Tribuna, decembrie 1904 (Anul 8, nr. 227-246)

1904-12-04 / nr. 229

Anul VILI. Arad, Sâmbătă 447 Decembre 14­ 04. Sr. 220 ADMINISTRAȚIA Anul, Deák Ferencs­*. Nr. Mt INSERT1UNH15: as un Ur ganamd: ptimt Mt M tatai; i doua oart 12 band; i ir*1 mbí t b. de liecare potaie»*»»,. At&tabonamentele,cât *í tanéig- > nade sus, a se plăti raalute la Arat Vetetoa pentru oraș­ul comu­nIM Scrisori aeb­ancat* na *a psimac REDACȚIA Arad, Deák Ferencz­ u.Nr.211 ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: ^ un an ...­­ .................. 20 cm. ae V» an ..........L............. io CBC. */­ an .................... ... 5 c$r #c o lună........ ..............— 2 car­u­ri de Duminecă pe an 4 cor. Pentru România și streinficate p­e 40 (tanc!. at€uon*prlpte M înapo’szA. »»»ana. Anul TIU. MAIEU de DUMINECĂ Nr. 40. Fondul Im­patictt. Mii de Români au sărutat banul, cu sudo­­re cruntă agonisit, și cu dragă inimă l’au dat ca pe mormântul lui Avram lancu să se ridice o cruce de peatră, vrednică de numele care a nemurit însăși numele de Român ... Iar cel dintâiu ban­da dat Nicolae Lă­­zărescu, țăran fruntaş din Siria, pe atunci ti­­ner, care știindu-mă în temnița dela Seghe­­din şi crezându-mă în lipsă de bani, adu­nase pentru mine 30 de floreni. . Nu erau bani mulţi, dar era mare dragostea cu­­ cari fuseseră strinşi. Dar când eşti în temniţă, nu-s bani pe lume care să aibă pentru tine preţul dovezilor de dragoste a celor la cari tu­, în mijlocul cărora ai petrecut cei mai dulci ani ai vieţii. . . Bucuria asta am avut o. Am fost de un bogat resplătit pentru câte am îndurat. Banii nu l-am primit, ci am mai dat şi eu tot a iui­ta, şi astfel s’a înch­ipat Fondul Iancu . . . Erau grozav de necăjite foile maghiare de pe acea vreme. Foc şi sabie strigau în­­potriva noastră, a celor­ ce şi din temniţă —­­aţâţăm, căci în ochii şovinistului îndărătnic e un păcat de neiertat ca noi Românii să ne aducem aminte de bărbaţii străluciţi ai neamului, şi este o «aţâţare împotriva ţării şi a Ungurilor» să îndrăznim a cinsti pe mai marii noştri... fie aceştia chiar în­­ mor­mânt. De strigătele foilor maghiare nu s’a spe­riat însă nici un Român, ci cu dragoste în­doită s’au grăbit toţi să dea pentru Iancu, odinioară stăpân peste mii de vieţi, dar a­­cum pe bună cale nu e ţârmurită nici ţa­rina sub care-şî doarme somnul de veci. Dar s’a speriat stăpânirea ungurească de nenumăratele semne ce Români din patru unghiuri au dat despre dragostea lor sfântă faţă de un nume slăvit... Până şi Românii duşi în America au trimis adică obolul lor, ne mai vorbind de fraţii duşi în România... Iată de ce întâiu a căutat să ne în­­frice, pentru ca să nu mai adunăm pentru Iancu. Iar când toate metehnele-i s’au do­vedit zadarnice, pus-a, din sînul neamului românesc, pe un bătut de Dumnezeu (mai tîrziu ști-se-va numele lui afurisit!) să în­­vinue că banii strînşi pentru lancu sunt mâncati... S’au găsit nemernici cari şopti­seră că acei bani s’ar fi cheltuit la înteme­­iarea foii noastre. Destul că i­ s’au dat stă­pânirii arme sa tăbărască asupra celui ce păzia banii, şi astfel Liviu Albini la aruncat în temniţă grea, unde l’au ţinut, ţâră a-L judeca, 14 luni de zile . .. Fondul însă n’a perit, ci de opt ani de zile a fost în manile stăpânirii. Mai alaltă­eri primirăm ştirea, pe care vedem că stă­pânirea maghiară a trâmbiţat-o în lumea în­treagă, că cele peste zece mii adunate pentru Iancu, ministrul Tisza li a dat (erau să scrie că li-a dăruit) pentru şcoala română de fete din Sibiiu. Şi înfăţişau folie ungureşti acest fapt ca o dovadă, vezi Doamne, despre dreptatea ce ar fi voind să arate sfetnicul M. Sale faţă de Români şi numai că nu ne ziceau: Grăbiţi, şi vă arâtaţi şi voi mulţumi­tori !... Socot că îndeplinesc o înaltă datorinţâ când protestez. Şi-mi ridic cuvântul nu pen­tru că mi-ar părea rău văzând că Asocia­­ţiunei îi se pun la îndemână fonduri din cari să se ajutoreze un aşezământ şcolar românesc, ci pentru că şi după legile ome­neşti şi potrivit cinstei ce trebue dată voinţii orî-cărui om, stăpân pe Fondul lancu nu poate fi alt­cineva dec.A­m neamul ro­mânesc,­­ anurae cei car' au dat pentru lancu. Dacă vroieşte Tisza Va se arate om drept, deie banii Asociaţiunei, căci în fine Liviu Albini este cel dintâiu care a ţinut să uşureze starea punând Fondul lancu sub grija celor dela Asociaţie... Deie-i­­spunând anume : sa facă ce-o vrea cu el. De bună seamă, cel dela Asociaţiune erau să zică şi ei ceea­ ce zicem toţi câţi am dat banii : să ridicăm un monument luî Iancu ! Preşedin­tele d’acum al Asociaţiunei el însuşi este doar unul dintre cei mai cu pietate pentru mor­mântul care stă ş’acum la Ţebia adăpostit numai de goronul lui Horea... Dar să poruncească asupra banilor noştri şi să ne dea a înţelege că Românilor din ţeara asta nu li­ se îngădue să ridice o cruce pe mormântul celui mai slăvit viteaz al lor, la asta nu ne învoim, ci protestăm din toate puterile. Cu puterea da, stăpânirea poate să ne ia Fondul Iancu şi să-l dea pentru alte lu­cruri. Să se ştie însă, că nici un Român, nici un dâruitor nu s’a învoit la asta, ci dorul nostru al tuturora rămâne să ridicăm pe mormântul dela Cebea o cruce care să mărturisească de dragostea tuturor Româ­nilor pentru Iancu. Şi crucea aceasta se va ridica. Daca nu de noi, apoi de urmaşii noştri, căci — să nădăjduim — vremurile se vor mai schimba ele şi în bine... Dar până atunci să ardă necontenit în sufletul nostru para dragostei întru aducerea aminte a celui ce fu podoabă a neamului şi în vremuri de furtună ve­­ghiase cu atâta bărbăţie pentru­ ca să nu fim stânşi din şirul popoarelor. Russu Şirianu. DELA ADUNAREA DIN CHIŞINEU. Vorbirea rostită de Mih­aiu Veliciu, în adunarea de protestare ţinută în Chişineu la 8 Decembre (25 Noembre) 1904. Onorată adunare ! Christos a zis: „unde sunt doi sau trei adu­naţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlo­cul lor“. Dumnezeu a creat şi aşezat pe pământul iu­bitei noastre patri­ Ungaria mai multe popoare de diferite limbi. Aţi văzut d-voastră, cum fetele mari îşi în­şiră mărgelele pe fir învrîstându-le după colori, ca astfel decoraţia prin mărgele să fie mai fru­moasă. Dacă este potrivită asămănarea, am putea să asâmănăm şi popoarele din ţara ungurească cu şirul frumos, înpistriţat cu mărgele, a fetei cele mari. Ceea­ ce sunt colorile la mărgelele, prin care se deosebesc una de ceia-laltă, şi care toate împre­ună dau frumseaţa girlandei alcătuită de mâna isteaţă a feţei mari, aceea este limba la popoare, prin care mai cu seamă se deosebesc unele de altele. — Limba este cel mai mare dar al bună­tăţii dumnezeeştî, căci prin aceasta devin oamenii popor, devin, după cum i-a plăcut creatorului Dumnezeu, ceea­ ce i-a creat. Fraţilor! Azi limba ne este în primejdie, de aceea ne-am adunat, ca să gândim împreună, să chibzuim, şi să punem la cale măsurile legale pentru apărarea dreptului limbei noastre, iară atunci când ne adunăm, ca să apărăm cel mai mare dar dat de Dumnezeu omului, eu ca Român şi creştin, cred şi mărturisesc, că ne-am adunat în numele Domnului, şi că Domnul în mijlocul nostru este. Nu aşa cred însă contrarii noştri! Ei când ne văd două sau trei adunaţi, de regulă zic, că ne-am adunat, ca să uneltim în contra patriei; ne-am adunat să necinstim le­gile, să agităm în contra altor naţionalităţi, ori în contra slujbaşilor statului sau comitatului, zic că ne-am adunat să agităm. Ţin să spun din acest loc sus şi tare, că toate aceste presupuneri, vină ele de ori şi de unde, sunt calomnii răutăcioase, adresate nouă şi poporului nostru. Noi, Românii, ne iubim ţara noastră Unga­ria din toată inima şi din tot sufletul nostru; căci este patria noastră, o iubim pentru­ că aici sunt îngropate rămăşiţele pământeşti ale părinţi­lor noştri şi strămoşilor noştri, ale fraţilor şi fii­lor noştri, a tuturor acelora, pe cari i-am avut noi mai scumpi, dar pe cari Dumnezeu i-a che­mat la sine. — Aici în această patrie ne-am năs­cut, aicî am trăit, aici dorim şi de aici înnainte să trăim şi să murim — însă numai ca Români. Pentru scumpa noastră patrie am dat şi dăm cu dragă voie sângele şi avutul nostru, de aceea in­sulta ce ni­ se face, o respingem cu toată indig­narea. Chiar şi duşmanii noştri recunosc, că un popor mai bun, mai blând, mai ascultător şi cinsti­tor de lege, decât Românul, nu există, prin ur­mare nu e adevărat, că noi nesocotim legile. — Să ni­ se arate un caz, când ne-am fi împotrivit de a ne da tributul de avere şi sânge în intere­sul patriei. Nu agităm contra nici unei naţionalităţi cu atâta mai puţin în contra Ungurilor din patrie.

Next