Tribuna, mai 1907 (Anul 11, nr. 96-121)
1907-05-01 / nr. 96
Pag. 2. Pasiciu, care se află la Viena, se vor stabili referințe prietinești permanente după încheierea contractului vamal. * Consiliu ministerial. Intr’una din zilele acestea va avea loc un consiliu ministerial, la care se vor desbate pregătirile pentru jubileul de încoronare. In acelaş timp se va discuta şi chestia garanţiilor constituţionale şi a transacţiunei. Ce facem cu şcoalele? In ultimul număr (18) al »Gazetei de Duminecă« cetim următorul articol de actualitate, pe care îl dăm în întregime : Ne aflăm în faţa unui fapt împlinit. Prin urmare şi hotărîrea ce vom lua va trebui să fie chibzuită şi categorică. Proiectul şcolar e trecut prin cameră, va trece prin senat şi va fi sancţionat de Majestatea Sa Regele. Am protestat energic împotriva lui, înainte de a fi fost votat de cameră. Am protestat cu toţii, de la ţărani până la deputaţi şi până la vlădici. Protestul nostru poate fi susţinut şi mai departe. Putem să mergem până la regele. Dar protestul în cazul acesta, ca în cele mai multe de asemenea natură, rămâne tot protest: o dovadă de conştiinţă trează, o dovadă de energie, de forţă vitală, de putere ireproşabilă chiar — cu un singur defect. Ii lipseşte adecă putinţa de a se manifesta în mod concret, positiv, astfel ca să poată fi urmată de rezultate materiale. Sunt însă foarte necesare şi astfel de manifestaţii, cam dacă nu sunt încoronate cu rezultate momentane şi concrete — îşi au urmările edificătoare pentru mulţime în prezent şi viitor. Şi de multe ori împrejurările nici nu permit altfel de manifestaţiuni şi altfel de paşi. In cazul de faţă însă nu ne putem opri numai la demersurile de natură pur principială, teoretică şi morală. Şcoalele sunt ale noastre. Au fost şi sunt susţinute de noi. Statul voieşte să se subvenţioneze, ca învăţătorii să fie dotaţi mai corespunzător timpului de faţă şi muncei, ce o prestează. O pornire foarte democratică şi umanitară , dar şi egoistă şi mărginită, când acelaş stat, în schimbul unei mici subvenţii, îşi aroagă cele mai cardinale drepturi asupra şcoalelor susţinute de biserici şi comune. Chestia e clară. Intenţiunile nu sunt sincere. Sunt de două ori false: odată pentru că se urmăreşte stăvilirea noastră culturală şi a doua oară findcă această procedură se foloseşte pentru a se putea spune despre guvern, că satisface postulatelor politicei naţionale maghiare. Adevăratul scop al întregei chestii este însă opăcirea noastră culturală, prin câştigarea învăţătorimei, şi zăpăcirea opiniei maghiare pentru un al treilea şi ultim scop: susţinerea intereselor şi dominaţiunei clasei nemeşilor şi a clericilor catolici. Dar acest ultim scop nemărturisit al politicei dominătoare la noi, ca în multe alte state, nu ne preocupă, căci alta este durerea şi aitul este năcazul nostru. Ce să facem după ce am terminat, ori vom termina cu protestele ? Ce hotărîre să luăm cu privire la şcoalele noastre? Şi nu atât hotărîrea principială cu privire la ţinuta noastră în viitor ne preocupă, cât mai mult direct şcoalele, partea materială a lor. Ce vom face cu ele? Bine, că vom rezista împotriva maghiarizării, instruând acasă şi în biserică ceea ce se negligă în şcoală — dar iarăşi ce vom face cu şcoalele ? Le vom susţinea şi vom cere subvenţii de câte 2, ori mai multe sute de la stat, ca astfel să ne facem prilej, pe banii noştri de a da contradovadă, că adecă nu ne lasăm să fim asimilaţi ? Intr’un număr trecut al acestui ziar s’a menţionat ideea, care preocupă unele cercuri, de a se lăsa şcoalele cu totul în sarcina statului, să facă cu ele ce va voi. Ideea este atât de serioasă, ca să se discute executarea ei şi în amănunte. O eventuală abzicere din partea bisericilor noastre de a mai susţinea şcoalele ce urmări ar putea avea ? Urmările cele mai grave ar fi: 1. Rămânerea multor comune fără şcoale. Şi 2. Rămânerea multor învăţători pe drumuri, parte în urma lipsei de şcoale, parte în urma înlocuirei lor prin alţii, cari sunt mai bine pregătiţi, pentru a instrui în spirit patriotic. Iar dacă vom susţinea şi pe mai departe şcoalele, vom susţinea noi instituţiunea, care ne va zăpăci copiii, şi vom susţinea — ca să nu fim păgubiţi — şi şcoala adevărată. Va trebui deci să jertfim îndoit (şi noi abia putem jertfi odată), ca în schimb învăţătorii noştri, nedestul de tari în ale limbei şi spiritului statului, să fie înlocuiţi. Pe învăţătorii noştri buni plătească-i statul — iar în locul unuia pierdut resară în fiecare comună alţi 2—3, cari vor instrui la vatră, în sărăcie, când vor dispune de timp. Nu mai e vorbă de maghiarizare. E vorba să jertfim parale pentru susţinerea anomaliei, ori să ne uşurăm de o sarcină enormă, care în acest caz nu că ne ar aduce profit moral, ci din contră ne-ar procură cele mai mari năcazuri ? Chestia e limpede şi este totuşi complicată. Desbătută însă în amănunte şi analizată se poate simplifica — şi se poate alege uşor calea de mijloc. Timp de 3 ani — intervalul, în care legea nu obligă — se poate studia chestia şi în teorie şi în practică şi se poate afla soluţia cea mai bună. Iar dacă este să se aducă un decis cu privire la chestia aceasta şi înainte de cei 3 ani, sinoadele eparhiale, cari se deschid astăzi, desigur nu vor întârzia de a propune congresului acest deces, care poate fi chiar şi acela de a se susţine cei trei ani situaţia actuală, pentru a se face experinţele necesare. FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Dili Roma. Forum Romanum. Note de Pompiliu Robescu. II. In rând cu bazilica Julia, de care-i desparte fosta stradă »vicus Tuscus« era templul lui Castor şi Polux din care azi n’a mai rămas decât trei coloane întregi şi temelia a altor 37, iar între ele o umplutură de pământ şi zidărie înaltă de vreo 6 metri de la sol, pe care era aşezat templul. Ce trebue să fi fost acest locaş! Azi, privind cele trei coloane rămase în picioare nu te saturi admirând delicateţa sculpturilor capitelelor corintice şi bogăţia de fine reliefuri ce se găsesc pe cornize şi arhitravuri, pe când înălţimea lor semeaţă te înfioră. In întregime sunt de marmoră, groase că nu le pot cuprinde doi oameni cu braţele, înalte de vre-o 20 de metri, iar d’asupra lor, printr’o minune de echilibru stau blocuri enorme de marmură, resturi de cornize şi arhitrav, pe cari văzându-le în înălţimea cerului albastru, te temi să nu pice de acolo. Acest templu a fost fundat cu 496 de ani înainte de Hristos după victoria romanilor asupra latinilor la lacul Regii, victorie care a stabilit definitiva supunere a latinilor şi la care romanii au fost ajutaţi de cei două Dioscuri Castor şi Polux. Legenda spune că în rând cu romanii luptau cei doi cavaleri, înarmaţi cu spade lungi, călări pe doi cai superbi şi că imediat după victorie au pierit, dar au fost zăriţi puţin mai târziu spâlându se de sânge la o fântână din Forum şi pe locul acela li s’a ridicat un templu, care a devenit cu atât mai important cu cât în timpul Republicei mai toate şedinţele Senatului se ţineau în el. Izvorul s’a captat şi cum era o nimfă Juturna care proteja acest izvor, acea regiune a fost declarată sacră, s’a făcut un bazin, lacus Juturnae şi s’au ridicat altare. Azi se mai conservă acest bazin: este o săpătură pătrată, căptuşită cu marmură albă, în mijlocul căreia este un enorm cub asemenea acoperit cu marmură albă, iar pe ei se află un altar, ce există şi azi, decorat cu basoreliefuri: Jupiter, Leda cu lebăda, Dioscurii şi Juturna, ţinând o făclie. După ridicătura de pământ, pe care era templul lui Castor şi Polux şi care azi este acopeperită de iarbă şi presărată cu resturi din marmura luxoasă a construcţiunei, ai o superbă vedere asupra Forului întreg. In lumina orbitoare a soarelui, pietrele ruinelor, albe şi lucitoare, se înşiră în grămezi informe. In afară de câteva coloane ce stau tefere pe soclurile lor celelalte ruine sunt o adunătură de zidărie şi de resturi pe piatră cari nu spun nimic dacă nu cunoşti Istoria romanilor, n’au aproape nici o valoare dacă nu ştii ce s’a petrecut aci, n’au nici o vieaţă dacă nu pătrunzi au gândul stratul de vremuri ce s’a aşezat peste ele şi nu spinteci cu imaginaţia vălul timpurilor ce le înfăşoară. Dacă în Forum vii numai pentru că aşa este scris în guid şi nu altă dorinţă te împinge ci numai ceea pe care ţi-o dă cartea guidă, atunci te uiţi rece, ba chiar plictisit la şirurile pietrelor albe, la resturile zidurilor, la pavagiurile antice, te supără soarele viu, îţi oboseşti picioarele umblând pe stradele cu pavagiul din timpul lui Tarciniu, îţi murdăreşti ghietele de pulberea care a prăfuit acum două mii de ani sandalii lui Scipion sau ai Messalinei.* înălţimea unde a fost templu tronează drept în mijlocul Forului. De aci spre Campliologie îţi apar ruinele desfăşurărei vieţii publice a romanilor; în partea cealaltă spre Coloseu, s’ar putea zice că este mai mult locul vieţei culturale, căci aci sunt ruinele templului Vestei, al Romei şi Venus, Regia. In fund, acolo unde azi este Palazzo del Senatore era »Fabularium« construcţie măreaţă în care se păstrau arhivele statului, sub el imediat »porticul celor doisprezece zei« un rest de templu ridicat la 367 d. H. în cinstea păgânătăţei căreia îi lua locul creştinismul; în faţa ruinelor »templului lui Vespasian« şi lângă acesta rămăşiţele »templului concordiei« datând din anul 366 d. H. »Templul lui Saturn« îşi menţine cele opt coloane cari îi înconjurau Intrarea, »arcul lui Septimiu Sever« stă greoiu cu construcţia lui enormă şi imediat lângă el, iată »rostra«. Rostra! Parcă văd tot Forul plin de lume, poporul s’a grămădit în piaţă, strigătele şi voeifer umplu aierul, poporul vrea să trăiască, îşi vrea partea lui de vieaţă, cere, pretinde, ameninţă, părăseşte Roma, se retrage pe Mons Sacer (494 a. Ch.) şi când s’a întors, după ce patriecinii le-au acordat oarecari drepturi, între altele a avut un tribun care pe rostrae, în plin aer ţinea harange vorbea poporului, mai târziu să puneau judecăţei lui »TRIBUNA, 14 Mai n. 1907.