austo-Ungaria, săgeţile sale au fost îndreptate împotriva numai a Ungurilor, căci numai guvernul acestora este în războiu cu guvernul german. Din punct de vedere economic, nici vorbă, ar trebui să felicităm şi noi pe contele Tisza dacă el într’adevăr a dat Nemţilor peste slabe numai pentru ca astfel să protejeze «cea mai săracă pătură a poporului maghiar», pe emigranţi adică. Chiar ziarele maghiare însă alarmaseră, pe acea vreme, opinia publică din ţeară şi denunţaseră că societatea Cunard Line, care duce din Fiume pe emigranţi, practică cel mai neomenos comerţ. Considerantele economice nu sunt deci de loc clare. După cum nu înţelegem nici îndrăzneai lui Budapesti din apă care dăscăleşte atât de aspru pe Germani pentru politica lor de desnaţionalizare... Cum adică ? Cei de la organul «imperiului maghiar» nu cunosc încă un stat ori popor european care să facă o politică de desnaţionalizare mai păcătoasă ? Dar citească colegii budapestani mărturisirile celor de la «A Hot», ori răsfoiască prin propriu lor organ şi vor găsi cele mai violente cuvinte la adresa naţionalităţilor şi laudele cele mai exagerate la adresa guvernelor pentru măsurile sălbatice de desnaţionalisare... Dar,în fine, noi n’vem să ne punem la discuţie acum pe tema asta, ci simplu să înregistrăm, că din punct de vedere politic ne pare bine de scarmăneala ce li s’a dat în Reichstagul Germaniei încrezuţilor noştri heghemoni. Prietenia cu Germania i-a făcut pe şovinişti de atâtea ori să peardă măsură dreptei judecăţi. E vremea să fie aduşi la realitate. Oraşul Arad şi banca « Vie-99 toria». In şedinţa de erî a comisiei financiare a oraşului Arad sa hotărît unanim a se propune adunării municipale ca din banii oraşului o parte să fie puşi spre fructificare şi la banca «Victoria». Din acest incident ziarul , Aradi Közlöny» de a fi scrie un articol în care la urmă face politică. Noi credem că afacerile de bancă nu trebue amestecate cu cele politice. Oraşul a mai avut bani depuşi la «Victoria», ceea ce fără îndoială e un semn de soliditatea băncii şi de încrederea de care ea, cu drept cuvânt, se bucură în toate părţile. * Mandatul Caşoviei. Mandatul din Caşovia în urma morţii lui Beöthy Ákos, a devenit vacant. Se vesteşte că opoziţia aliată va pune candidat pe Eugen Deil, secretarul camerei de industrie şi comerciu de acolo. Un monument lui G. G. Cantacuzino. Duminecă s’a inaugurat în Bucureşti statuia lui G. C. Cantacuzino. Cu acest prilej »Secolul« scrie următorul articol bine simţit: Mâne, Duminecă, se inaugurează, pe locul numit mai înainte „piaţa Icoanei“ un monument ridicat lui George C. Cantacuzino ... un monument, în acelaşi timp, de iubire, de admiraţiune şi de pietate liberală. Ni-aducem aminte — par’că a fost ieri — câtă jale cuprinse pe toţi Românii când o moarte crudă şi timpurile smulse dintre noi pe bărbatul acela cari făptuise mari lucruri şi pe care-l credeam ursit să ajungă, într-o zi, el însuşi a fi o culme printre cele mai îndelung radioase ale culturii noastre naţionale. Jalea de atunci a fost nemângăiată, durerea pierderii, în adevăr ireparabile, face până astăzi, să ne tremure inima de aceeaşi emoţiune, şi nu ne putem împăca cu gândul că s’a putut risipi în ţărînă o făptură omenească aşa de aleasă. Familia liberală îndeosebi, îl plânge mereu ca pe un frate bun şi i se pare că-l vede aevea, mereu, în mijlocul ei, socotit la vorbă, adînc la cugetare şi repede la împlinirea hotărîrii luate. Şi tocmai spre a fixa chipul acesta scump, ei şi spre a-şi dovedi înşişi că nuu-l va perde niciodată din ochi pe această lume, s-a înălţat ea frumosul Monument. George C. Cantacuzino se născuse din părinţi vestiţi în Ţară prin liberalismul lor neîntrecut. Originile lor boiereşti aveau focul românismului în ele şi de aceea Cantacuziniştii Rîfoveni nu au putut merge cu nici o reacţiune, în cursul vremii, iar când ideile de progres prin libertate luminată şi cerul nostru cel întunecat de păcatele clasei boiereşti fanariotizate, dînşii se închinară lor cu absolut devotament. Tînărul George C. Cantacuzino fusese crescut, însă, ca să fie patriei sale folositor într’altă direcţiune decât cea politică. Părinţii căutase a-’l feri de mistuitoarele lupte dintre partide şi, de aceea, îl pusese să înveţe matematicile înalte la Paris, ştiinţe senine în care el obţinuse gradul academic de licenţiat... Putea fi, deci, un savant profesor universitar. Soarta nu a vrut să fie tot astfel, şi nici temperamentul său combativ nu i-ar fi lăsat răgazul trebuitor vieţii de catedră. Apoi ieşirea lui în lumea publică s-a întâmplat să coincidă anume cu perioada regenerării noastre, tocmai aceea când tot ce se chiema că poate ceva prin inteligenţa sa, dela elevul din şcoala militară până la doctorul într’o specialitate oare care, trebuia să-şi plătească tributul hărniciei şi ostenelii pentru binele obştesc. In sfîrşit norocul a vrut ca G. C. Cantacuzino să trăiască sub privirile geniale, scrutătoare de suflet omenesc, ale lui Ion C. Brătianu, precum şi celalalt înger de pază al liberalizatului, C. A. Rosetti... Intre măririle acestea două româneşti, tînarul acesta entuziast nu se putea decât înarma pentru luptele politice. Mai întâiu, fusese — cum obicinuia Brătianu să o practice cu toţi — încercat în situaţiuni mai secundare, unde se cerea muncă de contra-maestru. Acolo, Cantacuzino, s’a sfetit îndată ca măestru: atât era de pletorică fiinţa lui intelectuală... Se ştie ce straşnică şi ce spornică fu administraţiunea Monopolului Tutunurilor subt el. Fireşte că un atare bărbat, hărăzit cu toate darurile fericite, nu avea să rămână un valoros secund pe vasul statului plutind atuncia şi de atunci încoace cu toate pânzele