Tribuna, septembrie 1907 (Anul 11, nr. 193-215)

1907-09-01 / nr. 193

Anul XI. Arad, Sâmbătă, în 14 Septem­vre 1907 Nr. 193. ABONAMENTUL Pe un an .24 Cor. Pe­­um. an . 12 . Pe 1 lună . 2­0 Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Hock falsifică! (R) E apucătură veche, ca diferiţi agenţi de Maghiarizare, dar mai ales presa şovi­­nistă, să caute a presiona asupra guvernului ori să formeze şi să influenţeze opinia pu­blică maghiară exagerând lucrurile, întorto­­chindu-le şi chiar falsificându-le. O dovadă recentă despre asta este arti­colul lui Hock János (Fajpolitika) apărut în »Magyarország« (dela 10 c.), despre care ne-am mai ocupat deja. In articolul nostru »Politica de rassă« (de la 11 c.) am arătat, în ce chip pervers ţine Hock să influenţeze parlamentul pen­tru a pune la dispoziţia guvernului milioane mai multe cu scop de a coloniza. Vom dovedi acum, că el falsifică stati­stica şi interpretează fals istoria, numai şi numai pentru a forma printre unguri opinie favorabilă colonizărilor. Ca să sperie pe unguri asupra primej­diei valahe din Hunedoara, afirmă că în acest comitat insula de maghiari este rău ameninţată de »oceanul valah«, 380,000 su­flete, 94% din populaţia întreagă. Adevărul este însă, că statistica oficioasă de la 1900 (pag. 408) arată că numărul ro­mânilor este 257.013 suflete, faţă cu 32.316 unguri, iar totalitatea poporaţiunei fiind de 303.838 suflete, evident că procentul româ­nilor este nu de 94, cât scrie Hock, ci 84,7. Iar după statistica apărută la 1906 (pag. 26), comitatul Hunedoarei nainte cu doi ani avea 315.339 locuitori. 380 mii români, cât scrie Hock că am fi acum, durere, nu suntem. Deci nici primejdia să-i înghiţim pe ungurii de acolo nu există decât în în­chipuirea lui Hock. Mai ales că ungurii din acest comitat stau în oraşe, unde, slavă Domnului, bugetul ţării şi al comitatului se îngrijeşte de fiecare sufleţel din mărita viţă a lui Árpád (şi Israil)! A falsificat şi minţit deci pater Hock con­form perceptului iezuit: Scopul sfinţeşte mijloacele... Scopul ar fi­­ colonizarea un­gurilor şi, prin urmare, deposedarea româ­nilor. Pentru a forţă această politică de c­rassă, Hock nu s’a ruşinat să falsifice cu o îndrăzneală, pe care n’o poţi avea decât într’o societate coruptă. Minciuna cea mare este însă lauda la adresa c­angăilor, pe cari ar voi să-i aducă din­­ »străini«. Scrie despre ei că sunt plini de virtuţi. Adevărul e tocmai — con­trarul ! Sunt plini de viţii. Scriitorul acestor rânduri a petrecut astăvară printre ei o lună şi jumătate, l-a văzut şi studiat mai de aproape. Popor mai becisnic n’a văzut. Sunt leneşi, beţivi şi murdari. Şi perverşi, gâlce­­voşi, lucru mare. Cât e valea Trotuşului, a Slănicului şi Siretului, în România, satele ungureşti nu se disting prin nimic bun, de cumva Hock nu va considera drept virtute (est virtus) beţia! Hock merge însă mai departe: falsifică şi istoria (după ce a falsificat statistica). Scrie că secuii au emigrat în Bucovina şi Româ­nia din cauză că organizându-se (de la Ma­ria Terezia încoaci) confiniile militare, »ei au preferat să-şi părăsească patria, decât să renunţe la drepturile străbune«. Scrie tex­linişte de chinovie un bătrân cu pălărie de paie, care se plimbă toată ziua pe alee, stropea pe ră­coare, tăia, curăţea crengile şi brazdele. Bătrânul acesta nu cunoştea pe nimeni în ţi­nut. Afară de căruţa brutarului care se oprea la toate porţile, în singura uliţă a satului, el nu eră vizitat de nimeni. Câte­odată vr’un trecător care umblă după locurile acestea din coastă, ce sunt rodnice şi dau nişte livezi straşnice, se oprea să bată la poartă văzând tabla. La început casa ră­­mânea surdă. La a doua bătaie un sgomot de saboţi se apropie încet din fundul grădinei şi bătrânul căscă poarta cu un aier furios. — Ce pofteşti? — Casa e de vânzare? — Da, răspundea bătrânul cu silă, da... e de vânzare, dar îţi spun dinainte că e prea scumpă... Şi mâna lui gata să închidă, punea drugul la poartă. Ochii săi te dedeau afară, atât de mâni­oşi erau şi el rămânea acolo, păzind ca un dra­gon brazdele de legume şi curticica aşternută cu nisip. Atunci oamenii îşi vedeau de drum între­­bându-se cine să fie maniacul acesta şi ce în­semna nebunia asta de a’ţi pune casa în vânzare cu o astfel de dorinţă de-a o păstra. Misterul a­­cesta îl aflai îndată. Intr’o zi trecând pe dinain­tea căsuţei auzii nişte voci aprinse, zgomotul unei discuţiuni. — »Trebue s’o vinzi tată, trebue s’o vinzi, dta ai făgăduit...« Şi vocea tremurătoare a bătrânului: — »Da copiii mei, nici eu nu vreau alt­ceva decât s’o vânz... Să vedem... Pentru aceia am pus tabla la poartă.« Aflai astfel să aceştia erau copiii lui, nurorile lual. »S’au organizat pe pământul secuiesc două regimente de infanterie şi unul de ca­valerie. Secuii, cari în virtutea drepturilor străbune aveau organizare militară separată şi căpitănie, n’au vrut să prindă arma şi mai bine s’au refugiat în Moldova şi partea sudică a Bucovinei, decât să renunţe la drepturile străbune«... Să admitem că acesta a fost motivul. Şi atunci se învederează nu o virtute, ci prover­biala minte secuiască! Oare în Bucovina şi Moldova şi-au menţinut drepturile străbune de a se organiza milităreşte, în frunte cu căpitani secui ? Nici decât! Adevărul e că au fugit de frica răsboaie­­lor, împăraţii cari au organizat graniţele, au purtat răsboaie crâncene cu mari dom­nitori străini (de pildă răsboiul de şapte ani dintre Maria Terezia şi Frederich cel mare). Şi pe când regimentele româneşti grăniţăreşti se distingeau în lupte grele, săcuii au dat bir cu fugiţii, şi-au părăsit patria, după cum se duc azi cu grămada în America ungurii, cari nu pot trăi cu îmbel­­şugare, neajungându-se din buget. Motivul psihologic e acelaş. »Os jog«-ul secuiesc îl cunoaştem noi demult. El s’a manifestat cu splendoare deja sub Carol Robert, când László, voevodul secuilor n’a vrut să recunoască pe nou! rege, ci a purtat răsboiu contra lui, susţi­nând pe Otto, pe care la strâmtoare l’a tră­dat şi chiar arestat când venise în Ardeal, iar pentru a strâmtora pe Carol Robert, a refuzat să înapoieze coroana sfântă­­luată sare, mici prăvăliaşi parizieni, cari î l sileau să se desfacă de acest colţ iubit. Din ce pricină? Nu ştiu. Ceea ce e sigur, e că ei începeau să găsea­scă că prea se trăgănează lucrul şi din ziua aceea veneau regulat în toate duminicele pentru a hăr­­ţui pe nenorocitul bătrân şi a­­ sili să-şi ţină fă­­găduiala. Din drum în liniştea aceasta de dumi­necă, când pământul însuşi se odihneşte, pentru că a fost muncit şi semănat toată săptămâna, eu auzeam astea foarte bine. Prăvăliaşii vorbeau, di­scutau între ei şi se jucau şi cuvântul »bani« suna sec, în acele voci ascuţite ca pietrele pe care Ie izbeau, jucându-se. Seara plecau toţi şi după ce bătrânul făcea câţiva paşi pe uliţă ca să-i în­soţească, se întorcea repede, şi închidea fericit poarta cu o săptămână de răgaz înaintea lui. In grădiniţa arsă de soare, nu se auzea nimic alt decât nisipul sfărâmat de un pas greoi sau târât de greblă. Cu toate acestea din săptămână în săptămână, bătrânul era tot mai mult zorit şi chinuit. Pră­văliaşii întrebuinţau toate mijloacele. Aduceau copiii ca să-l seducă. »...Vezi bunicule, după ce vei vinde casa, o să vii să stai cu noi... Vom fi aşa de fericiţi!... toţi la un loc...« Şi şopteau în toate colţurile, se plimbau într’una pe alee, făceau socoteli în gura mare. Odată auzii pe una din fete strigând: »Baraca asta nu face cinci franci... e bună de dărâmat«. Bătrânul ascultă fără să zică ceva. Vorbeau de el ca şi cum ar fi fost mort, de casa sa ca şi cum ar fi fost dărâmată. El mergea cocoşat, cu lacrămile în ochi, căutând din obicei să taie o ramură, sau să îngrijască în treacăt de un fruct. FOIŢA ORIGINALA A «TRIBUNEI». Casă de vânzare. De Alphonse Daudet. Deasupra porţii, — o poartă de lemn crepată, care lăsă să se amestece printre crepăturile ei ni­sipul din grădină cu ţărîna de pe drum — era agăţată de mult, o tablă neclintită pe soarele de vară, clătinată, sgâlţăită pe vântul toamnei. Casă de vânzare şi asta părea că mai zice casă pără­sită, aşa de adâncă tăcere era împrejurul ei. Cu toate acestea locuia cineva acolo. Un fir albăstriu de fum ieşia de pe coşul de cărămidă, care întrecea puţin zidul, destăinuind o vieaţă tai­nică, tăcută şi tristă ca fumul acestui foc de să­rac. Apoi, printre scândurile porţii care se hâţăra, în locul părăsirii, pustiului şi harababurei care anunţă o vânzare, o plecare, se vedeau nişte alee bine aliniate, bolte rotunzite, stropitoarele lângă bazen şi câteva unelte de grădinărie răzemate de căscioară. Nu eră nimic decât o casă ţărănească cumpănită pe acest pripor de o scăriţă, care punea partea cu umbră la rândul dintâi, iar pe cea de mează-zi, de­desubt. In partea aceea ai fi zis că e o seră. Erau clo­pote de sticlă, îngrămădite pe trepte, ghiveciuri goale, răsturnate, altele prinse cu muşcată, cu verbine, pe nisipul cald şi alb. Dealtmintre îi afară de doi sau trei copaci mari, toată grădina eră în soare. Arbori fructiferi în evantail pe sârme sau în spalii se întindeau în lumină, desfăcuţi puţin din pricina fructelor. Erau şi căpşuni, mazăre pe araci şi în mijlocul lor, în acest rost, în această

Next