Tribuna, august 1908 (Anul 12, nr. 171-193)

1908-08-05 / nr. 174

Anul X­ î. Arad, Marţi, 5|18 August 1908 Nr. 174. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Con Pe jum. an . 12­­ Pe o lună . 2­0 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Con . Pentru România şi­­ America . . 10 Con­trul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Deák Ferenc-ateza 20. INSERŢIUNILE te primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Puterea faptelor. Zilele aceste unul dintre zeloşii susţiitori ai ideii de stat naţional maghiar se plângea în coloanele ziarului »Pesti Hírlap«, cu zi cu zi naţiunea maghiară e calomniată prin coloanele organelor de publicitate din ţările apusene şi stă în faţa Europei ca un fel de acuzat lipsit de apărător, căci ambasa­dorii şi consulii monarhiei nu fac nimic pentru susţinerea bunului nume al poporu­lui maghiar. Guvernul ungar, — aşa zice autorul articolului,­­ opreşte, ce-i drept, intrarea peste hotărâre regatului ungar a unor asemenea publicaţiuni infame, dar atât nu e destul: el trebue să organizeze şi o campanie de apărare plătind anume scriitori care să susţină bunul nume al poporului maghiar. Cetind lungul articol din »Pesti Hírlap«, ori­ şi­ cine s’a putut încredinţa, că cel ce l-a scris nu face şi el parte din poporul ma­ghiar, căci limba maghiară, pe care o scrie, e mizerabila. Ţi­ se impune deci gândul, că aceia­şi oameni, care susţin idea de stat na­ţional, calomniază prin coloanele foilor din străinătate pe poporul maghiar pentru ca să fie cu atât mai bine plătiţi când primesc sarcina de a-l apără. Nu mai încape îndoială, că aşa şi este: mulţi ani de zile de-a rândul aceia­şi zia­rişti de profesiune, care sunt plătiţi, ca să susţie idea de stat naţional maghiar în Un­garia, dar şi servicii de »informatori« în ţă­rile apusene fiind plătiţi şi pentru aceste servicii. N’ar fi dat lucru de mirat, dacă ei s’ar bucură în taină de campania ce s’a pornit contra poporului maghiar, căci în urma ace­stei campanii au să fie cu atât mai bine plătiţi pentru osteneala de apărători. Ar fi însă o foarte mare greşeală să pre­supunem, că dânşii au pornit campania, ca să tragă foloase din ea. încă de mult cercurile politice din ţările apusene sunt dumirite asupra stărilor din regatul ungar şi nu numai la Viena, ci şi la Berlin, la Paris ori la Londra oamenii cu judecată prevăd, că mai curând ori mai târziu Ungaria va trebui să treacă prin o prefacere radicală. Aceasta rezultă nu din vorbele tipărite la gazete, ci din faptele ne­­îndoioase, care se petrec. Vorbe se pot scrie şi tipări după plac şi guvernul ungar plăteşte şi acum ca în tre­cut pe cei ce îi scriu pe plac; aceste vorbe răsună însă în sec, dacă ele sunt în contra­zicere cu faptele, pe cari toţi le ştiu, şi nu pot să le tăgăduiască nici ambasadorii ori consulii monarhiei, nici ziariştii plătiţi de guvernul ungar. Din fapte rezultă, că un stat naţional maghiar n’a existat niciodată şi nu există nici azi, nu »de jure« fiindcă prin legiuirile dualiste Ungaria a fost organizată ca stat poliglot şi regele Apostolic al Ungariei se adresează totdeauna la popoarele sale din Ungaria, nu­­»de facto«, fiindcă românii, ger­manii şi slavii din Ungaria se consideră şi vor să fie consideraţi cetăţeni ungari, dar nu maghiari. Tot ceea ce se face dlar din punctul de vedere al unui stat naţional maghiar imagi­nar e o aberaţiune, care stă în contrazicere şi cu legile statului ungar, şi cu intenţiunile coroanei ungare, şi cu realitatea: aceasta o vede lumea şi nimeni nu poate s’o tăgă­duiască. Guvernele ce s’au succedat în timpul ce­lor din urmă două decenii în Ungaria au compromis poporul maghiar prin faptele, pe care le-au săvârşit, şi numai prin iar alte fapte, iară nu prin vorbe scrise de sâm­­briaşi mai poate să se rehabiliteze »nobila« naţiune maghiară. S’au bucurat maghiarii pretutindeni de multe simpatii câtă vreme s’au luptat con­tra Austriei reacţionare, şi statul ungar era susţinut de toată lumea ca punct de plecare pentru liberalisarea monarhiei habsbirgice , în luptă cu o Austrie democratizată Ungaria nu se poate susţine decât democratizând-se şi ea. O Ungarie reacţionară nu are nici un rost în viaţa Europei, care asistă la orga­nizarea constituţională a Rusiei şi a Tur­ciei. Orişicât ar cheltui guvernul ungar, popo­rul maghiar nu-şi mai poate câştiga bunul nume decât întrând de buna voie în curen­tul ideilor moderne. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. „Convorbiri de Luni**. A doua scrisoare. — Unui călător. — Eşti la Vesert într’o casă ţărănească de lângă lac, cu ruina unui cuib de feodali pe ţărmul protivnic. li cunosc. Rândurile mele le vei primi în Luzern. Ah frate ce ţi-i şi cu inima omului! Când e într’un loc, vrea să fie într’altul; când sunt în ţară aşi vrea să fiu aiurea, peste hotare, nu cine ştie ce oraş de prin Apus, iar când sunt acolo sufăr de dorul patriei şi-al cuibului. Uite acum de pildă aşi vrea să fiu în Luzern, să trec dimineaţa pe vechile poduri de peste Reuss, în bolţile cărora Meglinger un pictor vechiu — a zugrăvit danţul morţilor în nenumărate scene; aşi vrea să stau de vorbă cu ţăranii cari vin la târg, lângă fântâna gotică din Weinmarkt în firi­dele căreia stau sculptaţi, vechi răsboinici în armure medievale, să ascult orga de seară la Saint-Lége , ori să aştept asfinţitul lăsând văluri trandafirii peste lac, peste Righi, peste castelele gotice îmbrăcate în iederă şi stânjihite. Ce oraş frumos e Luzern şi cât de mult are să-ţi placă! Acolo, dimineaţa ridicând cortina de neguri a nopţii, ochiul spectatorului vede unul din cele mai măreţe decoruri ale naturei: lacul celor pa­tru cantoane, ţărmurit de stâncile dramatice ale Alpilor, o scenă sublimă şi repede schimbătoare cu apusuri eroice, cu föhnuri năprasnice, cu flă­cări de zori, cu ţipete de vulturi, cu vârfuri de ghiaţă, cu lupte de nori, cu aprinderi de lună, cu fulgere, ori cu sunete de clopote, pe care Schiller a eternizat istorica luptă pentru libertate a elveţienilor în legenda eroică a lui Wilhelm Tell. Oh! duhul lui pluteşte pretutindeni ai ei! Şi valurile, şi codrii, şi apele ce se prăbuşesc şi vulturii acăţaţi pe creste, ţipă în văzduh de­asupra prăpăstiilor năprasnice: libertate, libertate... Sunt locuri unde natura, te înflăcărează, te în­­nalţă, îţi deschide cerul, şi unde nu poţi trăi de de­cât liber... Acolo, nu vor sună veşnic cătuşele robiei, pen­­tru că sufletele sunt mai tari decât lanţurile şi fierul se rupe. Aşi vrea să fiu lângă tine să te port pe po­duri, pe strade, în vechiul târg, să-ţi arăt turnul în care lucernezii îşi ascundeau tezaurul cetăţii în vremuri viforoase, ori să cetim pe Schiller lângă bordee de păstori, sus pe munte, ori la Ruth­ între stânci. Dar ascultă frate. Eşti singur. Vrei să vezi o operă în care maistrul etern a pus un zâmbet de mulţumire? Ia-ţi toiagul, aruncă ţi traista pe umeri, pune-ţi flori la pălărie, ia vaporul şi coboară la Treib lângă Mythenstein, — stânca aceia în care elve­ţ enii recunoscători au săpat numele lui Schiller, cântăreţul lui Tell. Treib e o cârciumă istorică, un »chalet« sin­guratec pe lacul celor patru cantoane. Nu e la ţărm, e chiar pe apă, căci se sprijină cu un picior în lac. Fiecare fereastră e o grădină de flori, iar dacă întri în Trinkstube jos, vezi un lăuntru de câr­ciumă medievală, ca acelea în cari petreceau se­niorii când se întorceau de la lupte ori de la vână­toare. Pereţi sunt plini de zugrăveli, de inscripţii scrise în litere gotice, de coarne de cerb, de câ­teva trofee cavalereşti, iar pe poliţe stau înşirate năstrape mari, oale de lut, tipsit cu scene de os­­păţuri vechi şi vulturi împăiaţi. Aici poposesc drumeţii, pelerinii, păstorii, ţă­ranii din Seelisberg, vânătorii, pescarii şi fetele din Brunnen cari vin cu luntrea după flori. Treile e o cârciumă frumoasă ca din poveştile cavalereşti... Ah şi câte lucruri n’am văzut eu adăstând a­­colo în bătaia lunii, ori venind desnădăjduite pe furtună, ca corabia lui Dessler acum şease vea­­curi ! Cine ştie un cântec frumos vine acolo să-l cânte, cine are flori frumoase vine acolo să le dăruiască, cine e tînăr şi visează vine acolo să petreacă, cine e bătrân vine acolo să-şi cânte ba­lada tinereţei, cine n’a avut parte de iubire vine acolo să se mângâie. Treile e o cârciumă frumoasă ca din poveştile cavalereşti... Din Seelisberg a coborît odată aici un moş­neag cu o nepoţică bălaie şi-a lăsat-o să slujească căci eră săracă fetiţa şi moşneagul n’avea nici de unele. Era alb ca un munte de gh­aţă şi uscat ca cârja în care se răzima. Fetiţa spălă cănile de lut, scutură trofeele de praf, udă florile din fe­restre, dădea din cap oaspeţilor cari veniau şi plecau, dar de când s a făcut mare, Gretel rosteşte toată casa, harnică ca o albină şi frumoasă ca o zână. Dacă ai cetit pe Faust şi ţi-ai plăzmuit icoana Margaretei, ai s’o vezi în chipul fetei frumoase de la Treile, cu două coade pe spate, cu pieptu

Next