Tribuna, ianuarie 1908 (Anul 12, nr. 1-25)
1908-01-24 / nr. 20
Anul XII. Arad, Joi, 24 Ianuarie (6 Februarie) 1908 Nr. 20. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă Pe un an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Pentru armată. (*) Nemeza a ajuns pe kossuthişti. Ei, cari întotdeauna au vorbit cu gură nespălată despre armata comună şi în decursul atâtor ani au înscenat scandale fără număr împotriva pajurei şi steagului împărătesc, o să voteze tot ce înainte au combătut. Sporirea contingentului de recruţi, urcarea soldei ofiţerilor »schwartz gelb«i, bani pentru augmentarea flotei, bani pentru întărirea artileriei, tot, tot o să voteze. Şi încă în ce chip! Fără a li se da vre-o compenzaţie naţională în armată. Nici chiar ciucuri... S’a spus asta în conferenţa ce s’a ţinut la primăria din Viena, unde Lueger a liniştit pe aderenţii săi, făcându-le cunoscută declaraţia primului ministru Beck. Iar presa maghiară, nici măcar cea neoficioasă n’a îndrăznit să desmintă, nici în dietă n’a mai întrebat nimeni dacă i adevărat că austriacă nu se învoiesc la nici o concesie ungurească în armată?!... Mai mult chiar: kossuthiştii nici n’au aşteptat ca ministrul de răsboiu să vină dânsul să ceară sporirea soldei ofiţerilor, ci pentru a se arăta mai mameluci decât erau de pildă liberalii, Okolicsănyi a venit dânsul în delegaţiune şi a rugat pe ministrul Schönaich să binevoiască a face propunere privitor la sporirea soldei ofiţerilor contra cărora a tunat şi fulgerat o viaţă întreagă. Nu-i vorbă, Barabás, prezidentul delegaţiunei ungare, care în aceea zi era în Budapesta (desigur nu din întâmplare), a zis că nu aprobă pe referentul Okolicsănyi... Asta a fost însă numai pentru a potoli pe cei ce s’ar fi ridicat împotriva propunerii... In realitate kossuthiştii sunt perfect înţeleşi să voteze tot ce li se va cere. Nu pun decât o singură condiţiune: să fie lăsaţi la putere! Deasupra tuturor intereselor »naţiunei« precumpeneşte unul singur: Kossuth să fie ministru, Apponyi tot aşa, iar colţaţii, cami atâta vreme au mâncat pânea amară a opoziţiei, să ajungă şi ei la un os de jos. Liberalii s’au înţolit toţi, iar ţara e a tuturora! Pentru jertfa ce fac în sus, zic ei, se vor recompensa în jos. Vor cultiva în poporul maghiar şovinismul cel mai clasic. Thoroczkay a şi început şcoala, în sânul delegaţiunei, iar în şedinţa de ieri a dietei Ugrón şi Somogyi (Aladár) când un oarecare Barta. Ödön dovedea (?) că ministrul de externe Aerenthal nu pricepe politica economică, au strigat la adresa lui Aerenthal : măgar ! Curaj, nu glumă. Ceea ce de altfel nu l va împedeca pe Ugrón să mai umble pe la Viena să litereze K ovăs! Pentru a se recompensa, în jos, oligarhii şovinişti vor mai spori măsurile de opresiune împotriva naţionalităţilor, aşa, că obiecţionându-li-se la Kecskemét ori Dobriţin că au ridicat crota, că prea au dat soldaţi mulţi — »neamţului«, iar ciucuri trei culori ca în palmă, — ei să poată răspunde : Dar am salvat patria ! In codul penal am prevăzut pedepse colosale pentru — »agitatori«, şi urma urmelor avem pe honvezii noştri, cari aţi văzut ce brav s’au purtat la — Pănade! E bine, că au fost umiliţi în felul acesta kossuthiştii. Cât priveşte măsurile luate împotriva noastră, sunt zadarnice. Ele ne pot face, adevărat, multe mizerii, să pună însă stavilă curentului naţional, spiritului democrat care pătrunde tot mai adânc în toate părţile, — asta nu va fi cu putinţă. Garanţia cea mai mare este, în privinţa asta Austria şi M. Sa. De acolo s’a impus sufragiul universal, numai de Austria şi Casa domnitoare se jenează oligarhii să vină pe faţă cu planurile lor meschine de a face din sufragiul universal o caricatură, numai Austria îi împedecă să folosească armata drept mijloc de maghiarizare şi terorizare. Chiar acum, cu prilejul discuţiunei asupra sporului soldei ofiţerilor, delegatul austriac Klofac (ceh) iată ce a pretins: »Regularea soldei trebuie făcută pendentă de garanţiile cari să escludă ca armata unitară comună să fie folosită vnodată şi undeva pentru oprimarea vreunei naţionalităţi« A cerut, în acelaşi timp, introducerea serviciului militar de doi ani, ceea ce partidul naţional avea formulat deja la 1905, când a intrat în activitate. Delegaţii unguri n’au cerut nimic. Ei votează tot, numai ca sub scutul armatei să FORŢĂ ORIGINALĂ ATRIBUNEI«. DIIV ROMA. — Ianuarie. — Note de P. Robescu. Fug la vale tramvaiele sunându -i vesele clopotele, aleargă grăbite, departe, mai departe, ajung în josul stradei Cavour de unde se văd minuscule ca nişte jucării delicate şi fine, ocolesc, şi după ce au mai aruncat în aier încă o dată reflexurile lor roşii-vii ca nişte rubine, dispar după colţ. Strada Cavour este largă, curată, plină de soarele cald ce o scaldă cu lumina sa blondă, şi în baia razelor ferestrele tuturor palatelor ce o mărginesc sunt deschise lăsând să pătrundă căldura în cele şase etaje ale lor. Pe trotuare lumea trece cu pas leneş, în dreptul ferestrelor câteva magazine şi-au întins pânzele apărătoare de soare. Pe pragul uşilor prăvăliilor pisicile stau în soare, unele cu ochii închişi, pe jumătate adormite, altele cu gesturi graţioase îşi fac toaleta frecându-şi cu labele lor catifelate urechile şi capul de mătase; altele cu ochii mari deschişi privesc cu atenţiune strada, urmărind cu privirea vie a ochilor galbeni rotunzi, pe cari pupila face o dungă neagră, trecerea grăbită a tramvaielor ca şi cum ar căuta pe cineva în vagoanele mari ce fug la vale, sau privind curioase picioarele calului de birje ce trece în trap molatic. Piazza dell’Esquilino este albă de soare, obeliscul îşi ridică semeţ piramida lui subţire de granit roşu pe soclul căreia în litere mari înegrite de vreme se laudă puterea cristianismului. O scară largă, enormă se isprăveşte în zidăria colosală a bisericei Santa Maria-Maggiore, iar pe treptele de marmură albă, o mulţime de copii, bărbaţi, femei, ţărani stau în poziţii leneşe încălzindu-se la soare. Pălăriile trase pe ochi le acoper pe jumătate privirea, feţele brune, bărbile negre creţe, costumul pitoresc al ţăranilor, pelerinile largi în cari sunt înveliţi dau acestor persoane dezocupate aierul unor branzi frumoşi, căzuţi în mijlocul oraşului din creierul munţilor din cari au luat sâlbătăcia politică a privirea lor focoase. Şi în faţă, după terasa bisericei, se vede dreaptă Via Agostino-Depretis urcând în pantă între şirurile negre de palate, tăind Via Nazionale ca să se piardă sus pe Quirinal; şi dincolo, de cealaltă parte a oraşului, departe, departe, între două palate albe apare o parte din Monte Mario de o culoare albăstrie delicată, diafană ca un vis, o miniatură de peisaj fumuriu pe care obeliscul din Piazza Trinità dei Monti pune o dungă roşiatică pierdută în zare. Esquilinul, unul din cei şapte faimoşimunţi ai Romei vechi, ce aspect modern are! Tramvae electrice, shade largi, palate înalte au înlocuit vechile edificii romane; în lumina soarelui care ca şi atunci se revarsă peste Cetatea Eternă, aspectul oraşului este aşa de departe de timpurile în cari şi a făcut reputaţia Roma! In faţa prezentului, mut şi sperb în înălţimea elegantă a blocului lui de granit roşu, singur obeliscul stă mândru, purtând cu greutate în vârful său crucea de bronz. In hieroglifele bizare săpate pe feţele lui cine ştie ce poveste de grandoare poartă bătrânul obelisc, cine ştie de mărirea cărui Ramses egiptean vorbeşte, cine ştie puterea cărui Faraon glorifică! A stat acolo în Egiptul albastru, a văzut curgând apele verzi ale Nilului, a ascultat povestea lungă şi teribilă a unei dinastii care a pierit, a auzit suspinele de moarte ale unui popor; şi după ce mii de ani au trecut peste el lustruindu i granitul mai tare ca oţelul, a fost smuls din pământul ţării în care a văzut dispărând poporul care l a ridicat, purtat de galere cari aveau la proră falnica aquilă romană şi adus în Cetatea Eternă ca să împodobească mausoleul aceluia care a ştiut să profite de geniul marelui Cezarabilul Octavian August. Dar Roma veche se fărîmă încet-încet, timpurile se schimbă, casele dispar împreună cu obiceiurile și din mausoleul lui August, ca din atâtea sute de monumente nu se mai cunoaște aproape nimic, iar cele două obeliscuri dela intrare unul stă in piazza de Quirinate, iar celalalt aci. Stă tot aşa de rece şi de tăcut ca acum trei sau patru mii de ani, dar roşul piramidei lui, azi spune despre trei epoci: Egiptul, Roma cezarilor şi Roma papilor, trei epoci măreţe, cari înfioară mintea cu gigantesca umbră a amintirilor. Şi ca o cimentare a celei d’a treia epocă obeliscul stă în faţa bisericei Santa Maria Maggiore, cea mai mare dintre cele 80 de biserici, cari în Roma poartă numele Madonei. O legendă spune, că în anu 1352 papa Liberiu şi patricianul Johanus au avut amândoi în aceeaş noapte, acelaş vis: Sfânta Fecioară Ie-a apărut în somn şi ie-a ordonat să zidească o biserică acolo unde a doua zi dimineaţa, 5 August, vor găsi zăpadă.