Tribuna, martie 1907 (Anul 11, nr. 48-74)

1907-03-01 / nr. 48

Pag 2. audienţă contele Andrássy a spus unor ziarişti, că M. Sa­­ a ascultat prea graţios, şi-a rezervat însă hotărîrea pentru mai târziu. Reîntors la Pesta, ministrul de interne a re­ferat în consiliu de miniştrii rezultatul demersu­rilor sale la Rege. De »garanţii constituţionale« îl arde acum pe contele negru nu de sufragiul universal. Că va da şi Curtea consimţământul ei la eludarea vă­dită a misiunii cu care a luat puterea acest gu­vern — asta fireşte nu se ştie, în urma deselor semne de slăbiciune a Vienei. Din România. De la Cameră. Şedinţa de Marţi se deschide la ora 2.25 p. m. ,sub prezidenţia dlui Canta­cuzino­ Paşcanu. Prezenţi 98 domni deputaţi. Dl C. Cantacuzino Paşcanu aduce la cunoştinţa Camerei trista veste a încetărei din vieaţă în străi­nătate a dlui deputat de colegiul I. de Iaşi, Va­­silie Vlădoianu. D-sa aduce elogii defunctului, arătând, că în toată vieaţa a fost fruntaş demn al partidului conservator. Declară în urmă vacant scaunul de deputat colegial I. de Iaşi. Şedinţa se suspendă şi deputaţii trec în sec­ţiuni. La o­rele 3 şi 40 şedinţa se redeschide şi dl preşedinte C. Cantacuzino-Paşcanu anunţă în ter­meni mişcători asasinatul primului-ministru din principatul vecin, veştejeşte crima şi în numele Camerei transmite guvernului bulgar regretele şi şi condolenţele­­române. Dl Ioan Lahovary, ministru de externe se aso­ciază î numele guvernului la regretele Camerei şi spune, că azi dimineaţă a telegrafiat agentului nostru diplomatic din Sofia, să exprime guver­nului bulgar regretele guvernului român. * D. M. Cantacuzino, primarul capitalei înso­ţit de o delegaţiune de consilieri comunali va merge la Roma în cursul lunei Aprilie pentru a răspunde vizita făcută de delegatul Sindicului Romei, comunei Bucureşti, astă primăvară, şi spre a mulţumi personal primarului Romei pentru tra­diţionala lupoaică în bronz, făcută dar Bucureşti­lor.* Decoraţiune. M. Sa Sultanul a conferit M. Sale Reginei Elisabeta, Marele Cordon al ordi­nului Sefaliat, în briliante, precum şi medalia pentru merite artistice. Noul preşedinte al Camerei. Dl G. Can­tacuzino-Paşcanu, deputat de Roman şi vice-pre­­şedinte al Camerei, a fost ales preşedinte al ace­stei adunări cu 106 voturi din 113 votanţi. Rezultatul votului a fost primit cu aclamaţiuni. Dl Cantacuzino-Paşcanu a mulțumit Camerei în termenii următori : »Domnilor deputaţi, Urcându-mă în acest scaun ca să înlocuesc pe mult regretatul Gr. Triandafil, cea dintâiu a mea datorie este să exprim încă odată durerea pentru perderea, pe care am su­ferit-o. Mulţumesc din toată inima majorităţii acestei Camere, icoană fidelă a partidului conservator, pentru dovada de încredere, pe care mi-a dat-o. Mulţumirile mele sunt cu atât mai vii, cu cât ştiu bine că printre noi sunt şi alţii, cari ar fi avut aceleaşi drepturi, poate şi mai mari, la în­crederea d-voastră. De la preşedintele Camerei ceea ce se cere este de­o­potrivă consideraţia pentru toţi membrii majorităţii şi dreptate deplină pentru toţi depu­taţii fără nici o deosebire. Majoritatea şi opoziţia pot să fie sigure că nu voiu lipsi de la îndatoririle, pe cari mi­ le-a pus încrederea Camerei­. (Aplauze prelungite.) După alegerea noului preşedinte al adunării, Camera a procedat la alegerea unui vice-preşe­­dinte, în locul dlui G. Cantacuzino-Paşcanu. A fost ales dl Pavel Brătăşanu cu 107 voturi din 108 votanţi. Rezultatul votului a fost viu aplaudat. Dl Pavel Brătăşanu a mulţumit adunării cu următoarele cuvinte: »Domnilor deputaţi, Mulţumesc din toată inima majorităţii pentru onoarea, care mi-a fâ­­cut-o de a mă alege în locul bunului meu prieten dl Cantacuzino-Paşcanu, preşedintele nostru. Ştiu că încrederea majorităţii nu se datoreşte decât constanţei, cu care în­totdeauna am pus mai presus de ori­ce interesele partidului micilor servicii, pe care le-am putut aduce cauzei conser­vatoare în timp de opoziţie şi dragostei mele sincere pentru această majoritate istorită din în­suşi fiinţa partidului conservator. Sunt prea vechiu parlamentar şi am luptat prea des în opoziţie şi mai des în opoziţie, ca să nu ştiu că de la acest birou trebue să respect liber­tatea cuvântului.« (Aplauze prelungite.) * Administraţi­un­ea şcoalelor româneşti din Imperiul Otoman, dependinţe actualmente de mi­nisterul instrucţiunei publice, va fi trecută la mi­nisterul afacerilor străine, unde se va înfiinţa o direcţiune specială, tribul în chip real la întărirea mişcării noastre naţionale, va umple o lacună, asupra căreia pu­blicistica noastră cotidiană nu prea îşi poate fixă privirile, fiind preocupată şi ocupată în­de­­ajuns de chestiile actuale la ordinea zilei. Aşa înţeleg eu o revistă a teologilor noştri mai învăţaţi. Dacă aşa se va face, de­sigur că va fi încântat şi poetul Doga, şi toţi de la »Luceafărul«. O discuţie, care sperăm să nu devieze, va fi contribuit la limpezirea unei chestii importante pentru întărirea noastră pe teren cultural. CORBEIU. PARTEA 111. Naraţiune de Ioan Slavici. (Urmare). VI. Primăvară dulce. Frumos e, Doamne, şi mult plăcut să rătăceşt­­prin pădurea înmugurită căutând viorele ce răsf bat prin frunze uscate şi brebenei şi viorele şi câte un ghiocel întârziat. Razele soarelui sunt blânde; adierea vântului e dulce; cântecul păsărilor e ve­sel ; de ici, de colo, mai dela deal, mai dela vale, răsuna barda harnică a câte unui meşter dulgher, care ciopleşte lemnul tăiat încă din toamnă. Nu mai e acum pustie pădurea; nu te mai temi c’o să te perzi prin ea; de pretutindeni se vede va­lea cea largă a Murăşului; la tot pasul dai de câte un om. Lucia se făcuse neastâmpărată şi fonatică, pli­nă oare­cum de prea multă încredere în sine ca ori­şi­care femee, în faţa căreia ţi-ai dat slăbiciu­nea de gol. Din când în când ea stetea însă în­gândurată. Nu doar că-i părea rău de ceea ce fă­cuse, dar îşi dedea seamă, că a fost prea îndrăz­neaţă, şi-o supăra gândul, că el va fi luându-o drept fată uşuratică. Se ţinea dar departe de dân­sul şi aştepta, ca el să fie mai stăruitor şi să-i facă oare­cum silă. Aceasta era însă împotriva firii lui Corbeiu, care se’ndoia despre toate şi-şi făcea mustrări pentru prea marea lui slăbiciune. Nu-i părea lui rău, dar se temea, o temea chiar şi de umbra ei şi nu se putea hotărî, ci aştepta şi el, ca să i­ se dee brânci. Hotârîrile nici că se iau însă în ase­menea împrejurări, ci se dau ele de ele, şi era destul, ca ea să fugă pentru ca el să’nceapă în cele din urmă a alerga după dânsa, căci nu se mai poate opri cine a ajuns odată unde ajun­sese el. Aşa după prânz dar, când ziua era frumoasă, Lucia ieşia ’n pădure mai cu Frau Lincke, mai şi singură, ca să n’o mai obosească pe biata de femee cam greoaie, şi-o făcea aceasta şi pentru că simţia, ca dânsul o aşteaptă la întoarcerea ei. Vidu se ducea şi el, ba era totdeauna pe acolo, căci avea omul treabă şi nu-i iertă firea să-i lase pe muncitori de capul lor. El o vedea pe dânsa totdeauna, căci o căuta cu ochii şi-o aşteptă, dar nu prea îndrăznia să se uite la ea; dânsa nu-l vedea niciodată, ba, chiar şi dacă l-ar fi văzut, mai l-ar fi băgat, mai nu l-ar fi băgat în seamă. El o cunoştea, căci o văzuse adese­ori, la bi­serică şi se uitase bine, ba, biet de sufletul lui. »TRIBUNA« 1/14 Martie 1907. O îngrozitoare explozie. Cuirasatul francez „Jena“ aruncat în aer. 200 marinari victime. Din Toulon (Francia) vine ştirea despre o catastrofă îngrozitoare. In urma exploziei unui torpilor cu aier comprimat, marele cuirasat »lena« a fost aruncat în aier. S’a nimicit astfel nu numai cuirasatul, care pre­ţuia zeci de milioane, ci după­ cum vestesc primele telegrame, din numărul de 700 ma­rinari au fost omorîţi vre-o 200. Iată telegramele cari anunţă catastrofa: Toulon, 12 Martie. Făcând explozie un tor­pilor umplut cu aier comprimat, cuirasatul »lena« din apropiere a fost aruncat în aier. După cum se crede, dintre personalul corăbiei de răsboiu au căzut victimă cel puţin 200 marinari, poate chiar 300. Puterea exploziei a fost aşa de mare, detună­tura atât de intensivă, încât casele din apropiere s’au cutremurat şi toate geamurile s’au spart. Bucăţi din vaporul pancelat cu oţel gros şi ca­davre de marinari s’au găsit la distanţă de 300 metri dela locul catastrofei. Îndată după explozie, lucrătorii dela arzenal, spăriaţi, au rupt-o la fugă în toate părţile. In momentul când s’a produs explozia, o mare parte dintre marinari erau tocmai pe bord, par­tea dinainte a vasului, unde soldaţilor li­ se ţinea prelegere. Explozia făcându-se în partea poste­­rioară a vasului, a făcut cu putinţă ca unii să scape. Numărul răniţilor, după cum se anunţă, este de 300, morţi pot să fie tot atâţia, ba se vorbe­şte de 400 victime. Sigur nu e încă, deoarece învălmăşala e mare. Paris, 13 Martie. Ştirile mai recente sunt nu se poate mai triste. Sunt temeri, indicii chiar, că au murit toţi cei 680 mateloţi. Deasupra portului maritim Toulon pluteşte un fum gros şi în oraş e mare stricăciune, iar panica de ne­­descris. Lucrările de salvare nu prea s’au putut face în regulă, deoarece după prima explozie, la inter­vale de 10—20 minute, au urmat şi altele. Ast­fel nimeni nu îndrăznea să se apropie de locul sinistru. Număroşi oficeri au fost cu desăvîr­­şire arşi. Explozia s’a produs ziua, la orele IV2 şi la 4 cuirasatul era încă tot încins în flăcări. In marea panică nu s’a gândit nimeni că s’ar fi putut uşor provoca scufundarea lui. Intre cei ră­chiar prea de tot bine la ea; îl văzuse şi ea pe el, şi-l ştia cine e, dar nu-1 cunoştea fiindcă nu se prea uitase la el. Intr’una din zilele, aşa fără de veste pentru ea, dar nu şi pentru el, drumurile lor s’au încruci­şat şi ea, pomenindu-se în faţa lui, se uită spe­riată în ochii lui cei râzători. Ii ieşise copilei omul cel adevărat în cale. »Frumoasă zi!« — îi zise el foarte ’ndrăzneţ. »Frumoasă!« — îi răspunse ea plecând ochii spre florile din mâna ei. »Eu sunt mereu pe-aici, — urmă el şi mai în­drăzneţ, — şi te văd aşa din când în când cum umbli, floare, după flori«. »Vin câte­odată«, — şopti ea cu obrajii rume­niţi. »Să vii mai des, — stărui dânsul, — că se ’nviorează toate când te iveşti din depărtare şi primăvara e mai dulce când eşti pe aici«. Ea-şi ridică ochii şi-i deschise mari îndreptân­­du-i spre ai lui. »Eşti prea îndrăzneţ!« îi zise. »încep abia să fiu«, răspunse el. »Mult mă mir, ce te face să fii!« grăi dânsa, apoi se întoarce şi se depărtă cu pas uşor, dar, femee, cum era, peste câtva timp tot se mai uită înapoi, ca să vadă, dacă a plecat şi el ori a rămas unde-l lăsase. Vidu se uita după ea zicându şi: Da, să vii, să vii mai des, că dacă nu, vin eu! »Da! — îşi zicea. — o să vin, dar nu pen­tru că zici tu, ci pentru că voiesc eu!« Era un farmec nebiruit în îndrăzneala acelui om cu ochii vecinii rîzători, şi într’o clipă min­tea ei se deschise şi înţelese multe din cele ce taine îi fuseseră mai nainte.

Next