Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)

1908-01-24 / nr. 20

Anul XII. Arad, Joi, 24 Ianuarie (6 Februarie) 1908 Nr. 20. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă Pe un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Pentru armată. (*) Nem­eza­­ a ajuns pe kossuthişti. Ei, cari întotdeauna au vorbit cu gură nespă­lată despre armata comună şi în decursul atâtor ani au înscenat scandale fără nu­măr împotriva pajurei şi steagului împă­rătesc, o să voteze tot ce înainte au com­bătut. Sporirea contingentului de recruţi, urcarea soldei ofiţerilor »schwartz gelb«­i, bani pentru augmentarea flotei, bani pen­tru întărirea artileriei, tot, tot o să voteze. Şi încă în ce chip! Fără a li se da vre-o compenzaţie naţională în armată. Nici chiar ciucuri... S’a spus asta în conferenţa ce s’a ţinut la primăria din Viena, unde Lueger a liniştit pe aderenţii săi, făcându-le cuno­scută declaraţia primului ministru Beck. Iar presa maghiară, nici măcar cea neoficioasă n’a îndrăznit să desmintă, nici în dietă n’a mai întrebat nimeni dacă i adevărat că au­striacă nu se învoiesc la nici o concesie ungurească în armată?!... Mai mult chiar: kossuthiştii nici n’au aşteptat ca ministrul de răsboiu să vină dânsul să ceară sporirea soldei ofiţerilor, ci pentru a se arăta mai mameluci decât erau de pildă liberalii, Okolicsănyi a venit dânsul în delegaţiune şi a rugat pe mini­strul Schönaich să binevoiască a face pro­punere privitor la sporirea soldei ofiţerilor contra cărora a tunat şi fulgerat o viaţă întreagă. Nu-i vorbă, Barabás, prezidentul delega­­ţiunei ungare, care în aceea zi era în Bu­dapesta (desigur nu din întâmplare), a zis că nu aprobă pe referentul Okolicsănyi... Asta a fost însă numai pentru a potoli pe cei ce s’ar fi ridicat împotriva propunerii... In realitate kossuthiştii sunt perfect înţeleşi să voteze tot ce li­ se va cere. Nu pun de­cât o singură condiţiune: să fie lăsaţi la putere! Deasupra tuturor intereselor »na­­ţiunei« precumpeneşte unul singur: Kos­suth să fie ministru, Apponyi tot aşa, iar colţaţii, cami atâta vreme au mâncat pânea amară a opoziţiei, să ajungă şi ei la un os de jos. Liberalii s’au înţolit toţi, iar ţara e a tuturora! Pentru jertfa ce fac în sus, zic ei, se vor recompensa în jos. Vor cultiva în popo­rul maghiar şovinismul cel mai clasic. Tho­­roczkay a şi început şcoala, în sânul dele­­gaţiunei, iar în şedinţa de ieri a dietei Ugrón şi Somogyi (Aladár) când un oare­care Barta. Ödön dovedea (?) că ministrul de externe Aerenthal nu pricepe politica economică, au strigat la adresa lui Aeren­thal : măgar ! Curaj, nu glumă. Ceea ce de altfel nu l va împedeca pe Ugrón să mai umble pe la Viena să litereze K ovăs! Pentru a se recompensa, în jos, oligarhii şovinişti vor mai spori­ măsurile de opre­siune împotriva naţionalităţilor, aşa, că o­­biecţionându-li-se la Kecskemét ori Dobri­­ţin că au ridicat crota, că prea au dat soldaţi mulţi — »neamţului«, iar ciucuri trei culori ca în palmă, — ei să poată răs­punde : Dar am salvat patria ! In codul penal am prevăzut pedepse colosale pentru — »agitatori«, şi urma urmelor avem pe honvezii noştri, cari aţi văzut ce brav s’au purtat la — Pănade! E bine, că au fost umiliţi în felul acesta kossuthiştii. Cât priveşte măsurile luate îm­potriva noastră, sunt zadarnice. Ele ne pot face, adevărat, multe mizerii, să pună însă stavilă curentului naţional, spiritului demo­crat care pătrunde tot mai adânc în toate părţile, — asta nu va fi cu putinţă. Garanţia cea mai mare este, în privinţa asta Austria şi M. Sa. De acolo s’a impus sufragiul universal, numai de Austria şi Casa domnitoare se jenează oligarhii să vină pe faţă cu planu­rile lor meschine de a face din sufragiul universal o­­ caricatură, numai Austria îi împedecă să folosească armata drept mijloc de maghiarizare şi terorizare. Chiar acum, cu prilejul discuţiunei asupra sporului soldei ofiţerilor, delegatul austriac Klofac (ceh) iată ce a pretins: »Regularea soldei trebuie făcută pen­­dentă de garanţiile cari să escludă ca armata unitară comună să fie folosită vnodată şi undeva pentru oprimarea vre­unei naţionalităţi­­« A cerut, în acelaşi timp, introducerea serviciului militar de doi ani, ceea ce parti­dul naţional avea formulat deja la 1905, când a intrat în activitate. Delegaţii unguri n’au cerut nimic. Ei vo­tează tot, numai ca sub scutul armatei să FORŢĂ ORIGINALĂ A­­TRIBUNEI«. DIIV ROMA. — Ianuarie. — Note de P. Robescu. Fug la vale tramvaiele sunându -i vesele clo­potele, aleargă grăbite, departe, mai departe, a­­jung în josul stradei Cavour de unde se văd minuscule ca nişte jucării delicate şi fine, oco­lesc, şi după ce au mai aruncat în aier încă o dată reflexurile lor roşii-vii ca nişte rubine, dis­par după colţ. Strada­ Cavour este largă, curată, plină de soarele cald ce o scaldă cu lumina sa blondă, şi în baia razelor ferestrele tuturor pala­telor ce o mărginesc sunt deschise lăsând să pătrundă căldura în cele şase etaje ale lor. Pe trotuare lumea trece cu pas leneş, în drep­tul ferestrelor câteva magazine şi-au întins pân­zele apărătoare de soare. Pe pragul uşilor prăvă­liilor pisicile stau în soare, unele cu ochii închişi, pe jumătate adormite, altele cu gesturi graţioase îşi fac toaleta frecându-şi cu labele lor catifelate urechile şi capul de mătase; altele cu ochii mari deschişi privesc cu atenţiune strada, urmărind cu privirea vie a ochilor galbeni rotunzi, pe cari pu­pila face o dungă neagră, tr­ecerea grăbită a tram­­vaielor ca şi cum ar căuta pe cineva în vagoa­nele mari ce fug la vale, sau privind curioase picioarele calului de birje ce trece în trap mo­latic. Piazza dell’Esquilino este albă de soare, obe­liscul îşi ridică semeţ piramida lui subţire de gra­nit roşu pe soclul căreia în litere mari înegrite de vreme se laudă puterea cristianismului. O scară largă, enormă se isprăveşte în zidăria co­losală a bisericei Santa Maria-Maggiore, iar pe treptele de marmură albă, o mulţime de copii, bărbaţi, femei, ţărani stau în poziţii leneşe încăl­­zindu-se la soare. Pălăriile trase pe ochi le aco­­per pe jumătate privirea, feţele brune, bărbile negre creţe, costumul pitoresc al ţăranilor, pele­­rinile largi în cari sunt înveliţi dau acestor per­soane dezocupate aierul unor br­­anzi frumoşi, căzuţi în mijlocul oraşului din creierul munţilor din cari au luat sâlbătăcia politică a privirea lor focoase. Şi în faţă, după terasa bisericei, se vede dreaptă Via Agostino-Depretis urcând în pantă între şi­rurile negre de palate, tăind Via Nazionale ca să se piardă sus pe Quirinal; şi dincolo, de cea­laltă parte a oraşului, departe, departe, între două palate albe apare o parte din Monte Mario de o culoare albăstrie delicată, diafană ca un vis, o miniatură de peisaj fumuriu pe care obeliscul din Piazza Trinità dei Monti pune o dungă roşiatică pierdută în zare. Esquilinul, unul din cei şapte faimoşi­­munţi ai Romei vechi, ce aspect modern are! Tramvae electrice, shade largi, palate înalte au înlocuit vechile edificii romane; în lumina soarelui care ca şi atunci se revarsă peste Cetatea Eternă, as­pectul oraşului este aşa de departe de timpurile în cari şi a făcut reputaţia Roma! In faţa prezen­tului, mut şi sperb în înălţimea elegantă a blo­cului lui de granit roşu, singur obeliscul stă mân­dru, purtând cu greutate în vârful său crucea de bronz. In hieroglifele bizare săpate pe feţele lui cine ştie ce poveste de grandoare poartă bătrâ­nul obelisc, cine ştie de mărirea cărui Ramses egiptean vorbeşte, cine ştie puterea cărui Faraon glorifică! A stat acolo în Egiptul albastru, a vă­zut curgând apele verzi ale Nilului, a ascultat povestea lungă şi teribilă a unei dinastii care a pierit, a auzit suspinele de moarte ale unui po­por; şi după ce mii de ani au trecut peste el lu­­struindu i granitul mai tare ca oţelul, a fost smuls din pământul ţării în care a văzut dispărând po­porul care l a ridicat, purtat de galere cari aveau la proră falnica aquilă romană şi adus în Ceta­tea Eternă ca să împodobească mausoleul aceluia care a ştiut să profite de geniul marelui Cezar­­abilul Octavian August. Dar Roma veche se fărîmă încet-încet, timpu­rile se schimbă, casele dispar împreună cu obi­ceiurile și din mausoleul lui August, ca din atâ­tea sute de monumente nu se mai cunoaște a­­proape nimic, iar cele două obeliscuri dela intrare unul stă in piazza de­ Quirinate, iar celalalt aci. Stă tot aşa de rece şi de tăcut ca acum trei sau patru mii de ani, dar roşul piramidei lui, azi spune despre trei epoci: Egiptul, Roma cezarilor şi Roma papilor, trei epoci măreţe, cari înfioară mintea cu gigantesca umbră a amintirilor. Şi ca o cimentare a celei d’a treia epocă obe­liscul stă în faţa bisericei Santa Maria Maggiore, cea mai mare dintre cele 80 de biserici, cari în Roma poartă numele Madonei. O legendă spune, că în anu 1­352 papa Liberiu şi patricianul Joha­nus au avut amândoi în aceeaş noapte, acelaş vis: Sfânta Fecioară Ie-a apărut în somn şi ie-a ordonat să zidească o biserică acolo unde a doua zi dimineaţa, 5 August, vor găsi zăpadă.

Next