Tribuna, octombrie 1907 (Anul 11, nr. 216-240)

1907-10-24 / nr. 235

Anul XL Arad, Mercuri, 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1907 Nr. 235. ADONAMENTUL Pe an an .24 Cor. Pe­­nm. an . 12 « Pe l­­ună . 2 « Noul de Duminecă sim an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Uni! de zi pentru Ro­­sanila şi străinătate pe an 40 franci. IDEDACŢîA şl ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 30, INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. —— Minte secuiască!... (R) Dintre toate neamurile, numai româ­nilor li­ s’a hărăzit norocul să trăiască în apropierea secuilor. Singurul popor, dar, care-i cunoaşte pe secui, suntem noi. Iar ceea ce spun românii despre secui, numai laudă nu e. De altfel şi în literatura ma­ghiară, secuii sunt obiect de rîs, din cauza prost­ei lor... Despre copilul secuiu se po­vesteşte, că ducându-l tatăl său la oraş, unde i-a cumpărat o jimblă, a început să plângă din pricină că nu ştia cum să mănânce gaura din mijlocul jimblei. Despre secui se povesteşte că a plecat satul întreg la pădure, să ia luna de pe cer, dar ei au rămas în credinţă că n’au putut s’o coboară numai din cauza scării, care n’a încăput în pădure — căci voiau s’o ducă d’alaiul! Altfel­ jura toţi, că luna eră printre arborii pădurii... Altădată au vrut s’o scoată din — fântână... Şi aşa mai departe, mulţime de anecdote — poate-or fi chiar întâmplări, — din cari rezultă, că secuii întotdeauna au fost nu­măraţi între fericiţii — săraci cu duhul. Tot aşa suntem şi cu hărnicia lor: ei sunt milogiţii ori penzionarii ţării. Fără bu­getul statului, de mult n’ar mai fi rămas dintr’ânşii nici de semânţă. Aşa însă, că se împarte între dânşii pomană cu belşug — statul le întreţine şcoli de tot felul, le îm­parte an de an sămânţă şi pomi, tot felul de unelte necesare şi vite în preţ de mili­oane — se mai menţin. Cât despre cărtu­rarii lor, prototip între dânşii a fost Bartha Miklós, cel cu două suflete: unul opozant, vărsând foc şi pucioasă contra »országos hajdú káplár«-ului, cum îi zicea primului ministru Bánffy, şi altul guvernamental, căci pentru minte bune scria şi la ziarul lui Bánffy. Azi prototip este Ugron Gábor. »Van­e ki e nevet nem ismeri ?« — am putea întrebă cu poetul maghiar. Acasă, între ai săi îl cunosc şi copiii, căci el i-a cumpenit să rămână pe stradă, vânzându-se averea părintească la s tobă, din cauza fa­limentelor de tot felul cari au venit asupra lor în urma »operaţiunilor« economice şi financiare ale lui Ugron Gábor. La Viena s’a făcut faimos prin faptul, că pe când în delegaţiuni combătea cu înverşunare pe mi­nistrul de răsboi, »neamţul care suge mă­duva ungurului , după şedinţele delegaţiunei se ducea pela acelaşi minister să vândă, cu preţ bun, orăşul adunat cu preţ mic de pela fraţii săi secui. Cu ce n’a traficat Ugran? Până şi fa­brică de covoară a înfiinţat, adică a ridicat dela minister — ajutorul de stat; încolo se­cuii, săraci cu duhul cum sunt, vor fi aş­teptând şi azi să vină maşinele — coman­date, întruneşte apoi îa~; ‘»a vcea mai de că­petenie virtute secuial­ă vitejia. Nici după ce a fost adică osândit pentru bancrută frauduloasă, el nu şi-a depus mandatul, ci a continuat să stea la postul ce Dumnezeu a destinat fiecărui secuiu, care ştie să-şi sub­scrie numele: să veghieze asupra scumpei naţiuni, să stea cu arma plină îndeosebi împotriva primejdiei valahe... Ajunse, cu a­cest curagiu, mai mare — vice-prezident — în partidul dela putere, iar fiul său, pe care »drabanţii mizerabili« l’au ţinut solgăbirău, a ajuns fişpan peste două comitate. Ceeace a scontat în toate vremiie, dela toate guvernele şi dela ţară, care trebue să fie mulţumitoare fiilor »distinşi«, a fost pretenţia sa de a cunoaşte chestia naţiona­lităţilor şi puterea herculiană de a-i da la cap — hydrei valahe ! Mai zilele trecute el iar a căutat prilej să se pună în scenă, ca pricepător al chestiei naţionalităţilor... Făcând adică, pe culuoarele dietei, cunoştinţă cu dr. V. Lucaciu, el a debitat tot felul de palavre, pe care presa maghiară le discută şi comentează. Din ar­ticolul lui Jancsó Benedek, pe care l-am dat ieri în traducere, cetitorii noştri au putut vedea ideia (?) cea mai nouă a lui Ugran; priceperea lui de bărbat de stat admite că românii au motiv să considere drept gra­vamen neexecutarea legii de naţionalităţi, şi simţul său de dreptate îl îndeamnă a de­clara, că va fi cel dintâi care va urgenta executarea legii de naţionalităţi! Cu o con­diţie însă — şi asta e ideia cea nouă! —, întâiu să li­ se dea ungurilor comanda ma­ghiară în armata comună, adică să se ma­ghiarizeze armata, şi după aceea, având fel­a naţia« toate garanţiile de existenţă­ şi heghemonie, să ni­ se dea şi nouă legea de naţionalităţi — care există de 40 ani. Ceea ce după priceperea tuturor oameni­lor cu scaun la judecată însemnează, că Ugron Gábor Măria Sa, luminata gravă se­cuiască, bine­voieşte să ne asigure execu- FOIŢA ORIGINALA A «TRIBUNEI«. „Convorbiri de Luni“. Intr’o Duminecă, la Paris. — Note. — Zoii de ziuă în parcul Luxemburg. Dragonul de gardă, doarme răzimat de păretele gheretei de la poarta palatului. Ciripitul vrăbiilor din portocali nu-1 trezește încă. Cine știe?! Poate că visează un triumf al Franţei, apoteoza ei. Departe, în pacea câmpiilor catolice ciocârlia cântă acum Angelus. Flacăra răsăritului rumeneşte vârfurile copaci­lor din parc. Pe aici, mă plimb în toate dimineţile. Grădina aceasta a fost cuibul celor mai su­blime privighetori franceze. O grădină pentru vi­sători, întocmită în gustul maeştrilor florentini din Renaştere. Pe cărările ei printre marmuri şi naramzi se plimbau odinioară cu mintea grea de poezie Al­fred de Musset, Hugo, Leconte de Lisle divinii poeţi, pictorul Watteau şi zeul nocturnelor, Cho­pin — marele visător. In dimineţi de acestea, artiştii Franţei împleteau aici în cereşti ghirlande, florile senine ale­ visu­rilor. Parcul e deşert. Numai eu mă plimb singur, ca un rege sur­ghiunit printre flori şi marmuri. Aris, păstorul mitic, se ’ndrăgeşte cu nimfa Galatea după coloanele grecești ale Fântânei de Medicis. Răsbunătorule Po­ipheme, numai tu rămâi de­­apururi să­­ surprinzi aici, căci noi ne ducem de­parte acolo, de unde nimeni nu se mai întoarce. Apa Fântânei curge cântând: nimic nu rămâne; ca valul sunt toate... cântă și trec.­­ Soarele s’a ridicat. Parisul e ’n picioare. Clopotele bisericilor sună triumfal. Pe strada Soufflot şi Saint-Jacques, pe dinain­tea bătrânei Sorbona la Notre-Dame. Domul uriaş e aproape gol. In Duminicele a­­cestea de vară, prea puţini parizieni vin la litur­ghie. Slujba Kriştilor şi a Madonelor din firide. O fată frumoasă, cu părul ca aurul, plânge în­­genunchiată lângă grija cardinalului Morlot. Orga visează. Melopea ei deschide cerul peste capetele asia­ticilor îngenunchiaţi. îngerii coboară asupră-le. Dulce extaz. Din colţul întunecat, de unde ascult cântarea cerească a orgei, văd că marmurele se mişcă, ochii statuelor s’aprind şi lăsându şi soclurile din altare şi din firide, vin spre mine şi mi şoptesc cu glasul ce l au avut acelor, pe cari îi glorifică, legendele, poveştile sacre, toată istoria Domnului dela peregrinul papă, Alexandru al Ill-lea. Ei îmi amintesc orgiile săvârşite în vechia ca­tedrală, când anul 1793 înlocui creştinismul cu cultul raţiunei zeificat intr’o bacantă pariziană şi pietatea cu care fu dăruită iarăş cultul etern. Când noi nu vom mai fi şi când însăş­i o­mul acesta va fi distrus de mâna neiertătoare a vremii, va sălăşlui deapururi cultul celui ce a pre­dicat iubirea, odihna săbiilor, mila şi iertarea. Preschimbaţi altarele rugăciunei în temple de apoteoză, înlocuiţi statuele sfinţilor cu marmu­rele triumfătorilor Cezari, daţi foc imaginelor sfinte, omorîţi pe preoţii lui Krist..., religia lui nu va pieri nici­odată. O popor francez! tu eşti cel mai păgân şi cel mai creştin. Te închini libertăţii pe care ai creat-o, dar ai toate sentimentele generoase ale creştinismului. Eşti nobil, eşti vesel, eşti harnic, eşti mare şi într’o clipă poţi deveni groaznic, revoluţionar, deapururi însă sfânt. Tu ai jucat tragedii înfiorătoare în beneficiul moral al lumei. Popor divin!* Dela Notre Dame pe Pont Neuf la Luvru. Dela Mesia religiei eterne, la Mesia artei eterne. Dela Krnst la Rembrandt. Fericit acela care, pe erin pios, trecând prin Paris — Ierusalimul vieţii nouă — ştie să aducă ofrandă de adoraţiune divinului maestru al Olan­dei, în Luvru. Krist a predicat sub palmierii Palestinei, umi­liţilor şi desculţilor; Rembrandt — apostolul su­ferinţei — i-a pictat. Unul­ a creiat religia frumosului moral; altul — visător umanitar — o zugrăveşte. Amândoi — demi-păriu desculţi — trăiesc în imperiul sublim al ideei, amândoi despreţuiţi şi neînţeleşi multă vreme, birue lumea şi-o su* * pune...*

Next