Tribuna, decembrie 1906 (Anul 10, nr. 224-240)
1906-12-02 / nr. 224
Anul X. Arad, Sâmbătă 2|5 Decembrie 1906. Nr. 224. REDACȚIA Deák Ferencz-utcza nrul 20 ABONAMENTUL Pe un an ............. 20 cor. Pe jumătate an .. 10 . Pe 1 lună....... 2 N-rii de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România și America 10 coroane. Pentru România și străinătate numerii da zi pe an 40 franci. ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrul 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 bani de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. Anul X. NUMĂR DE DUMINECĂ Nr. 49. Patriotism. De Ioan Slavici. Domnul ministru de interne al regatului ungar, prea cumpenitul om de stat şi propagator al ideilor emise de dl Aurel Popovici în cartea sa, le-a aruncat reprezentanţilor autorizaţi ai concetăţenilor săi români vorba, că sunt lipsiţi de patriotism, iar aceştia, simţindu-se jigniţi, au protestat cu toată hotărârea contra acestei apostrofe retorice. Mai mult trebuiau să facă. Ce vor să zică patriotism şi cine e patriot ? In gândul tuturor oamenilor, care nu vorbesc ala’ndala, ci-şi dau seamă despre înţelesul vorbelor, pe care le rostesc, statele s’au constituit şi sunt susţinute cu mari jertfe pentru ca prin asigurarea drepturilor fiecăruia dintre cei ce le constituie să se menţină ordinea socială, fără de care nici bunăstarea individuală, nici progresul obştesc nu e cu putinţă. Patriotismul dar, în înţelesul pozitiv şi raţional al cuvântului nu e cestiune de convingeri, nici de sentimente, ci de fapte, şi multă, chiar deplină dreptate a avut ministrul-preşedinte, când a zis: »Mi-e indiferent, dacă ne iubiţi, ori nu«. Dacă aşa este, patriot e cetăţeanul, care se supune legilor necondiţionat, poartă sarcinile şi aduce jertfele cuvenite fără de împotrivire, nu se ridică niciodată contra autorităţilor legal constituite şi nu tulbură ordinea nici când e cuprins de legitimă nemulţumire... Are ministrul-preşedinte dreptate, e indiferent, dacă le face aceste cu dragă inimă ori cu repulsiune, vorba e să le facă. Nu e clar patriot omul, care, punând mai presus de toate interesele sale particulare, se supune legilor numai când aceste îi sunt favorabile, refuză sarcinile şi jertfele când i se par grele, se ridică contra autorităţilor constituite când ele nu-i intră în voie şi se rezvrăteşte când e nemulţumit. Acesta e adevărul, pe care dimpreună cu ministrul-preşedinte al Ungariei îl susţinem şi noi şi toţi oamenii, cari nu se perd în fraze retorice, şi dacă acesta e adevărul, se pune întrebarea: Care sunt faptele pozitive şi neîndoioase, în virtutea cărora prea avântatul ministru de interne al Ungariei s’a încumătat a pune la îndoială patriotizmul concetăţenilor mei români ? E uşor să fii patriot când toate-ţi merg în plin şi ai cu prisos parte de beneficiile vieţii publice ale patriei, dar patriotismul ţi se pune la grea încercare când porţi sarcini grele fără ca să ţi se dea în schimb şi cuvenitele beneficii. Românii din regatul ungar au în virtutea unei legi votate de parlamentul patriei lor şi sancţionate de monarchul lor dreptul de a se folosi de limba lor în viaţa comunală şi în cea comitatensă, precum şi la toate instanţele judecătoreşti, au dreptul de a-şi chivernisi ei înşişi treburile bisericeşti şi de a-şi crea aşezămintele culturale potrivit cu trebuinţele lor, îndeosebi şcoli de toate gradele, până chiar şi o Academie. Au fost ori nu patrioţi oamenii, care le-au recunoscut aceste drepturi şi au creat o lege pentru asigurarea lor? A fost ori nu patriot monarchal, care a sancţionat legea aceasta ? Ori ziceţi că n’au fost, ori recunoaşteţi, că sunt nişte tulburători ai ordinei legale, deci duşmani ai patriei cei ce nu respectează legea, ba au chiar îndrăzneala provocătoare de a declara, că nici n’o vor respecta. Deoarece, fiind respectată legea, o mulţime de derbedei, care nu sunt buni de nimic, nu ar fi putut să fie diregători ori judecători şi în ţinuturile cu poporaţiune românească, de dragul acestor paraziţi, iar nu în interesul poporului maghiar, s’a călcat şi se calcă legea, şi Românii sunt osândiţi a se bălăbăni cu diregători, care nu le înţeleg limba, nu le cunosc obiceiurile şi nevoile, îi batjocoresc în toate împrejurările şi le sunt mai mult prigonitori decât purtători de grijă, osândiţi a căuta dreptatea la nişte judecători, cu care nu se pot înţelege şi care nu sunt în stare să judece drept, iar copiii lor sunt până chiar şi în şcolile susţinute din roadele muncii lor chinuiţi cu o limbă străină, opriţi în desvoltarea sufletească şi încă de mici îndrumaţi spre o firească repulsiune faţă cu poporul maghiar, care nu e, la urma urmelor, vinovat de păcatele celor ce abuzează de încrederea şi de simpatiile lui. FOIŢĂ ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Premiarea »Clopotelor amuţite«. De Horia Petrea-Petrescu. »Clopotele amuţite« ale lui Rákosi sună mereu, într’o dungă. După apariţia romanului, după piesa teatrală, croită după acelaş calapod — o nouă fază: Academia maghiară premiază romanul. Am cetit numai o scurtă notiţă într’un jurnal. Se aminteşte — se putea altfel ? — în motivarea premierii, rolul mare, educator, intenţiile »nobile«, de cari a fost condus dl Rákosi Victor. Să înzistăm şi noi puţintei asupra acestui fapt. Nu avem lipsă de »ura înverşunată«, de care suntem plini totdeauna — după spusa »fraţilor« noştri din patrie, mai cu seama acum nu — când constatăm numai ceva şi — şi însemnăm la răboj din nou — dacă va mai fi un locşor gol. Vă aduceţi, de sigur, aminte de reprezentaţiile furtunoase aie piesei »Elnémult harangok« — despre care e vorba. S’a jucat de vre’o câte va ori în Oradea mare. In Oradea sunt mulţi români, mai cu seamă o mână de studenţi — unii entuziaşti, alţii mai puţin entuziaşti. In piesă îşi bate joc autorul de neamul nostru. Pentru cei ce nu cunosc piesa, voiu reveni mai jos. Tinerii noştri entuziaşti au voit să dea expresie indignării lor în faţa întregului auditoriu. O clarificare. Să nu puneţi demonstraţia studenţilor noştri în categoria manifestaţiunilor studenţilor unguri din Pesta în potriva reprezintaţiunilor de »Café-chantant« nemţeşti. Aici e vorba de o legitimă protestare contra vizuitelor aduse pe scena teatrului unui neam întreg. Românaşii noştri au fluerat, au strigat, au protestat — publicul a răcnit, a sărit, a muşcat, »Üsd az oláhot!«, poliţia a intervenit, cortina s’a ridicat din nou, s’a jucat mai departe, «popa valah« a beat, a jucat cărţi, a batjocurit, a înjurat, a luat bani dela »Ligă« mai departe şi publicul a aplaudat frenetic pe autor şi pe artiştii unguri. Numai mâna de studenţi »trădători de patrie« şi-a primit răsplata adorgatoriu pe tabla neagră a universităţii, lecţii de rector, pierdere de semestre, priviri piezişe de la camarazii lor »cu buze maghiare«. Ca răspuns o venire triumfală a dlui Rákosi Victor în Oradea-mare, banchet, etc. etc. Credeţi D-voastră că s’a entuziasmat publicul de dragul calităţilor literare ale »Clopotelor amuţite?« Vă înşelaţi. Piesa e un ţipet de alarmă: perdem terenul de sub picioare! Fiţi cu ochii în patru! »Valahii« ne valahizează satele! De ce să nu-i fie iertat unui scriitor a tracta şi o astfel de temă? Mai cu seamă, dacă — de fapt — este aşa, dacă a chema la luptă pe tovărăşii tăi de principii e o datorie naţională — patriotică ? In toate timpurile, când s’au ivit cazuri analoge, s’au găsit scriitorii, cari au dat lozinca închiegării rândurilor. Că talentele au fost aproape toate de a doua mână de altceva. N’aveţi decât să vă informaţi de literatura germană mai nouă. O carte dintre cele mai cetite e »Das schlafende Heer«. (Armata, care doarme) de scriitoarea Clara Viebig. Un ţipet: Polonii nu se germanizează! Polonii îşi au visurile lor deosebite, polonii aşteaptă trezirea »armatei, care doarme«, trezirea armatei polone, care-i va duce la izbândă, la izgonirea »duşmanului«, — după o veche legendă a lor. Acesta este numai un exemplu din bogata literatură de propagandă naţională. Aşa îşi au francezii literatura lor de alarmă — cum a-şi zice — referitoare la stările din Alsacia şi Lorena (gândiţi-vă la romanul şi drama lui Haraucourt »familia Oberle«, care a avut succese în anii din urmă), aşa mă prind, că o să aibă englezii şi irlandezii şi mai cu samă asupriţii lui Bobricoff, locuitorii finlandezi. Intr’una ne-am înţeles de aproape logic în urma celor experiate într’alte literaturi, ca şi la noi să câştige teren o astfel de literatură. Că vor fi şi multe hiperbole în tractarea subiectului, este iarăşi firesc. Scriitorii să n’aibă sentimente naţionale? La orice caz vor fi mult mai senzibili decât oricare om de duzină. Asta o şi pretindem de la un scriitor. Deci, sentimente naţionale potenţate. Aşa se şi agită massele publicului cetitor, aşa şi primesc ideile aruncate în public fermentul trebuincios. Dar — şi la acest dar trebue să mă opresc mai mult. E o chestie elementară de bun simţ să nu întortochiezi absolut totul. E dovadă de maturitate dacă întrebuinţezi culori mai vii, dar nu postavul roşu al toreadorilor. Altfel dai vot de blam publicului tău, care nu pretinde a juca — în urma celor scrise de tine şi aplaudate de dânsul — decât rolul unui taur »de Budapesta«, care trebue împuns de multe ori ca să reagheze. Şi aici greşeşte dl Rákosi Victor. De multe ori râdem cu multă poftă de glumele dsale de spi