Tribuna, mai 1908 (Anul 12, nr. 96-120)

1908-05-01 / nr. 96

Anul XII. Arad, Joi, 104 Maiu 1908 Nr. 96. ABONAMENTUL ?• an in .34 Cor. Ps­­am. an . 12 « J»a 1 Ioni . 2 « 85rai de Dumineci Pe mi an 4 Cor. — Pen- 5« Sousinia şi America 10 Cor. de îl pentru Bo­­mlala |I străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA I Deak Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Prigonirea învăţătorilor. (R) Alungarea din slujba pe care au împlinit-o cu cinste unul 16 şi celalalt 22 ani şi 5 ani să fie împedecaţi a se mai alege. — iată ce a cerut ieri procurorul regesc de la comisia disciplinară a comita­tului Aradului în procesul pornit împo­triva a două dintre cei mai harnici învăţă­tori români. Şi pe ce-şi întemeia procurorul învinui­rea ce aducea împotriva celor doi învăţă­tori ? Pe lucruri copilăreşti! Ci­că unul dintre învăţători, cel din Cuvin, ar fi năs­cocit poezia »Ungur bungur«, pe care copiii din sat o strigau pentru a batjocori pe tovarăşii lor de joc cari umblau la şcoala ungurească din Ghioroc... Asta ar fi aţâţare împotriva naţiei ungureşti... Ca mar­tori au fost luaţi copiii batjocoriţi şi nişte prăpădiţi din sat... Şi mai avea procurorul îndrăzneala să spună, că învăţătorul face zarvă în sat, că-i om de gâlceavă, certat cu tot satul, pentru că prigoneşte pe toţi, pe când adevărul este, că satul întreg veni săptămâna trecută la vlădicie şi la comitat să ceară pe învăţătorul lor scos cu jandar­mii din şcoală. Tot aşa de neîntemeiate învinuiri i­ s’au adus învăţătorului din Vidra. Intre pahare, la voie bună şi în glumă, după cum au mărturisit chiar cei de faţă, unguri, —­ el a zis că hotarele României trebue întinse până la Crişul alb, va să zică Ardealul şi fostul Zarand să fie pus sub stăpânirea re­gelui Carol, căci aşa e bine : Românii să fie la un Ioc şi ungurii la alt loc, sub craiul lor!... Ceea ce ar însemna o învăţătură primej­dioasă, care trebue înăbuşită cu ori­ce preţ. Apărătorul celor doi învăţători a dovedit în chip strălucit nu numai netemeinicia în­vinuirilor, dar mai presus de toate apucă­tura că procesele acestea s’au pornit în vir­tutea legii lui Apponyi (art. XXVII) dela 1907, deşi faptele socotite ca vrednice de a fi răsbunate s’au petrecut cu un an şi cu doi nainte de aducerea legii lui Apponyi, şi după legile din toată lumea, chiar şi dela noi, fiecare vină se pedepseşte după legea care eră în fiinţă când s’a săvârşit păcatul! Ce le-a păsat însă celor din comisie (cari judecau în norul de fum ce-i făcea bogăta­nul Friebeisz) de argumentele advocatului român, care nimicise straşnic toate îngăimă­­rile procurorului, ci s’au simţit datori să-i afle vinovaţi pe amândoi învăţătorii români, şi unul, cel dela Cuvin, fu pedepsit să plă­tească 100 coroane, celalalt, dela Vidra, a fost scos din slujbă şi oprit ca 5 ani să mai poată fi învăţător. Fără îndoială, grele osânde şi stăm în faţa lor cu atât mai îngrijoraţi, cu cât co­misia disciplinară a comitatului pedepseşte pe învăţătorul din Vidra după ce acesta fu­sese achitat la tribunal. Avem clar două feluri de dreptăţi în ţară: una care se face la tribunal, alta care se face pe cale administrativă, la comitat. Iar cum înţeleg domnii dela comitat să facă dreptate, s’a dovedit ieri... Ii râdea inima când II vedea pe Tache făcând treabă in prăvălie. Se învârtea ca prisnelul, nu i mai stetea gura, le ştia toate unde stau, nu uita nimic şi nu obosea niciodată. «Ce o să iasă ăsta când va fi de douăzeci de ani! ?A­işi zicea adeseori şi se bucură in fundul inimii Iul, că prin el ar putea să scape şi de griji, şi de osteneală. »Cocoana Zincă, — grăi dânsul peste câteva zile. — Şii ce mi am gândit eu? — Ca să nu mai fie vorba, haid să facem tovărăşie şi la ma­gazia de lemne, şi la prăvălie: eu cu capitalul şi d-ta să mi dai băieţii şi fata, ca să impliţim câş­tigul In două, mult puţin, cât o fi«. »Eu să-mi iau băieţii dela şcoală!?« răspunse ea adânc jignită. »Asta n’am zis-o şi nici nu vreau s’o zic, răs­punse el. — Dacă mi ceri însă chirie pentru curte, nu mai deschid magazia de lemne, căci n’aş putea să vând destul de ieftin, iar dacă ar fi să ţi plătesc chirie pentru casă, îmi stric rostul prăvăliei, că nu mai pot să vând cu preţurile de până acum. In loc dar de a ţi da chirie Iţi fac parte din câştig, iar pentru că partea să ţi fie mare, dăm ajutorul pe care-1 cer. »Tot acolo vine, — intimpină dânsa: ar tre­bui să iau copii dela Învăţătură«. »Ce învăţătură!? — grăi dânsul. — Omul nu învaţă din carte, ci trăind in lume. Răposatul jupân Neagu, tatăl dtate, multă carte nu va fi ştiut, dar tot ţi-a lăsat locul şi casele acestea, ca să ai in ce să te razimi. Eu am învăţat incă mai puţin şi tot am ceva. Ce a lăsat însă coconul Costache, fie iertat? — o sărăcie de pensie, ca nici să nu mori, nici nu poţi trăi. Fac, nu­­ vorbă, T.Să nu luaţi în vedere ceea ce scrie legea; nu este neapărat trebuincios ca învinuitul să fi săvârşit agitaţie aşa cum prescrie le­gea, ci dvoastră puteţi pedepsi şi când sim­plu vedeţi ori simţiţi că învăţătorii români au o purtare ce nu corespunde cu tenden­­ţele statului unitar maghiar...«. Aşa a vorbit procurorul. Iar comisia aşa a şi făcut. S’a deschis deci portiţa pe care se poate scoate din şcoală oricare învăţător român.. S’a găsit mijlocul de a face să amuţească oricare învăţător cu sentimente naţionale ori chiar de a nimici pe învăţătorul care nu se va face slugă »tendenţelor statului uni­tar maghiar«, ori, mai pe româneşte, care la alegeri mai ales, nu va lucra după cum îi va porunci fibirăul!... Nu mai e nevoie să fie vre­un învăţător dat in judecata tri­bunalului, unde, totuşi, se cer dovezi, ci po­trivit legii şi ordinaţiunii lui Apponyi, cei luaţi la ţintă vor fi duşi înaintea comisiei dela comitat, care fără multă bătaie de cap îi osândeşte încât să bage groaza în toţi câţi ar mai avea tragerea de inimă să lu­creze pentru binele poporului român. Ghilotina politică e gata, pentru învăţă­torii români, în sala fiecărui comitat! Cine se mai poate îndoi că nu se va găsi în fiecare sat un notar, vre­un scriito­raş ori te miri ce beţivan şi om stricat, care să jure că învăţătorul român e duşmănos — ungurimei ? !... E destul să aibă în casa lui o icoană, o carte, ori vre­un jurnal ro­mânesc, — şi iute zboară din slujbă, îşi perde penzia, poate luă traista de cerşitori şi oamenii cu inviţătură câte­odată treabă, dar nu pentrucă sunt învăţaţi, ci pentrucă ştiu să în­­vfţrtă treburile. »Fă ce vreai, cocoană, — adaugă el, — dar eu Iţi spun, că învăţătura e pentru oameni, cari nu sunt buni de altă trebă, ori n'au nevoie să-şi câştige muncind pânea«. Cocoana Zinca ştia, că oamenii proşti ca Barbu cari n’au avut parte de învăţătură numai aşa pot să vorbească, şi nu se supăra, dar ţinea să meargă pe drumul ei inainte. Nu tot aşa Insă şi copiii, cari, umblând şi azi şi mâne cu bani, prinseră slăbiciune de neguţă­­torie, şi nu rar se Întâmplă, ci copii vor să fie mai cuminte decât părinţii lor. Mai ales Frosa, care o vedea pe mama ei mereu în strâmtoare, şi ştia ce câştigă Barbu în fiecare zi, ar fi fost in stare să vândă gogoşi in faţa prăvăliei şi încă demult stăruia, ca mama ei să ceară, ca văduvi de funcţionar, dreptul de a deschide un debit de tutun. »Ce-ţi mai trebuie? — zicea dânsa. — Pră­vălie ai la loc bun, rafturi ai, lumea vine fără ca si o chemi: o masă şi un scaun iţi mai ră­mâne«. »Nu i aşa, fată, — răspundea mama.—pentru negoţătorie si cere capital«. —Ce capital!? — intimpina Frosa. — Mie să nu-mi spui! Nu văd eu! ? — N’ar­e Barbu băgaţi nici două sute de lei in prăvălie. Toată marfa îi este luată pe credit. O aduce azi, o vinde ’n cite-ce zile, o plăteşte din banii luaţi, Işi pune câştigul la o parte şi-aduce alta. Nu cum­va crezi, că lem­nele o să le cumpere pentru magazie cu bani gata? Găseşte destule pe aşteptare. De ce si voiTÂ obicinalA a »TRIBUNEN. F*recupeţul. De loan Slavici. II. (Urmare). »Să-ţi pară bine, cocoană, dacă nu-mi pare mie rău, — II răspunse el. — II fi zicând, că mi e mare câştigul, ci-mi şti socotelile: cu cât mai mare e, cu atât mai mult să te bucuri, căci cu atât mai multă chirie .o să iei peste cinci ani«. »Peste şase. — 11 Întrerupe ea. »Ei bine, — Intlmpină el, — unul e început şi ca trecut. Şi dacă merge bine magazia de lemne, mâne, poimâne te pomeneşti, că vine vre unul să mi scoată cu preţ bun din curte. — Să zici »Doamne mulţumescu-ţi, că s’a găsit cineva, care Iţi ridică preţul locului«. »Ce ştiu eu, cum au să vie lucrurile peste căţiva ani, — grăi cocoana Zanca. — Sunt strim­­torată acum şi nu pot să aţtept până atunci: uite, am să-mi trimit copiii la şcoală şi nu ştiu, de unde si iau ceea ce le trebue. O sută de lei e pentru mine acum mai mult decât o mire peste câțiva ani — după ce voiu fi scăpat de gu­ra lor«. »Asta e altceva, răspunse Barbu mai muiat.— Ia să ne mai gândim și să vedem, cum s’ar pu­tea potrivi lucrurile, ca să fie bine«. Cu cât mai mult se gândea insă, Barbu cu atât mai vârtos se îndărătnice­a in gândul de a nu da nimic. »Nu! — Iși zise In cele din urmi — Cu pă­catul acesta n’o să-mi încarc sufletul«.

Next