Tribuna, noiembrie 1907 (Anul 11, nr. 241-264)

1907-11-25 / nr. 260

Anul XI. Arad, Duminecă, 25 Noemvrie (8 Decemvrie) 1907 Nr. 260 ABONAMENTUL Fa ca an . 24 €®r, juni. an . 12 « Vt­­­husă . 2 « ltrai de Duminecă ps ca an 4 Cor. — Pen­ii« România şi America 10 Cor. SSnd­ de zi pentru Ro­­ailisia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20» ÎNSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Vom aştepta! (R) In articolul de la 4 Dec.al »Tribunei« s’a spus marele adevăr, că în lupta politică cu ungurii, românii n’au ce să mai peardă, de oarece tot ce am avut asigurat în lege ori se nesocoteşte, ori a fost desfiinţat: făţiş ori pe căi piezişe ! Cine deci şi în astfel de împrejurări crede că numai lăsând noi ceva, partidele ori gu­vernul maghiar se va îndupleca să stea cu noi de vorbă, nu mai poate fi considerat ca solie de pace ori oportunist cinstit, care în dragostea sa de neam uită trecut şi pre­zent şi nuziteşte să facă ceva bine pentru­­ viitor, ci este de-a dreptul ori unealtă inconştie în manile adversarilor doritori să producă diversiuni în mijlocul poporului ro­mânesc, ori chiar curat trădător. Iată de ce dl Al. Mocsonyi desaprobând acţunea dlui­­ Babeş a avut titlu să-l nu­mească un mare naiv pe advocatul ro­mân din Budapesta. Iar după ce chiar din articolelele sale ne am convins, că d-sa ur­măreşte nu atât scopuri politice, ci este mai preocupat de soartea proceselor de despăr­ţire ce poartă împotriva sârbilor, spunându-i pe faţă că adică de ce ne am întovărăşi cu sârbii egoişti şi n’am căuta mai bine gra­ţiile ungurilor cari judecă şi în procesele ce biserica greco-orientală poartă împotriva celei sârbeşti, — am avut şi noi dreptate să­­ strigăm : în lături! Oricine adică, în împrejurările actuale, vorbeşte de pace, orică urmăreşte interese ce n’au a face cu politica, orică vrea să producă diversiuni, cum fac prin foile lor Moldovan Gergely la Cluj, Burdea Sa Ca­ransebeş şi Kossuth în Budapesta. Pentrucă şi dacă ara vrea noi d’o sută de ori să in­trăm la tocmeală cu partidele maghiare, nu stau ele de vorbă ! Nu se găseşte adică un singur partid, ba nici chiar un singur băr­bat politic maghiar, care să renunţe la idea­lul său politic, ideal în apropierea căruia ca neam noi n’avem loc. Ungurii de azi con­sideră cu o renunţare şi o abdicare formală să adopte ideile generaţiei trecute.. An­­drássy fiul a tras cu buretele peste politica lui Andrássy tatăl. Kossuth Ferencz este o ca­ricatură în politica mare. Návay, nepotul lui Eötvös József, e un şovinist nu se poate mai agresiv. S’ar considera, între unguri, drept un bărbat politic compromis cel ce ar renunţa la gândul că actuala bază politică trebue lărgită nimicind din drum orice veleităţi de ale naţionalităţilor. Dacă nu ne-ar spune istoria că ungurii nu s’au dat niciodată — convinşi, ci au mers cu capul în mâr­ă, ajungând odată la Mohács altădată la — Világos, — ne-o spune chiar acum, din incidentul discuţiunei de pace pornite de dl Babeş, organul de frunte al coaliţiei, »Budapesti Hírlap« de Dumineca trecută, în fruntea căruia dr. Jancsó scrie: »Mişcarea asta nu o pot porni membrii guvernului, ca reprezentanţii puterii statului, făcând pro­puneri, cum ar dori Mocsonyi, pentru că un stat nu poate să negocieze despre condi­ţiile de existenţă a sa cu supuşii săi, ca şi şi concis. Din epoca aceasta sunt dramele: »Un faliment«, »Regele«, »Leonarda«, »Sistemul cel nou«, »O mânuşă«, »Peste puteri« (2 părţi), »Paul Large şi Dora Parsberg«, »Laborentis«, cari s’au jucat partea cea mai mare pe scenele europene. Are un talent oratoic deosebit, în urma căruia a avut succese mari asupra duşmanilor săi politici. Ţinta lui a fost: independenţa politică a Norve­giei şi ridicarea clasei ţărăneşti. (Meyers Lex.) Dăm cetitorilor noştri scenele ultime din par­tea întâi a dramei * Peste puterile noastre«. Drama aceasta a fost jucată pe scenele euro­pene anii trecuţi cu mare succes şi a dat prilej la o mulţime de comentarii. Cauza interpretărilor diferite este a se căuta şi în simpatia autorului pentru stilul nebulos, mistic, a frazelor dodonice, abrupte — cari sunt toate caracteristica spiritului nordic, întrupat mai bine în cei doi giganţi: Ib­sen şi Björnson. In »Peste puterile noastre« a vrut să ne de­scrie Björnson lupta noastră, după o minune, după ceva supranatural, trebuinţa noastră de a avea un razim în credinţa noastră religioasă, care să ne arete că există aceea dumnezeire la care ne închinăm. Preotul Adolf Sang e un om ideal. In urma puterii credinţei lui ajunge să facă de fapt mi­nuni. Oamenii se însănâtoşează sub puterea ru­­gei sale. Dar numai cei credincioşi. Nevastă-sa aparţine fiinţelor cu simţământul religios zguduit. II iubeşte din toată inima pe Sang, dar nu e creştină adevărată şi din cauza aceasta nici pa­ralizia ei nu se poate vindeca. Sang îşi încoardă toate puterile ca să o scape, îşi chiamă copii, cu factori de drept comun de rang egal... Mai adăugăm, că în actualele împrejurări, un astfel de ofert de pace din partea gu­vernului politician» naţionalişti l-ar consi­dera, cu drept cuvânt, ca semn de slăbi­ciune«... Va să zică tot mentalitatea oligarhilor cari la 6 Iulie 1437 încheiaseră la Cluj-Mă­­năştur pace cu supuşii numai fiind în mare strâmtoare; îndată ce s’au întărit prin uniu­nea ce au făcut între dânşii oligarhii ma­ghiari, săcui şi saşi, se revine asupra lucru­lui, şi la 6 Octomvrie, acelaş an, prin tra­tatul de la Apati leagă iarăşi de glie iobă­­gimea... Azi având la putere întreaga oli­garhie, avem a face cu guvern tare, care nu se va umili să se coboare a sta de vorbă cu — supuşii! Pentru că şi acum, ca şi atunci, oligarhii sunt — statul, noi cei­lalţi muritori nu alcătuim stat, ci suntem supuşi, iobagi, cu cari domnii nu pot sta de vorbă decât ajungând în strâmtoare. Azi sunt în largul lor. Ne pot trata, scrie »B. Hírlap« (dela 1 Dec.) în chipul cum tra­tează Franţa pe a basci ori marele im­periu german pe francezii din Alsacia şi pe polonii din Posen, ori­­chiar şi mai rău: cum tratează România pe c­angăi! Asupra nepotrivirii comparaţiunilor nu ne oprim. Ele sunt inerente politicei şoviniste. Logică la actualii guvernanţi, zadarnic am căuta şi a pretinde s-o aibă, este a le cere să renunţe la însăşi politica ce o fac cu atâta îndârjire. Tocmai în numărul de ieri al ziarului nostru am publicat însă acea parte a dis­ forța originala a «tribunei.. Björnsterne Björnson. Björnson s’a născut în 1832, în Österdal, ca fiu de preot. Copilăria și a petrecut o în mijlocul naturii grandioase. A studiat în Kristiania la uni­versitate. Cariera literară şi a început-o scriind critici şi foiletoane. Prima nuvelă, care­­ aduse renume, a fost »Synnöve S’olbakken«, din vieaţa ţărănească. In 1857 a fost chiemat ca director de teatru în Bergen. Ca redactor al jurnalului »Ber­­genspost« ajunge în vârtejul unei polemici aprinse. Ca să şi regăsească independenţa artistică pleacă la Roma, apoi în Germania şi Franţa (1860—63). In timpul acesta scrie nuvelele sale populare, cari i-au înscris numele în istoria neamului său. După ce se întoarce în patrie, îi acorda stortingul (parlamentul) o leafă de 1800 de coroane, ca re­cunoştinţă naţională. Bl. o respinge în 1865, fiindcă nu a fost acordată şi scriitorului Kielland. Din 1865 e 7 e directorul teatrului din Christiania, apoi redactor, întemeietorul unei »scene libere«, conferenţiar prin Scandinavia. Pleacă din nou în Roma şi în Germania. De prezent trăieşte când în Paris, când pe moşia sa, când in străinătate. In activitatea sa literară se pot deosebi mai multe epoce. La început, până prin 1874, predo­mină nota romantică-religioasă.­­Din timpul ace­sta datează şi comedia sa »Nouii căsătoriţi« tra­dusă şi în româneşte). Tot atunci scrie şi imnul naţional norvegian. Urmează o epocă realistă cri­tică în activitatea sa. Spiritul său de observaţie şi satira de actualitate îl duc la naturalism. Devine agresiv, reformatoric, polemic. Stilul lui e scurt —■ 11 ............. 1—nwiii—■ ' gggHBWF pe Ilie şi pe Rahel, ca cu ajutorul lor să se roage. Dar şi ei — în străini — n’au rămas la vechea credinţa. Se hotăreşte dar el singur să se roage. Pleacă la biserică. O corabie cu mi­sionari trece prin fiord. Se prăbuşeşte o lavina, toate sunt nimicite, numai biserica, unde se ruga Sang, a rămas neatinsă. Şi misionarii cari trec pe acolo în frunte cu episcopul, vin să se con­vingă despre adevăr. Cu puterea rugii Sang ajunge să şi ridice ne­vasta din aşternut şi să umble, dar fiindcă ea n’are credinţă — moare în braţele lui. Ei, sguduit că s’a putut întâmplă astfel, îi ur­mează. Scena, care urmează ne înfăţişează momentul ultim. Actul II scena 4 şi 5. Bratt: Dacă s’ar petrece o minune în mijlo­cul nostru — o minune atât de mare, încât »toţi câţi au văzut, au şi crezut« —? Ar veni milioane în ruptul capului — toţi câţi trăiesc în lipsă şi în aşteptare — desmoşteniţii, asupriţii, cei ce sufer, toţi cei ce lihnesc după dreptate. De ar auzî, că s’a pogorît pe pământ, iarăş pe pământ, împărăţia de mai înainte dumnezeiască, în înţelesul cel vechiu al cuvântului, aici, nu im­portă în ce foc, ar veni cu toţii, cu ochii plini de lacrimi, plini de veselie, chiar de le-ar fi dat să moară pe drum — ar muri mai bine pe drum, decât să trăiască altundeva! Ar veni fu­­rîndu-se, fiecare din sătuleţul lui, din colibioara lui, din aşternutul lui, bolnavii cel dintâi, toţi, toţi, la marea minune a lui D zeu!

Next