Tribuna, iunie 1907 (Anul 11, nr. 122-144)

1907-06-10 / nr. 129

Anul XI. Arad, Duminecă, 10/23 Iunie 1907 Nr. 129. ABONAMENTUL 1« an an.................................24 Cor. Ft jumătate an .... 12 * Pe 1 lună..............................2­4 Kral de Duminecă pe un an 4 Cor. Pentru România și America 10 Cor. Pentru România și străinătate m­ii de zi pe an 40 franci.TRIBUNA REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc­ utca nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la admi­nistraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Goană împotriva­­ copiilor. (*) Am dat ieri ştirea despre prigonirea ce administraţia maghiară din Bihor a pornit în contra unui şcolar român, în vârstă de 11 ani. Crima săvârşită de acest întăiu martir copil este, că s’a găsit la el o căr­ticică de poezii. Cerberul care a descope­rit crima, este inspectorul şcolar regesc, care, aşa se vede, nu inspectează şcolile române decât pentru a căută nod în pa­pură, pretexte de a vorbi de rău şcoala şi pe învăţătorii noştri şi mai ales prilejuri de a se arăta mântuitor al patriei, deci pentru a fi trecut în catastiful marilor patrioţi, cu drept la onoruri, înaintări în slujbă şi­­ pensie grasă. Astfel, mai zilele trecute ziarele maghiare îl slăveau pentru că a găsit prin şcoli ro­mâne »hărţi daco-române«, pe cari energi­cul pedagog (?) le-a şi confiscat, încât ar merita să fie avansat căpitan de jandarmi. Acum prin confiscarea broşurei cu po­­iezii româneşti şi cu darea în judecată a elevului român dela Cefa, crăiescul inspec­tor şi-a câştigat chiar nemurirea. El este adecă cel dintâiu inspector şcolar care des­copere pe »dacoromânii« în găoace ! Inaugurarea acestui sistem unguresc de educaţie s’a făcut însă în altă parte. Am dat adică şi noi ştirea despre eliminarea din gimnaziu a unui elev slovac, lată acum ce mai scrie »Népszava « privitor la acea­stă chestie. Acum vine rândul copiilor! Referitor la noutatea cu acest titlu un coleg a! nostru de principii publică următoarea lămurire interesantă și prin datele ei, îngrijitoare: »Népszava«, în numărul său din 18 i. c., în legătură cu ceea ce scrie un ziar litografiat gu­vernamental, sub titlul »Acum vine rândul co­piilor«, publică ştirea eliminării din gimnaziul din Nagy-Szombat a elevului Pőstyéni János, din cauza ţinutei lui naţionale? Să ne permită şi. redacţie, să predau fidel faptul şi cauza cum s’a întâm­plat eliminarea elevului Pö­styéni. »In Nagy-Szombat locuiau împreună la un meşteşugar gimnazistul Pőstyéni János cu un băiat anume Szanáti Aladár, pe care tocmai acum era să-l eschidă din gimnaziu din cauza purtării sale imorale şi a neglijenţei lui. Ca să evite eli­minarea după exemplul patrioţilor veterani, şi-a căutat merite ieftine patriotice şi a înştiinţat pe catihetul lui, Hudina Emil, că a dat de urma unor scrisori panslave pe cari le-a primit cama­radul lui de odaie Pöstyéni. Catihetul (preot ca­tolic) îi ordonă lui Szandit, să fure acele scrisori şi să i­ le aducă lui. Szanáti împlini cu plăcere ordinul profesorului şi fură scrisorile. Aceste scri­sori îi le scria lui Pöstyéni un fost coleg de şcoală al lui din Pojon, se înţelege slovăceşte şi între altele era scris următoarele : Ce bine ne cădea în Nagy-Szombat, când pu­team cânta la vioară în odăiţa noastră frumoa­sele noastre cântece poporale, sau puteam cânta artele noastre naţionale. Aici sunt expus la per­­secuţii, dar le suport cu linişte, fiindcă inima mea bate pentru slovăciune«. Sau: »Acum voiu scutura odată de pe gât jugul de şcoală, atunci voiu sta cu curaj şi pe faţă sub steagul slovăci­­mei. Trăiască fumiea !« »Pentru rândurile trădătoare de patrie, ale prie­tenului lui Pöstyéni (nici nu ale sale proprii) pro­fesorii au ţinut conferenţă şi au adus următoarea decisiune: 197/1907 Direcţiunea gimnaziului superior arhiepis­­copesc din Nagy-Szombat. Subscrisul dove­desc prin aceasta că, Pőstyéni János, care s’a născut în Kukle (corn. Pojon), 1891, 27 Iul., până în ziua de azi a fost elev regulat în clasa a cincea a gimnaziului superior din Nagy-Szombat. — In conferenţă extraordi­nară profesorală din 4 iunie a. c. s’a elimi­nat în linişte din cauza sentimentelor lui e­excesive naţionale şi antim­aghiare. Nu îl pot recomanda să fie primit în institute, în cari mediul l-ar întări în această direcţiune. A plătit 50 cor. didactru. Nagy-Szombat, 1907, 5 Iunie. Sinkó József director. »Aşa dară l-au eliminat pe elevul silitor Pőstyéni iar Szanáti, un stricat, a fost graţiat pentru meritele lui patriotice. Pőstyéni, care în urma certificatu­lui artistic nu se poate ferici în Tulipania, spre cea mai mare cinste a lui Apponyi emigrează în America«. »Cum descrie tovarăşul nostru de principii eliminarea lui Pöstyéni, face cazul şi mai disgus­­tător. Apponyi cel din coaliţie dă şcoala pe mâ­­nile preoţilor catolici, şi primul rezultat este scor­monirea scrisorilor particulare, denunţarea, furtul. Şi toate acestea sub patronagiul şi îndrumarea preoţească. »N’am avut dreptate când am zis, că am ajuns acolo, unde se sbuciumă Rusia? Ba ungurii i-au şi întrecut pe ruşi. Pen­­trucă până ce în Rusia prigonirile sălbatice şi mizerabile sunt opera­­ poliţiei, în Un­garia fac acest serviciu, cine ? Cei puşi inspectori peste educaţia şi instrucţia popo­rului, (cazul de la Cefa) şi preoţii-catiheţi, cari ar trebui să fie model de bun simţ pedagogic, de dragoste şi iertare. Dar se înşală cei ce cred că în felul a­­cesta vor slăbi naţionalităţile şi vor întări mărita »naţie« maghiară. Elevul Teodor Elleneş din Cefa­da, o să stea tremurând înaintea fibirăului... Dar, de­sigur, el n’are să crească iubind pe cei ce înconjurându-se de suliţe jendarmăreşti l-au prigonit încă din fragedă copilărie şi dacă i-au confiscat cartea cu poezii româneşti, cu atât mai mult o să-şi dea silinţă să în­veţe pe de rost tot ce-i frumseţe­a limbii româneşti... O să fie, suntem siguri, un ro- FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». O SCRISOARE. De Ilie Marin. Zilele trecute am avut o sărbătoare sufletească. Mă întorceam acasă cu inima împreunată de do­rul de casă­—­­de s ţara mea. Mă simţeam singur, pă­răsit — o picătură de apă într’un deşert de ni­sip. Şi ’mi puneam mer­eu întrebarea : cum voieşti să te priceapă firicelele de nisip, pe tine, picătura de apă? Starea mea sufletească era astfel şi din pricina stărilor de acasă. Mă gândeam la goana, care se va porni de aici înainte, cu îndoită înverşunare, împotriva noastră. Îmi aduceam înaintea ochilor sufleteşti sbuciumul lăuntric, care se va petrece în sufletul fiecărui învăţător român, când va a­­junge să servească la doi stăpâni protrivnici. Şi de aici îmi venea mai mai cu seama durerea. Mă întrebam mereu: Vor avea învăţătorii tăria sufle­tească? Vor rămânea credincioşi neamului lor? Nu se vor lăsa orbiţi de ademenirile viclene ? Vor şti aceşti învăţători români, că întreg viitorul nea­mului nostru zace în mânile lor şi că de la ei atârnă vieaţa şi moartea noastră — a tuturora ? Şi mi­ se strângea inima de jale. Eram conştiu, că nici noi nu le-am arătat toată dragostea noa­stră, îmi aminteam unele amănunte: vorbe spuse în pripă, priviri în treacăt, din cari simţeam o umbră de dispreţ faţă de aceşti »muncitori ai gliei« inimei româneşti. Şi mă durea faptul acesta, cu atât mai mult, cu cât acele priviri şi vorbe au putut fi tălmăcite în culori mult mai strigătoare din partea învăţătorilor noştri şi au putut des­chide rane adânci, cari nu se vor putea tămădui niciodată. Mă pregăteam să scriu un articol în sensul acesta. Voiam să iau partea învăţătorilor noştri, îmi ziceam: de nu va contribui articolul tău la vindecarea răului, să fi mulţămit că şi-au pus întrebarea, cetindu-te, cel puţin zece din cetitorii articolului: »Eram eu pe deplin luminat de im­portanţa oamenilor acestora ?« De câte ori vreau să scriu câte un articol de propagandă — o propagandă cinstită şi plină de entuziasm ade­vărat — mă gândesc la grăunţele, care singur n’are putinţa să săvârşească aproape nimica, dar care rostogoleşte munţii adăogându-se masselor de nisip. Şi eram gata să scriu articolul, despre care amintesc, când am găsit pe masă o scrisoare. Cetind-o m’am schimbat la faţă. O să vă puteţi convinge şi Dvoastră, dacă am avut dreptate să mă bucur de rândurile primite — căci o să le reproduc — partea cea mai mare. Scrisoarea primită vorbeşte mai mult decât zeci de articole de fond. Nu-mi rămâne alta decât să dau loc scri­­soarei. »Dăscăliţa« mea trăieşte, deşi nam văzut-o decât o singură dată, pentru câteva clipite. Veţi înţelege cetind scrisoarea, că nu e în interesul nimărui să-i destăinuesc numele. E vorba să-i ştiţi gândurile, cam­ o frământă. Şi acum scrisoarea. Mă va iertă, dăscăliţa, că­­ o public, smulgându-o din mijlocul tovarăşelor ei, o întreagă bogăţie de gingăşie şi bun simţ. »Prietinul meu... De mult stau cu peana în mână, val-vârtej mi-e întreagă mintea, şi orice fac, par’că nu-ţi pot spune alta decât: prietinul meu... Scrisoarea dtale a atins o coardă, care a vibrat în timpul din urmă atât de puternic, încât eu singură nu mi-aş fi putut-o închipui... Şi va ră­mânea vibrarea viie pentru totdeauna. — Acum ştiu, ştiu de ce trăiesc — şi de ce trebuie să trăiesc. Pentru copilaşii mei, pentru viitorul — nu al meu — ci al unui neam. Va trebui să fiu su­fletul a 60 de mlădiţe plăpânde, cari dela mine vor trebui să capete tărie, dela mine vor trebui să înveţe dragostea de neam şi de limbă. — Ce gând sublim — ce mângâiere în acest gând să ştii, că simţirea ta o poţi planta în inimile tinerele, cari şi ele vor simţi ca tine — numai ca tine. Trăim timpuri grele. Avem lipsă de ele. Nu­mai în luptă se oţelesc sufletele. In luptă se cu­nosc eroii. Am urmărit şi urmăresc toată lupta, ce se de­sfăşoară din partea alor noştri în vestita cameră ungară«. Veţi înţelege prea bine motivul, care mă face să nu reproduc pasagiile următoare. Dar nu vi se spune sufletul DVoastră? »De ai ştî, câtă încredere şi ce neclătită nă­dejde am în viitorul nostru. — Dulcea noastră limbă românească să piară ? Ce naivitate! Ascultă, — şi varsă o lacrimă cu mine. Eu am plâns, întărindu-mi încrederea. Zilele trecute ne a cercetat şcoala inspectorul regesc şi — ca de obiceiu — n’a fost mulţumit cu sporul din limba maghiară. Aştepta mai mult progres, dela noi­.

Next