Tribuna, octombrie 1908 (Anul 12, nr. 218-243)

1908-10-24 / nr. 237

tal XII Arad, Vineri, 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1908 Nr. 237 ABONAMENTUL mb sc . 84 Cor.­­sm, sa , 12 * Pa o ‘«si . S « Mral de Dumineci Pa mb *n 4 Cor. S Pentru Bomnsnig si s Anarbca . . 10 Cor. Kral de zi pentru Ro­­am&nia ţi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA «I ADMINISTRAŢIA Deak Ferenc-utcza 20, INSERŢIUNILE se primesc la adminis­­traţie. Manuscripte nu se Ina­­­poiază. Telefon pentru oraş fi comitat 502. Anul XII. NUMĂR POPORAL Nr. 43. Puterea credinţei. (22. Ş.J O spunem cu durere: printre ro­mâni, în foarte multe părţi avem rătăciţi cari s’au lăpădat de biserica mamă şi ridi­­cânduşi casă de rugăciuni deosebită, caută să slăbească temelia credinţei noastre stră­bune. La noi în Arad, în satele de prin prejur, serile, aşa zişii pocăiţi se adună şi îndemnându-se unul pe altul jură să mă­rească turma rătăciţilor şi în pornirea lor oarbă nu văd că departe de a umbla pe căile Domnului, nu fac decât să zăpăcească pe cei slabi la judecată. Avem însă o mare mângâiere: cei mai mulţi dintre preoţii noştri, văzând primejdia şi dându şi seamă de răul ce însoţeşte ră­tăcirea, luptă din răsputeri, pe de o parte pentru a opri destrămarea, pe de altă parte pentru a reduce la staul oile perdute. O pildă, singură în felul ei, ni­ se aduce la cu­noştinţă din Covăsânţ. Un ţăran cu nu­mele Nicolae Tudor, părăsise de 5 ani legea străbună. Nimeni nu­­ a putut îndupleca să treacă pe la biserica unde s’a botezat măcar în sărbători mari, ci botezându-se la pocăiţi, rupsese orice legătură cu vechea sa biserică. D-zeu la pus, într’astea la grea încercare, mai zilele trecute­­ a murit adică un fiu în cea mai frumoasă vârstă. Durerea îi eră sfâşietoare. Alerga după mângăere, ca rătăcitul din pustiu după apă. Şi a găsit în cele din urmă această mângâiere, tot la sânul maicei biserici. A venit la vechiul său preot şi cu lacrimi în ochi­­ a rugat să pro­­hodească pe adormitul în Domnul. Şi el care nu mai voia să ştie de cruce, nici de icoane sfinte, când a sosit clipa despărţirii, tremurând s’a apropiat de sicriul în care-şi îngropa nădejdea bătrâneţei, şi cu amân­două mânile a prins crucea de pe sicriu şi a sărutat-o plin de sfântă pocăinţă, simţin­­du-se par­că mai uşurat în suflet şi întărit întru a putea răbda cruda perdere... La nouă zile a făcut, după obiceiul creştinesc, pomană, chemând şi pe părintele preot, dând astfel acestuia prilej să recâştige bi­­sericei un fiu perdut, iar fruntaşei comune dând pildă să vadă toţi ce însemnează ade­vărata biserică şi dreapta credinţă. Cele întâmplate în Covăsiiţ, ar trebui să slujească multora de învăţătură. Intâiu de toate ar trebui să se pătrundă ţărani ajunşi în rătăcire. Să se gândească anume, că după cum e un singur Dumnezeu, şi noi o singură biserică trebuie să avem şi cine se rupe de la tulpină, menit este să ajungă în bătaia vânturilor şi să se piardă. Noi aşa judecăm lucrurile: nu poate avea nimeni cuvânt a se desface de bise­rica străbună.­­Credem, că a putut şi vr’un slujitor al altarului să facă nedreptate ori să supere pe vr’un credincios. Asta nu în­semnează însă ca acel credincios din supă­rare pentru preot să se lapede de cruce. Om e şi preotul, poate greşi. Dar oare sunt fără greşeli aşa zişii »predicatori« po­căiţi ? Şi când biserica noastră strămoşească a oprit pe vre­un creştin să creadă în evar­tită mai bine decât tine. Nu o dau numai bună­voinţei şi inteligenţei tale, dar o dau şi inimei tale, o dau curajului tău, caracterului tău de co­pil bun şi cuminte. Nu este aşa, adiogă uitân­­du-se la noi, că o merită şi pentru acestea ? — Da, da, răspunseră toţi într’un glas. Precessi făcu din cap aşa, ca şi cum ar fi vrut să înghită ceva, şi se uită în bănci, cu o privire dulce, dulce şi plină de mulțumire. — Du-te la loc, dragul meu, îi zise revizorul, şi Dumnezeu să te ajute. Eră ora de ieşire. Clasa noastră ieşi naintea celorlalte. De-abea ieşiţi pe uşe, pe cine vedem în sală? Pe tatăl lui Precessi, galben ca tot­deauna, cu faţa tulbure, cu părul pe ochi, cu şapca într’o parte, clătinându-se pe picioare. Pro­fesorul îl văzu cel dintâi şi repede spuse ceva la ureche revizorului, acesta căută pe Precessi, îl luă de mână şi-l duse la faţa tatălui său. — D ta eşti tatăl băiatului acesta, nu este aşa ? îl întrebă Revizorul cu vorba veselă, ca şi cum ar fi fost prieteni. Şi fără să mai aştepte răspun­sul lui, zise repede: Te felicit! Băiatul d-tale a luat medalia a doua, este al doilea din cincizeci şi patru de şcolari. A meritat-o pentru compozi­ţie, aritmetică, pentru toate. Băiatul este deştept şi învaţă aşa că o să ajungă departe; toţi ţin la el şi-l iubesc. D-ta poţi să fii mândru că eşti tatăl lui, te asigur. Fierarul, care ascultase cu gura căscată, se uită la revizor, apoi la director, apoi la fiul său, care-i sta în faţă tremurând şi cu ochii în jos Şi ca şi cum atunci, pentru prima dată şi-ar fi adus aminte şi ar fi priceput cât a făcut să su­fere copilul său, se schimbă la faţă, se făcu roşu, apoi galben, iar pe chipul lui i­ se citea mirarea, gheb­e, să aibă părere de rău pentru păca­tele săvârşite, să fie cu inima deschisă şi bine să facă de aproape lui ? Dar tocmai dim­potrivă , temelia pe care e ridicată biserica noastră sunt învăţăturile lui Hristos, pro­pagate toate cu graiu viu şi la înţelesul tuturora! Părăsirea acestei biserici nu-i dar de­cât o rătăcire, de care trebuie să se ferească oricare român bun şi creştin adevărat. Nu-i mai puţin adevărat şi aceea, că fie­care preot român trebuie să-şi dea o deo­sebită silinţă întru a ţine strânşi pe toţi credincioşii în jurul dreptei credinţe, ceea ce se va putea, dacă în Dumineci şi sărbători vor predică stăruitor cuvintele Domnului... Am vorbit şi cu ţărani şi cu preoţi; con­vingerea ce am câştigat este, că unde preo­tul nu se mărgineşte numai la desăvârşirea celor cuprinse în cărţi, la rânduieli de tipic ci îşi pune în cumpănă şi căldura cuvân­tărilor, la toate prilejurile, acolo pocăiţii rămân nişte râsleţi, de care râde satul în­treg. Şi nimic mai mult, ca pilda de la Co­văsânţ nu ne arată ce se poate ajunge prin răbdare părintească şi prin puterea cuvân­tului. lată şi învăţătura ce poate trage preoţi­­mea din pilda susarătată. Iar grijă să avem cu toţii de această parte a vieţii noastre ca popor, pentru că nici un neam pe lume nu este mai strâns legat cu biserica sa naţională, de cum sun­tem şi trebuie să fim noi. La noi românii slăbirea bisericii însemnează slăbirea naţio­anei durerea, apoi o milă şi apucând capul bă­iatului, îl strânse la piept. Noi toţi, trecurăm pe lângă ei, ieşind din clasă, eu îl poftii să vie jos la noi cu Garroue şi cu Crossi, alţii îl salu­tau, alţii îl mângăiau, alţii îi atingea cu degetul medalia. In sfârşit, toţi îi ziseră câte ceva. Iar tatăl său se uită prosteşte, ţinând mereu strâns la piept, copilul ce suspina. fOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Edmondo De Amicis. I IV I M­I A. O medalie bine dată. Sâmbătă, 4 Februarie. Azi dimineaţă, ca să dea medalia, a venit re­vizorul şcolar, un domn ca barba albă şi îmbră­cat în negru. Puţin mai nainte de isprăvitul lec­ţiei, a intrat în clasă împreună cu directorul, şi s’a aşezat lângă profesor. A ascultat o mulţime de băieţi, apoi a dat prima medalie lui Derossi, şi mai nainte de a da pe a doua, stete puţin de vorbă cu directorul şi cu profesorul vorbindu-şi în şoapte. Toţi se întrebau: cui va da a doua medalie ? Revizorul zise cu glas tare: — In săptămâna aceasta, a doua medalie o merită elevul Pietro Precessi pentru învăţătură, caligrafie, purtare bună, pentru tot. Toţi ne uitarăm la Precossi, şi se vedea că tuturor le părea bine. Precossi se sculă în sus zăpăcit de nu ştiă pe ce lume eră. — Vino aproape, îi zise revizorul. Precossi ieşi din bancă şi se duse lângă cate­dră. Revizorul se uită lung și cu băgare de sea­mă la chipul lui ca de ceară, la corpul lui slab şi vîrît ca într’un sac în hainele largi, la ochii lui buni şi trişti, cari ocoleau pe ai săi dar în cari se ghicea un şir de suferinţe ; apoi îi zise cu glas blând, prinzându-i medalia pe piept : — Precessi, îţi dau medalia. Nimeni nu pune­ Gânduri bane. Duminecă, 5 Februarie. Medalia lui Precessi m’a pus pe gânduri! Până acuma eu n’am luat nici una. De cât­va timp nu mai învâţ ca mai nainte şi profesorul este ne­­mulţumit, şi tata şi mama sunt nemulţămiţi, şi nici eu nu sunt mulţămit. Altă­ dată, când învă­ţam mai bine, cu ce bucurie alergam la jucăriile mele şi cu câtă veselie mă jucam; acum de când nu mai învăţ, nici jocul nu mi mai place. Nici la masă, cu ai mei, nu mă mai aşez cu mulţămirea de altă­dată. Mi­ se pare că am o umbră în su­flet, un glas ce-mi zice în inimă: rău, rău faci. Seara văd cum trec prin piaţă băieţi ce se în­torc de la lucru împreună cu lucrătorii, toţi obo­­siţi dar veseli, întinzând pasul nerăbdători să a­­jungă mai repede acasă la masă, şi toţi vorbesc tare, râd, se bat pe spate cu mâinile lor negre de cărbune sau albe de var; şi mă gândesc că au lucrat din zori până acum ; şi împreună cu ei au lucrat şi copii ceia, au stat toată ziua pe vîr­­ful caselor, sau înaintea cuptoarelor, sau între maşini, sau în apă, nemfricând decât o bucată de pâine şi mi-e ruşine când mă gândesc că eu. In tot timpul acesta d’abia am smângălit patru pagine, şi acestea în sală.

Next