Tribuna, decembrie 1906 (Anul 10, nr. 224-240)

1906-12-02 / nr. 224

Anul X. Arad, Sâmbătă 2|­5 Decembrie 1906. Nr. 224. REDACȚIA Deák Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL Pe un an ............. 20 cor. Pe jumătate an .. 10 . Pe 1 lună....... 2 N-rii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România și America 10 coroane. Pentru România și străinătate numerii da zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrul 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 bani de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. Anul X. NUMĂR DE DUMINECĂ Nr. 49. Patriotism. De Ioan Slavici. Domnul ministru de interne al regatului ungar, prea cumpenitul om de stat şi pro­pagator al ideilor emise de dl Aurel Popo­­vici în cartea sa, le-a aruncat reprezentanţi­lor autorizaţi ai concetăţenilor săi români vorba, că sunt lipsiţi de patriotism, iar ace­ştia, sim­­ţindu-se jigniţi, au protestat cu toată hotărârea contra acestei apostrofe retorice. Mai mult trebuiau să facă. Ce vor să zică patriotism şi cine e patriot ? In gândul tuturor oamenilor, care nu vor­besc ala’ndala, ci-şi dau seamă despre înţe­lesul vorbelor, pe care le rostesc, statele s’au constituit şi sunt susţinute cu mari jertfe pentru ca prin asigurarea drepturilor fiecăruia dintre cei ce le constituie să se menţină or­dinea socială, fără de care nici bunăstarea individuală, nici progresul obştesc nu e cu putinţă. Patriotismul dar, în înţelesul pozitiv şi ra­ţional al cuvântului nu e cestiune de con­vingeri, nici de sentimente, ci de fapte, şi multă, chiar deplină dreptate a avut mini­­strul-preşedinte, când a zis: »Mi-e indife­rent, dacă ne iubiţi, ori nu«. Dacă aşa este, patriot e cetăţeanul, care se supune legilor necondiţionat, poartă sarci­nile şi aduce jertfele cuvenite fără de împo­trivire, nu se ridică nici­odată contra auto­rităţilor legal constituite şi nu tulbură or­dinea nici când e cuprins de legitimă ne­mulţumire... Are ministrul-preşedinte dreptate, e indiferent, dacă le face aceste cu dragă inimă ori cu repulsiune, vorba e să le facă. Nu e clar patriot omul, care, punând mai presus de toate interesele sale particulare, se supune legilor numai când aceste îi sunt favorabile, refuză sarcinile şi jertfele când i­ se par grele, se ridică contra autorităţilor constituite când ele nu-i intră în voie şi se rezvrăteşte când e nemulţumit. Acesta e adevărul, pe care dimpreună cu ministrul-preşedinte al Ungariei îl susţinem şi noi şi toţi oamenii, cari nu se perd în fraze retorice, şi dacă acesta e adevărul, se pune întrebarea: Care sunt faptele pozitive şi neîndoioase, în virtutea cărora prea avân­tatul ministru de interne al Ungariei s’a în­­cumătat a pune la îndoială patriotizmul con­cetăţenilor mei români ? E uşor să fii patriot când toate-ţi merg în plin şi ai cu prisos parte de beneficiile vieţii publice ale patriei, dar patriotismul ţi­ se pune la grea încercare când porţi sarcini grele fără ca să ţi­ se dea în schimb şi cu­venitele beneficii. Românii din regatul ungar au în virtutea unei legi votate de parlamentul patriei lor şi sancţionate de monarchul lor dreptul de a se folosi de limba lor în viaţa comunală şi în cea comitatensă, precum şi la toate instanţele judecătoreşti, au dreptul de a-şi chivernisi ei înşişi treburile bisericeşti şi de a-şi crea aşezămintele culturale potrivit cu trebuinţele lor, îndeosebi şcoli de toate gradele, până chiar şi­ o Academie. Au fost ori nu patrioţi oamenii, care le-au recunoscut aceste drepturi şi au creat o lege pentru asigurarea lor? A fost ori nu pa­triot monarchal, care a sancţionat legea aceasta ? Ori ziceţi că n’au fost, ori recunoaşteţi, că sunt nişte tulburători ai ordinei legale, deci duşmani ai patriei cei ce nu respec­­tează legea, ba au chiar îndrăzneala provo­­cătoare de a declara, că nici n’o vor res­pecta. Deoarece, fiind respectată legea, o mulţime de derbedei, care nu sunt buni de nimic, nu ar fi putut să fie diregători ori judecători şi în ţinuturile cu poporaţiune românească, de dragul acestor paraziţi, iar nu în interesul poporului maghiar, s’a căl­cat şi se calcă legea, şi Românii sunt o­­sândiţi a se bălăbăni cu diregători, care nu le înţeleg limba, nu le cunosc obiceiurile şi nevoile, îi batjocoresc în toate împrejurările şi le sunt mai mult prigonitori decât pur­tători de grijă, osândiţi a căuta dreptatea la nişte judecători, cu care nu se pot înţe­lege şi care nu sunt în stare să judece drept, iar copiii lor sunt până chiar şi în şcolile susţinute din roadele muncii lor chi­nuiţi cu o limbă străină, opriţi în desvol­­tarea sufletească şi încă de mici îndrumaţi spre o firească repulsiune faţă cu poporul maghiar, care nu e, la urma urmelor, vino­vat de păcatele celor ce abuzează de încre­derea şi de simpatiile lui. FOIŢĂ ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Premiarea »Clopotelor amuţite«. De Horia Petrea-Petrescu. »Clopotele amuţite« ale lui Rákosi sună me­reu, într’o dungă. După apariţia romanului, după piesa teatrală, croită după acelaş calapod — o nouă fază: Academia maghiară premiază ro­manul. Am cetit numai o scurtă notiţă într’un jurnal. Se aminteşte — se putea altfel ? — în motivarea premierii, rolul mare, educator, intenţiile »nobile«, de cari a fost condus dl Rákosi Victor. Să înzistăm şi noi puţintei asupra acestui fapt. Nu avem lipsă de »ura înverşunată«, de care suntem plini totdeauna — după spusa »fraţilor« noştri din patrie, mai cu seama acum nu — când constatăm numai ceva şi — şi însemnăm la răboj din nou — dacă va mai fi un locşor gol. Vă aduceţi, de sigur, aminte de reprezentaţiile furtunoase aie piesei »Elnémult harangok« — despre care e vorba. S’a jucat de vre’o câte­ va ori în Oradea mare. In Oradea sunt mulţi ro­mâni, mai cu seamă o mână de studenţi — unii entuziaşti, alţii mai puţin entuziaşti. In piesă îşi bate joc autorul de neamul nostru. Pentru cei ce nu cunosc piesa, voiu reveni mai jos. Tinerii noştri entuziaşti au voit să dea expresie indig­nării lor în faţa întregului auditoriu. O clarificare. Să nu puneţi demonstraţia stu­denţilor noştri în categoria manifestaţiunilor stu­denţilor unguri din Pesta în potriva reprezinta­­ţiunilor de »Café-chantant« nemţeşti. Aici e vorba de o legitimă protestare contra vizuitelor aduse pe scena teatrului unui neam întreg. Românaşii noştri au fluerat, au strigat, au pro­testat — publicul a răcnit, a sărit, a muşcat, »Üsd az oláhot!«, poliţia a intervenit, cortina s’a ridicat din nou, s’a jucat mai departe, «popa va­lah« a beat, a jucat cărţi, a batjocurit, a înjurat, a luat bani dela »Ligă« mai departe şi publicul a aplaudat frenetic pe autor şi pe artiştii un­guri. Numai mâna de studenţi »trădători de patrie« şi-a primit răsplata a­dorgatoriu pe tabla neagră a universităţii, lecţii de rector, pierdere de seme­stre, priviri piezişe de la camarazii lor »cu buze maghiare«. Ca răspuns o venire triumfală a dlui Rákosi Victor în Oradea-mare, banchet, etc. etc. Credeţi D-voastră că s’a entuziasmat publicul de dragul calităţilor literare ale »Clopotelor amu­ţite?« Vă înşelaţi. Piesa e un ţipet de alarmă: perdem terenul de sub picioare! Fiţi cu ochii în patru! »Valahii« ne valahizează satele! De ce să nu-i fie iertat unui scriitor a tracta şi o astfel de temă? Mai cu seamă, dacă — de fapt — este aşa, dacă a chema la luptă pe tovă­răşii tăi de principii e o datorie naţională — pa­triotică ? In toate timpurile, când s’au ivit cazuri analoge, s’au găsit scriitorii, cari au dat lozinca închiegării rândurilor. Că talentele au fost aproape toate de a doua mână d­e altceva. N’aveţi decât să vă informaţi de literatura germană mai nouă. O carte dintre cele mai cetite e »Das schlafende Heer«. (Armata, care doarme) de scriitoarea Clara Viebig. Un ţipet: Polonii nu se germanizează! Polonii îşi au visurile lor deosebite, polonii aşteaptă tre­zirea »armatei, care doarme«, trezirea armatei po­lone, care-i va duce la izbândă, la izgonirea »duş­manului«, — după o veche legendă a lor. Ace­sta este numai un exemplu din bogata literatură de propagandă naţională. Aşa îşi au francezii li­teratura lor de alarmă — cum a-şi zice — refe­ritoare la stările din Alsacia şi Lorena (gândiţi-vă la romanul şi drama lui Haraucourt »familia Oberle«, care a avut succese în anii din urmă), aşa mă prind, că o să aibă englezii şi irlandezii şi mai cu samă asupriţii lui Bobricoff, locuitorii finlandezi. Intr’una ne-am înţeles d­e aproape logic în urma celor experiate într’alte literaturi, ca şi la noi să câştige teren o astfel de literatură. Că vor fi şi multe hiperbole în tractarea subiec­tului, este iarăşi firesc. Scriitorii să n’aibă senti­mente naţionale? La orice caz vor fi mult mai senzibili decât ori­care om de duzină. Asta o şi pretindem de la un scriitor. Deci, sentimente na­ţionale potenţate. Aşa se şi agită massele publi­cului cetitor, aşa şi primesc ideile aruncate în public fermentul trebuincios. Dar — şi la acest dar trebue să mă opresc mai mult. E o chestie elementară de bun simţ să nu întortochiezi absolut totul. E dovadă de maturitate dacă întrebuinţezi culori mai vii, dar nu postavul roşu al toreadorilor. Altfel dai vot de blam publicului tău, care nu pretinde a juca — în urma celor scrise de tine şi aplaudate de dânsul — decât rolul unui taur »de Budapesta«, care trebue împuns de multe ori ca să reagheze. Şi aici greşeşte dl Rákosi Victor. De multe ori râdem cu multă poftă de glumele dsale de spi­

Next