Tribuna, iunie 1905 (Anul 9, nr. 102-121)

1905-06-25 / nr. 118

Pag. 2. şi arraala Yalu, la capătul aripei drepte: 1 divisie, o divisie nou formată și 6 brigade de reservă. In total 16 pană la 72 batalioane cu 78.000 până la 80.000 baionete. Socotind şi armatele, cari sunt în Corea, puterea armată a lul Oyama ar fi cam 555.000 până la 600.000. Având în vedere, că la Saho şi Mucden Ruşii au fost mai mulţi, trebue să ne mirăm de aşa mişcări iuţi ale japonezilor şi ştiind, că soldatul japonez întrece r mult pe cel rus, nu putem prezice Iul Linevici, decât înfrângere. Revoluţia din Rusia, întinsa împărăţia rusă arde în flăcări. In oraşele polone zilnic s’au întâmplat măceluri In Lodz, în Varşovia etc. locuitorii nu mai vreau s’asculte de loc de slujbaşii ţarului. Nici cătanele nu mai pot face cu el nimic. Telegramele au spus, că nici nu vreau. Regimente întregi s’au răsculat, nu mai vreau s'asculte de poruncile date în numele ţarului. Şi s a întâmplat şi ceva neaşteptat. Flota de pe marea neagră, de care s’a făcut atâta vorbă, că va fi trimisa în îndepărtatul război, s’a îndreptat împotriva Rusiei însăşi. Vasul de război Potemkin şi-a omorât oficerii, a bombardat şi dat foc oraşului Odesa; au venit să o silească să se predee celelalte corăbii de pe Marea-Neagra. Dar comandanţii acestora n’au îndrăznit să deschidă focul asupra ei, aşa că printre ele s a strecurat, a mers în portul român din Constanţa, dar de aici a plecat, încătrău, nu se ştie. S’au mai răsculat şi alte vase, aşa că Rusia e gata — se zice — a cere ajutorul Germaniei. Telegramele mai nouă spun următoarele : Prigonirea lui Potemkin. Ur contra torpilor la Constanţa. „Agenţia Română“ ne înştiinţează, printr’o telegramă că din Odesa, s’a pornit torpilorul Smetlivy care să caute cuirasatul Kneaz-Potemkin şi să-l scufunde. Tot deodată primim din Constanţa, în ultimul moment următoarea telegramă : Azi dimineaţa, la orele 11, s’a văzut la orizont un vas de râsboiu. Se credea la început, că este torpilorul nr. 267 care însoţea pe Kneaz- Potemkin, dar apropiindu-se s’a dovedit, că este un contra-torpilor rusesc, numit Streimistelni. El venea cu toată iuţeala şi a intrat în port la orele 11.30, ancorînd în apropierea crucişătorului Elisabeta. Imediat căpitanul portului, loc.comandorul Negru şi Dr. Tărăşescu l-au întâmpinat cu o şalupă. Urcându se pe bord, comandantul contratorpilorului le-a declarat, că nu stă decât o oră, şi la oferta autorităţilor noastre maritime de a-i servi, mulţumi răspunzând, că n’au nevoe de nimic. Se crede, că Stremistelni vine direct din Odesa în urmărirea revoltaţilor. Echipagiul păstrează cea mai mare dicreţie. El corespunde cu staţionarul Psesuape prin semnale convenţionale. Colonelul Koslinsky va vizita înainte de amiază contra torpilorul. Răscoala din Odesa. —5 Iunie n Odesa. Pe vasul Pobjedonoscev între marinari e mare ceartă. Comanda a înştiinţat despre aceasta autorităţile. Torpiloarele din port au plecat de aici. Odesa. Comunicatul oficios spune, că revolta au făcut-o jidovii. Se aşteaptă mari prigoniri de jidovi, cari se şi grăbesc să şi ia catrafusele căt mai repede. Odesa. Aici se crede, că Potemkin e în apropierea coastelor Caucazului, ceea ce ar mări şi mai tare răscoala. Răsculaţi noi. Constantinopol. Feciorii de pe vasul Nicolae de aici s’au răsculat şi se pregătesc a merge în Odesa, ca să se uniască cu Potemkin. Ajutor nemţesc împotriva răsculaţilor. Londra. Daily Mail a primit din Hamburg următoarea telegramă: In Kiel s’a răspădit vestea, că guvernul ms a cerut dela Germania ajutor pentru ca să poată potoli pe răsculaţii din Kronstadt, cari ar fi în stare să bombardele Petersburgul. Războiul. Pe câmpul de luptă nimic mai de seamă nu s’a întâmplat. Se crede, că armele vor odihni, MARTIR I. — PĂMÂNT şi APA. — A fost in anul o mie opt sutedoi-sprezece un sat frumos în Transilvania, în părţile Maramureşului. In satul acela trăia Moş Costan cu nevasta Iul şi un băiat al lor, flăcău mare. Nu erau bogaţi, dar aveau pământ îl lucrau cu hărnicie şi trăiau cu îndestulare. Aveau casă cu două odăi, tindă, întotdeauna curat spoite; aveau grajd bun, doi boi şi o vacă cu viţel. — Dacă ne ajută Dumnezeu, rodul ăsta îl putem vinde la toamnă, ăl din hambar ne ajunge, ce zici Caterino? Bătrâna numai cât zise un: ajunge! şi zimbi. Că până să desfaci firele de tort din spată, n’avea vreme de vorbă multă. Se apropiau Paştile şi pânza mai trebuia şi înălbită. — La iarnă, de-o vrea cel de sus, îl însurăm pe Chirii. — Să ne ajute Dumnezeu! Şi bătrâna zimbi din nou. Se vedea deja soacră mare, la nuntă, cu masa întinsă, lăutari voioşi şi peste un an cu un nepoţel frumos în braţe. Se ridică din război înaltă, voinică, adună pânza pe cap şi dând bineţe moşului porni cu ea la vale. Costan pleca şi el în grajd să mai vadă de vite, să mai mângie viţelul. — Ce mai juncan la anu! Dar Dumnezeu a vrut altfel. Cerul se întunecă. Vânturi aspre începură să bată dinspre miază-noapte. Săptămâni întregi nu se văzu nici o fâșie albastră, nici un nouraș alb, pe întinsul, întunecatul orizont. Oameni! se uitau în sus cu grijă, clătinând din cap. — Un război mare o să fie. La poalele cerului se încinse o roşaţă vie. — Ard suflete acolo... păcate grele .. Holera, ciuma o să vină. Şi creştinii îşi făceau cruce. — Dumnezeu, să ne aibă în paza lui! Toată luna lui April trecu aşa. Ţăranii arară pământul, îl semănară cu grăunţele cele mai frumoase; sudorile curgeau şiroaie pe frunţile lor udând pământul uscat, căci din cer nici o picătură nu cădea. Norii veneau, negrii, mari, ca nişte balauri înspăimântători, se isbeau în capete, mugea cerul de groaza lor şi se cutremura pământul, dar plecau apoi iarăşi în acelaş joc rotitor, limpezind cerul albastru. Sămânţa nu încolţi. Frumoasa, minunata lună Maiu, când toată natura e în floare, trecu şi ea tristă şi tăcută într’o aşteptare încordată. Oamenii se uitau la pământ, la cer, cum de cel de sus nu se îndură? Nici un strop de ploae nu căzu. Iunie — şi apoi luna lui cuptor veni ca un potop de foc cumplit, ce arse şi pustii tot pământul şi hotarul şi apele cu isvoarele şi frunzele şi tufişurile şi toate vieţuitoarele. Nu mai era nici un firicel de iarbă, râurile secară — păsările ţipau, sburând departe... Vitele răgeau ca fiarele şi mureau pe câmp. Cânii urlau înfiorător. Oamenii se adunau în curtea primăriei şi se sfătuiau, ce este de făcut? — Urgia lui Dumnezeu. Apoi porneau, în şiraguri nesfârşite, la biserică. Făcură daruri, pentru slujbe, şi luminări aprinseră la toate icoanele, şi sfinţii i-au scos în câmp şi mătănii au făcut, sute şi mii, închinaţi cu capetele goale în bătaia soarelui arzător... Au sărutat cu evlavie pământul fierbinte şi l’au stropit cu apă sfinţită şi cu lacrămile lor. In zadar! Paparude s’au pornit, din casă în casă, cântece tânguioase de copil, fetiţe nevinovate, de a căror rugă ascultă cel milostiv... Dar bătrânii se uitau cu jale la apa, ce se arunca peste frunzele moarte şi se risipea în zadar. Câmpul se uscase tot, holdele dragi, unde altădată se legănau, în ondularea unei mări de aur, grânele frumoase, porumbul înalt cu frunzele late şi verzi, erau acum o pulbere de pământ ars şi pustiu. Abia pe la sfârşitul lui August se îndură cel de sus şi trimise ploaie. Târziu ! Pulberea galbenă se prefăcu în glod negru, dar din inima pământului nu răsări nimic. Bătrânul Costan şedea pe prispă gânditor. Luleaua, altădată neclintită din gură o ţinea acum rece între mâni. Cine se mai gândea acum la tutun ! Vitele îl răgeau de foame în grajd. Viţelul îl murise. Chirii era dus în oraş cu un sac de porumb, doar va găsi în schimb un maldăr de bluji sau o mână de paie pentru sărmanele dobitoace. Bătrâna se sguli în prag şi cosea o cămaşă, dar prii el se închideau într'una şi la „TRIBUNA“ Nr. 118 până se va încheia pace. Japonia şi-a numit oamenii săi, cari să tracteze la Washington condiţiunile pâciî între Ruşi şi Japonezi. Congregaţia comitatului Arad. Ca şi celelalte comitate «patriotice» la rindul său a venit şi Aradul săt protesteze, vezi doamne, împotriva guvernului anticonstituţional. Ca şi când celelalte de pân’aci toate ar fi fost constituţionale. Luni s’a ţinut congregaţiunea extraordinara a comitatului, în care la propunerea comitetului permanent, s’a primit, fără voturileromânilor, o hotârîre, prin care se votează neîncredere guvernului Fejérváry, se deneagă administrarea dărilor şi recrutarea miliţiei şi se promite deplină desdaunare morală şi materială pe seama acelor funcţionari, cari ar fi eventual ridicaţi din posturi de guvern, pentru neascultarea ordinelor guvernului constituţional. Cu acest prilej vederile Românilor faţă de această stare de lucruri, au fost desfăşurate într-o vorbire scurtă şi cuprinzătoare prin graiul şefului clubului nostru comitat atens, a d-lui Mihail Velict, care a zis următoarele : Onorată Congregaţie ! In aceste momente de grea cumpănă ţinem şi noi Românii să ne spunem cuvântul nostru. Credeam, că va sosi un timp, când şi noi cu D-Voastră dimpreună, vom putea vota încredere guvernului. Şi iată, că s’a întâmplat din contră. Guvernul lui Fejérváry nu numai, că nu ne dă garanţii, că va deslega — spre mulţumirea tuturora — chestia naţionalităţilor, dară nici nu o promite măcar, dar fără această deslegare, viaţă adevărat constituţională în ţara noastră abia se poate închipui. D voastră vă plângeţi în contra guvernului, că este neconstituţional , o fi pe noi Românii însă acest neconstituţionalism, al guvernului ne lasă foarte reci: nu luăm lucrul atât de tragic ca şi d-voastrâ. Nu pentru câ n’am avea sentiment pentru viaţa constituţională, ci pentru că începând dela bătrânul Tisza, ba şi de mai înainte, n’am prea avut parte de bunătăţile constituţiei.