Tribuna, august 1907 (Anul 11, nr. 170-192)

1907-08-05 / nr. 174

Pag. 2 ne-ar hărăzi acuma soarta acestei vieţi na­ţionale, pentru noi, aceasta ar fi o nenoro­cire. Nimeni nu ne-ar putea nimici mai sigur decât dându-ne acuma libertatea pe care o cerem şi trebue — de altcum — să o cerem. Pentru aceea calvarul nostru este în realitate un drum neoprit spre culmea nu a suferinţelor, ci a libertăţii, a puterii şi a în­floririi adevărate! Ziua naşterii M. Sale. Mâne, Dumi­necă, 18­­. c., din incidentul zilei onomas­tice a regelui se va ţine în Buda pe Ver­meze revistă militară, care îşi va lua înce­putul la orele 8 dimineaţa. înainte de­ a se începe revista se va celebra serviciu divin. * Mare congres catolic va avea loc la sfârşi­tul lunei acesteia în Pécs. Intre »străinii«, cari şi-au anunţat participarea la congres, este şi epi­scopul Lugojului, d­r. Vasile Hossu. * Căderea lui Joanovits. Cunoscutul satrap al comitatului Timişorii vicespanul Joanovits Sán­dor, urît în comitat fără osebire de naţionalitate, în fine doar totuşi va pleca. La vre­o 150 mem­bri ai congregaţiei, s’au întrunit ieri în confe­­renţă într’o sală a otelului »Kronprinz« şi au ho­­tărît că la restaurarea din toamnă să nu-l mai realeagă pe Joanovits, ci în locu­i să aleagă pe protonotarul Ferenczy. Membri congregaţiei s’au prezentat apoi la locuinţa fişpanului Kabdeba, — împotriva căruia precum se ştie asemenea a intri­gat Joanovits — şi l-au asigurat de nestrămuta­tul lor devotament. Fişpanul în răspunsul său a afirmat că se simte foarte măgulit de manifesta­ţia de dragoste ce i­ se aduce. — Vă asigur, — a zis — că voiu păşi totdea­una pe calea dreptăţii şi-mi voi ţinea locul până ce mă bucur de încrederea guvernului şi a co­mitatului. Se crede că acţiunea aceasta, a pecetluit defi­­nitiv soarte voinicosului vicespan, care nu-şi mai încăpea în piele. * a statuei lui Alfonzo Cano, al cărui original în lemn se găseşte în catedrala de la Burgos. Un cap de opera, da, un cap de operă ispa­­niol, de-o artă sălbatică, de-un realism crud. Sfântul îmbrăcat cu rassă şi acoperit cu glugă stă în picioare cu mânile ascunse sub mânecile largi. Un picior gol iese de sub rasa sfârşită care lasă să se vadă puţin coapsa. Cingătoarea dimprejur e o frânghie. Mişcarea lui de un mare stil, dar faţa încadrată de gura rotundă a glugei, înspăimântă. In faţa istovită ca de fildeş pe care ofilesc firele rari şi galbene din barbă, gura se întredeschidă dureroasă, arătând dinţii cu o strâm­bătură de cadavru, şi ochii deschişi de un al­bastru verzui, de un albastru marin, evoacă o idee de agonie. Cine este acest fakir, acest gymnosofist hip­notizat? E un călugăr fanatic, un inchizitor care pleacă cu pasul său de spectru să ia o făclie de ceară şi să însoţească o procesiune de victime la un surodare. Acesta nu poate să fie umilul, blândul, duiosul, dar totdeodată harnicul, voini­cul, veselul Francois d’Assise. Noi datorim această recunoştinţă lui Paul Sa­batier. El a şters pentru totdeauna numele sfân­tului Francis de pe micul piedestal al statuei mişcătoare, dar sinistră a lui Alonzo Cano. Ora­ţie cărţii de care vorbim, fondatorul ordinului »Fraţii Minori« îşi ia adevărata fizonomie. El ne apare sub cerul limpede în peisagiul armonios al Umbriei, sărac printre săraci, cerşind pentru ei, trăind din lăpâdăturiie lor şi alegându-şi de preferinţă drept azil dărâmăturile ori tazareturile de leproşi, dar ducând ca un fel de beţie acea­stă vieaţă de ascetism, iubind şi contemplând­­ natura, bucurându-se de toate frumseţile, cele­brându-se necontenit, ca incomparabilul său Axion al Soarelui, în care tyrismul sfinţit atinge înălţimi miraculoase. Acolo e fermecătoarea originalitate a sfântului Francois. Acest mistic e un ora energic, activ şi dispus. El îşi făureşte opera sa cu veselie cântând gloria lui Dumnezeu. Extrasul său e plin de fericire, sufletul său se revarsă de veselie şi de iubire. Întreprinderea acestui mare servitor al lui Hri­­stos, fu imensă. Ei vor cu toate cruzimile seco­lului al XIII italian, în cele mai sângeroase mo­mente ale evului mediu, să întoarcă şi să supună toate sufletele, adevărului primitivei evangeliei, la legea iubirei. A fi iubit de Isus, totul e în asta. Cine sunt preferiţi­ săi ? Săracii. Să fim dar toţi săraci, să ne servim şi să ne iubim ca nişte fraţi. Astfel fu visul său şi lucru neauzit, pre­dicând cu cuvântul şi cu exemplul, el îl realiză aproape, răspândi ca o contagiune nebunia sa sublimă de a jertfi şi de caritate. Aceia ce fură actele sale, întovărăşirea sa de suflet cu sfânta Clara, confundă ordinul său, cum Roma uimită în faţa atâtor virtuţi văzu în asta un pericol, o schismă aproape în sfârşit cum sfântul primind din supunere disciplina bi­­sericei pentru institutul său nimici el însuş cu o suferinţă secretă adevărata-i forţă şi influenţă în viitor, nu pot s’o arăt aici şi sunt silit să trimet pe cetitorii mei la frumoasa şi mişcătoarea poveste a lui Paul Sabatier, închid cartea cu melancolie. Unde sunt sufletele de foc, unde sunt marii semănători de bunătate ca sfântul Francois ? Supi­o de vreo două săptămâni scrie în ziarul său »Novi List« articole despre si­tuaţia şi lupta politică a Croaţiei. In unul din urmă a ajuns să vorbească despre lupta negativă, pe care au s’o poarte croaţii faţă cu Ungaria. Maghiarii vor — scrie Supilo — să de­creteze prin lege oficialitatea limbei ma­ghiare în Croaţia. Noi nu voim acest lucru. Maghiarii vor, ca banul croat să fie exe-Credinţa care-i strânse odinioară, a murit. Cu tot sgomotul progresului ştiinţific, cu tot vuetul maşinelor, n’aud din toate părţile decât cuvinte de violenţă şi de ură; şi nu se ştie cum­ sunt cele mai descurajante, ale sătuilor nemiloşi sau ale morţilor de foame împinşi la extrem. Asta te înfioară. E ca o iarnă morali Ah ! ce dulce ar fi o primăvară a inimilor, o primăvară de fra­ternitate printre oameni. Şi cu mâna pe ochi, întreb orizontul negru. Dar nu vă văd sosind, rândunelelor, surorile mele, rândunelele ale speranţei şi ale amorului! Traducere de Gh. D. Mugur. (Sinaia). »TRIBUNA* Comitatul Sătmar contra lui We­keri­e. înainte cu câteva săptămâni Wekerie a numit consilier financiar pe un anume Majos, fost vice-comite al comitatului în era lui Fejérváry. Din această cauză comi­tatul Sătmar îi va vota neîncredere lui Wekerîe. Călătoria regelui Eduard. Regele Eduard VII al Angliei își ur­mează călătoria. Ieri înainte de ameazi a plecat din Ischl, unde a avut o întrevedere cu monarhul Austro-Ungariei, la Marienbad. Francisc Iosif a petrecut pe înaltul oaspe la gară, unde și-au luat rămas bun în mo­dul cel mai amical. Regele Angliei va pe­trece şi în anul acesta mai multe săptă­mâni în Marienbad, spre a face obişnuita-i cură. Secretarul de stat Hardinge, care a petrecut pe monarhul său până la Ischl, s-a reîntors în Anglia; baronul Aehrenthal a plecat la Viena. Plecarea din Ischl. Ieri dimineaţă a plouat bine, iar cerul frumos de alaltăieri era acoperit cu nori grei. Regele Eduard părăsind vila lui Francisc Iosif s’a dus imediat la hotel şi s’a cul­cat ; la orele 9 dimineaţa el dormea încă. La o­rele 9 înaintea hotelului era adunată o mulţime mare, care aştepta plecarea regelui. Lacheii au pus în trăsurile regale o mulţime întreagă de geamantane, pachete, etc. Un servitor plimba câ­nele regelui. Detectivii englezi stăteau în antica­mera hotelului şi examinau pe toţi cari întrau şi ieşeau. Ministrul afacerilor externe austriace, ba­ronul Aehrenthal, a făcut o scurtă vizită secreta­rului de stat Hardinge şi a lăsat biletul şi regelui Eduard. La zece fără un sfert a sosit monarhul Austro- Ungariei într’o trăsură închisă şi peste câteva minute ambii domnitori au plecat în trăsură la gară. In gară erau adunaţi membrii familiei impe­riale, austriace. Remis Eduard a îmbrăţişat, lu­­ânduşi adio, pe împăratul şi regele Francisc Iosif, l-a sărutat pe amândoi obrajii şi­­ a strâns călduros mâna. Apoi s’a urcat, cu suita sa, în cupeul regal. Scena plecărei a fost fotografiată. 18 Aug. n. 1907 Situaţia politică. Alegerea dela Beiuş. — Aţâţare fără frâu. — Supile despre lupta negativă. Iarăşi destăinuiri despre Gross-Oesterreich. Alegerea dela Beiuş. Iarăş vechea poveste. Presa şovinistă din nou începe să arunce cele mai sfruntate minciuni în sarcina alegătorilor şi preoţilor români. Despre cei dintâi spun, că îi bat de­­ sluţesc pe unguri, iar despre preoţi scriu, că i jură în biserici pe alegători, ca să voteze numai cu părintele Lucaciu. Toate aceste minciuni le exploatează autorităţile administrative, ca să aibă cuvânt de a te­­roriza pe alegătorii români cu cei 300 jan­darmi comandaţi. Le cunoaştem noi prea bine tactica. »Aţâţarea fără frâu«. »Népszava« scrie despre alegerea de la Beiuş. Spunând că guvernul şi-a pus can­didatul zice: »Bimi, asta la locul său, dar nu-i la locul său că românii încă au pus un candidat. Ce fel de ticăloşie e asta ? Va să zică afară de candidaţii oficiali patrioţi mai vrea să ia cineva parte la munca legiunii ? Scandal! Ba chiar ticăloşie!! Ba chiar aţâţare fără frâu !! Da, ăsta-i termenul po­trivit : candidatura românească este o aţâţare! Aşa scriu toate ziarele patriotice. Şi cum se în­vederează agitaţia asta fără ţărmuri. Numai curat în faptul, că un român şi-a pus candidatura etc. Supile despre lupta negativă. MAZ. La examen. Învăţătorul: Ian spune-mi băete, pentru ce a a­­lungat Dumnezeu pe Adam şi Eva din rai?... Şcolarul: Pentru că nu au plătit chiria. * Ce ştie ea. O bucătăreasă ajunsese şi ea martoră, în ceva crîmpiţă, pe la lege. Când să o asculte, judecătorul îi ia naţionalul (numele, vîrsta, locuinţa şi averea), şi o întreabă: Tu ce ştii ? — Eu, mă rog de iertare, ştiu să fac de mân­care!

Next