Tribuna, octombrie 1908 (Anul 12, nr. 218-243)
1908-10-24 / nr. 237
tal XII Arad, Vineri, 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1908 Nr. 237 ABONAMENTUL mb sc . 84 Cor.sm, sa , 12 * Pa o ‘«si . S « Mral de Dumineci Pa mb *n 4 Cor. S Pentru Bomnsnig si s Anarbca . . 10 Cor. Kral de zi pentru Roam&nia ţi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA «I ADMINISTRAŢIA Deak Ferenc-utcza 20, INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se Inapoiază. Telefon pentru oraş fi comitat 502. Anul XII. NUMĂR POPORAL Nr. 43. Puterea credinţei. (22. Ş.J O spunem cu durere: printre români, în foarte multe părţi avem rătăciţi cari s’au lăpădat de biserica mamă şi ridicânduşi casă de rugăciuni deosebită, caută să slăbească temelia credinţei noastre străbune. La noi în Arad, în satele de prin prejur, serile, aşa zişii pocăiţi se adună şi îndemnându-se unul pe altul jură să mărească turma rătăciţilor şi în pornirea lor oarbă nu văd că departe de a umbla pe căile Domnului, nu fac decât să zăpăcească pe cei slabi la judecată. Avem însă o mare mângâiere: cei mai mulţi dintre preoţii noştri, văzând primejdia şi dându şi seamă de răul ce însoţeşte rătăcirea, luptă din răsputeri, pe de o parte pentru a opri destrămarea, pe de altă parte pentru a reduce la staul oile perdute. O pildă, singură în felul ei, ni se aduce la cunoştinţă din Covăsânţ. Un ţăran cu numele Nicolae Tudor, părăsise de 5 ani legea străbună. Nimeni nu a putut îndupleca să treacă pe la biserica unde s’a botezat măcar în sărbători mari, ci botezându-se la pocăiţi, rupsese orice legătură cu vechea sa biserică. D-zeu la pus, într’astea la grea încercare, mai zilele trecute a murit adică un fiu în cea mai frumoasă vârstă. Durerea îi eră sfâşietoare. Alerga după mângăere, ca rătăcitul din pustiu după apă. Şi a găsit în cele din urmă această mângâiere, tot la sânul maicei biserici. A venit la vechiul său preot şi cu lacrimi în ochi a rugat să prohodească pe adormitul în Domnul. Şi el care nu mai voia să ştie de cruce, nici de icoane sfinte, când a sosit clipa despărţirii, tremurând s’a apropiat de sicriul în care-şi îngropa nădejdea bătrâneţei, şi cu amândouă mânile a prins crucea de pe sicriu şi a sărutat-o plin de sfântă pocăinţă, simţindu-se parcă mai uşurat în suflet şi întărit întru a putea răbda cruda perdere... La nouă zile a făcut, după obiceiul creştinesc, pomană, chemând şi pe părintele preot, dând astfel acestuia prilej să recâştige bisericei un fiu perdut, iar fruntaşei comune dând pildă să vadă toţi ce însemnează adevărata biserică şi dreapta credinţă. Cele întâmplate în Covăsiiţ, ar trebui să slujească multora de învăţătură. Intâiu de toate ar trebui să se pătrundă ţărani ajunşi în rătăcire. Să se gândească anume, că după cum e un singur Dumnezeu, şi noi o singură biserică trebuie să avem şi cine se rupe de la tulpină, menit este să ajungă în bătaia vânturilor şi să se piardă. Noi aşa judecăm lucrurile: nu poate avea nimeni cuvânt a se desface de biserica străbună.Credem, că a putut şi vr’un slujitor al altarului să facă nedreptate ori să supere pe vr’un credincios. Asta nu însemnează însă ca acel credincios din supărare pentru preot să se lapede de cruce. Om e şi preotul, poate greşi. Dar oare sunt fără greşeli aşa zişii »predicatori« pocăiţi ? Şi când biserica noastră strămoşească a oprit pe vreun creştin să creadă în evartită mai bine decât tine. Nu o dau numai bunăvoinţei şi inteligenţei tale, dar o dau şi inimei tale, o dau curajului tău, caracterului tău de copil bun şi cuminte. Nu este aşa, adiogă uitându-se la noi, că o merită şi pentru acestea ? — Da, da, răspunseră toţi într’un glas. Precessi făcu din cap aşa, ca şi cum ar fi vrut să înghită ceva, şi se uită în bănci, cu o privire dulce, dulce şi plină de mulțumire. — Du-te la loc, dragul meu, îi zise revizorul, şi Dumnezeu să te ajute. Eră ora de ieşire. Clasa noastră ieşi naintea celorlalte. De-abea ieşiţi pe uşe, pe cine vedem în sală? Pe tatăl lui Precessi, galben ca totdeauna, cu faţa tulbure, cu părul pe ochi, cu şapca într’o parte, clătinându-se pe picioare. Profesorul îl văzu cel dintâi şi repede spuse ceva la ureche revizorului, acesta căută pe Precessi, îl luă de mână şi-l duse la faţa tatălui său. — D ta eşti tatăl băiatului acesta, nu este aşa ? îl întrebă Revizorul cu vorba veselă, ca şi cum ar fi fost prieteni. Şi fără să mai aştepte răspunsul lui, zise repede: Te felicit! Băiatul d-tale a luat medalia a doua, este al doilea din cincizeci şi patru de şcolari. A meritat-o pentru compoziţie, aritmetică, pentru toate. Băiatul este deştept şi învaţă aşa că o să ajungă departe; toţi ţin la el şi-l iubesc. D-ta poţi să fii mândru că eşti tatăl lui, te asigur. Fierarul, care ascultase cu gura căscată, se uită la revizor, apoi la director, apoi la fiul său, care-i sta în faţă tremurând şi cu ochii în jos Şi ca şi cum atunci, pentru prima dată şi-ar fi adus aminte şi ar fi priceput cât a făcut să sufere copilul său, se schimbă la faţă, se făcu roşu, apoi galben, iar pe chipul lui i se citea mirarea, ghebe, să aibă părere de rău pentru păcatele săvârşite, să fie cu inima deschisă şi bine să facă de aproape lui ? Dar tocmai dimpotrivă , temelia pe care e ridicată biserica noastră sunt învăţăturile lui Hristos, propagate toate cu graiu viu şi la înţelesul tuturora! Părăsirea acestei biserici nu-i dar decât o rătăcire, de care trebuie să se ferească oricare român bun şi creştin adevărat. Nu-i mai puţin adevărat şi aceea, că fiecare preot român trebuie să-şi dea o deosebită silinţă întru a ţine strânşi pe toţi credincioşii în jurul dreptei credinţe, ceea ce se va putea, dacă în Dumineci şi sărbători vor predică stăruitor cuvintele Domnului... Am vorbit şi cu ţărani şi cu preoţi; convingerea ce am câştigat este, că unde preotul nu se mărgineşte numai la desăvârşirea celor cuprinse în cărţi, la rânduieli de tipic ci îşi pune în cumpănă şi căldura cuvântărilor, la toate prilejurile, acolo pocăiţii rămân nişte râsleţi, de care râde satul întreg. Şi nimic mai mult, ca pilda de la Covăsânţ nu ne arată ce se poate ajunge prin răbdare părintească şi prin puterea cuvântului. lată şi învăţătura ce poate trage preoţimea din pilda susarătată. Iar grijă să avem cu toţii de această parte a vieţii noastre ca popor, pentru că nici un neam pe lume nu este mai strâns legat cu biserica sa naţională, de cum suntem şi trebuie să fim noi. La noi românii slăbirea bisericii însemnează slăbirea naţioanei durerea, apoi o milă şi apucând capul băiatului, îl strânse la piept. Noi toţi, trecurăm pe lângă ei, ieşind din clasă, eu îl poftii să vie jos la noi cu Garroue şi cu Crossi, alţii îl salutau, alţii îl mângăiau, alţii îi atingea cu degetul medalia. In sfârşit, toţi îi ziseră câte ceva. Iar tatăl său se uită prosteşte, ţinând mereu strâns la piept, copilul ce suspina. fOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Edmondo De Amicis. I IV I MI A. O medalie bine dată. Sâmbătă, 4 Februarie. Azi dimineaţă, ca să dea medalia, a venit revizorul şcolar, un domn ca barba albă şi îmbrăcat în negru. Puţin mai nainte de isprăvitul lecţiei, a intrat în clasă împreună cu directorul, şi s’a aşezat lângă profesor. A ascultat o mulţime de băieţi, apoi a dat prima medalie lui Derossi, şi mai nainte de a da pe a doua, stete puţin de vorbă cu directorul şi cu profesorul vorbindu-şi în şoapte. Toţi se întrebau: cui va da a doua medalie ? Revizorul zise cu glas tare: — In săptămâna aceasta, a doua medalie o merită elevul Pietro Precessi pentru învăţătură, caligrafie, purtare bună, pentru tot. Toţi ne uitarăm la Precossi, şi se vedea că tuturor le părea bine. Precossi se sculă în sus zăpăcit de nu ştiă pe ce lume eră. — Vino aproape, îi zise revizorul. Precossi ieşi din bancă şi se duse lângă catedră. Revizorul se uită lung și cu băgare de seamă la chipul lui ca de ceară, la corpul lui slab şi vîrît ca într’un sac în hainele largi, la ochii lui buni şi trişti, cari ocoleau pe ai săi dar în cari se ghicea un şir de suferinţe ; apoi îi zise cu glas blând, prinzându-i medalia pe piept : — Precessi, îţi dau medalia. Nimeni nu pune Gânduri bane. Duminecă, 5 Februarie. Medalia lui Precessi m’a pus pe gânduri! Până acuma eu n’am luat nici una. De câtva timp nu mai învâţ ca mai nainte şi profesorul este nemulţumit, şi tata şi mama sunt nemulţămiţi, şi nici eu nu sunt mulţămit. Altă dată, când învăţam mai bine, cu ce bucurie alergam la jucăriile mele şi cu câtă veselie mă jucam; acum de când nu mai învăţ, nici jocul nu mi mai place. Nici la masă, cu ai mei, nu mă mai aşez cu mulţămirea de altădată. Mi se pare că am o umbră în suflet, un glas ce-mi zice în inimă: rău, rău faci. Seara văd cum trec prin piaţă băieţi ce se întorc de la lucru împreună cu lucrătorii, toţi obosiţi dar veseli, întinzând pasul nerăbdători să ajungă mai repede acasă la masă, şi toţi vorbesc tare, râd, se bat pe spate cu mâinile lor negre de cărbune sau albe de var; şi mă gândesc că au lucrat din zori până acum ; şi împreună cu ei au lucrat şi copii ceia, au stat toată ziua pe vîrful caselor, sau înaintea cuptoarelor, sau între maşini, sau în apă, nemfricând decât o bucată de pâine şi mi-e ruşine când mă gândesc că eu. In tot timpul acesta d’abia am smângălit patru pagine, şi acestea în sală.