Tribuna, noiembrie 1908 (Anul 12, nr. 244-267)

1908-11-01 / nr. 244

Anu­i XII, Arad, Sâmbătă, 1|14 Noemvrie 1908 Nr. 244 ABONAMENTUL ?iuaa . St Cor. Fi­jam. nn . 12 * Fa o ivni . S * Miel de Dcmiceci !*t tea sn 4 Cor. 3 Pentru Rotalnia ti : America . . 10 Cor. Kral de sl pentru Ro­mfala fi itralnitate pe an 40 franci. REDACTIA fi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20, INSERTIUNILE ie primesc la adminia« trad­e. Manuscripte nu se Ina»­poiază. Telefon pentru oraf­ul comitat 502. împăratul Germaniei. (*) In politica mare externă zilele acestea senzaţional a fost ceeace s’a Întâmplat In jurul unui interview acordat de împăratul Ger­maniei. La începutul săptămânei a apărut adică în «Daily Telegraph« din Londra o convorbire cu Wilhelm II care a pus în mişcare întreaga Germanie. Privitor la rela­­ţiunile dintre Englitera şi Germania convor­birea cuprinde­ destăinuiri cu adevărat sen­zaţionale, aşa încât multora nici nu le ve­ne­a să creadă că ele sunt autentice. In a­­celaşi timp Bülow îşi­ prezentase demisia, care i-a fost însă respinsă, iar în chip ofi­cios se declara că da, convorbirea publi­cată în numitul ziar este autentică. S’a produs astfel o agitare şi discuţie care a avut ecou şi în Reichstag. In ziua de 10 Noemvrie deputatul Basserman a în­ştiinţat o interpelare în chestia aceasta, la care Bülow a răspuns îndată, iar discuţia asupra răspunsului cancelarului s-a urmat şi în şedinţa de alaltăieri a parlamentului german. Interpelatorul a spus că publicarea inter­­vievului a produs uimire fără margini şi o adâncă mâhnire, mai ales după ce s’a con­statat că cele cuprinse în »Daily Telegraph« sunt autentice. Declaraţiunile împăratului au fost aspru condamnate în Germania iar de­claraţiunile sale de simpatie pentru Englitera au fost respinse de presa engleză, care a ară­tat că împăratul vorbeşte astfel numai pen­tru a face intrigi între Englitera, Franţa şi Rusia, cari trăiesc în amiciţie. Franţa şi Rusia simt de asemenea marea indiscre­ţie ce a săvârşit împăratul prin tră­darea unor secrete intime. Politica maroc­­eană a Germaniei s-a îngreunat astfel în chip simţitor. Japonia, Statele Unite şi China au devenit atente aflând din interview că scopul flotei germane ar fi dominaţiunea în Oceanul Pacific. Burii şi olandezii sunt in­dignaţi, aflând despre atitudinea de duplici­tate a împăratului pe vremea războiului bu­­ro-englez. Iar în imperiu — a zis Basserman — efectul pretutindeni a fost penibil. O pro­testare unanimă s’a auzit din toate părţile împotriva amestecului împăratului în politica externă. Noi — a continuat — nu vrem să facem pe Oceanul Pacific politică mondială şi declaraţiuni de acestea nu ne uşurează politica noastră de marină. Cu cât este cineva mai sus pus, cu atât trebuie să fie mai cu rezervă când vorba e să facă declaraţiuni ce pot avea efect incalculabil. Basserman a încheiat cerând garanţii îm­potriva intervenirei dominaţiunei personale (a împăratului) şi accentuând că Germania are nevoie de bărbaţi cu spinarea dreaptă cari să-şi spună sincer şi fără înconjur pă­rerile. Reichstagul, de asemeni, să aibă mai mare influinţă asupra politicei externe. Po­litica imperiului s’o facă bărbaţii de stat cu răspundere, iar împăratul să nu se amestece personal şi să observe rezerva ce i-o im­pune regimul constituţional! In răspunsul său, cancelarul a căutat să apere pe împăratul. A obiecţionat că inter­vievul n’a reprodus întocmai ideile monar­hului, iar în ce priveşte planul de războiu de care a vorbit împăratul, acest plan nu eră un plan propriu zis, lucrat în amănun­ţime (privitor la războiul buro-englez), ci în scrisorile câtră regina Victoria, împăratul îşi arătase părerile şi teoriile sale. împăratul făcuse însă şi burilor cunoscut că nu se pot aşteptă la nici un ajutor în Europa, deci să nu înceapă războiu, iar după seria de catastrofe, le spusese că Germania nu poate interveni în favorul lor. După ce a arătat osteneala mare ce şi-a dat împăratul pentru a întreţine bune rela­­ţiuni cu Englitera şi a vorbit cu căldură de­spre intenţiunile patriotice ale suveranului său, pentru a cărui atitudine ia toată răs­punderea, Bülow s’a simţit însă îndemnat să facă declaraţie care să liniştească spiritele agitate. El a zis: »Toate cele petrecute în zilele grele din urmă vor avea drept urmare că în viitor împăratul atât în convorbirile sale particulare, cât şi în toată atitudinea sa va observa reserva care este inomis ne­cesară atât în interesul unităţii politicei de stat cât şi în interesul autorităţii coroanei. Dacă asta nu va fi aşa, nici eu nici urmaşii mei n’am putea lua responsabilitatea. Declaraţia asta a fost primită cu aplauze, cari s’au repetat apoi când Bülow a mai spus că »greşeli de acestea nu se vor mai întâmpla«, ci când va fi vorba de a se pu­blica ceva, el însuşi va citi manuscrisul. Şi aşa însă, numai cu o majoritate de 3 voturi (170 contra 167) s’a trecut peste incident. FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Ghetele micuţe. Traduse din limba germană ce Hortense B. Am călătorit cu vre-o câţiva prieteni prin Ir­landa. Ne am aşezat în coasta sudvestică şi de acolo am traversat Connemara, cel mai sărac şi mai trist ţinut al acestei triste ţări. Dacă s’ar putea da o ideie despre mizerie şi sărăcie, atunci aceea ar fi Connemara. O durere inesprimabilă par’că planeaza pe acest petec de pământ. Nici cea mai puţină cultură,nicăiri; în stânga un deşert steril, în dreapta un şir de dea­luri pleşuve cari par aşa ca de foc; un şes fără un sat, fără o casă măcar. Puţinele case ce se pot zări la o distanţă mare de câte 4 ore, nu sunt mai înalte de 4 coţi şi au coperişul negru din care ese un fum subţire. Dacă treci pe la vreuna dintre colibele acestea, iese din ele o grupă de copii, palizi, desculţi, îm­brăcaţi în zdrenţe. Cu un sgomot curios, cu’n a­­m­estec de cuvinte jumătate engleze şi jumătate irlandeze să iau după trăsură şi adesea urmă­resc pe călători cale mai lungă. Cu privire rugă­toare îi ofer călătorului pantofi de lemn, ciorapi de lână ori un mic buchet de şubrede flori de munte şi strigă cu voce amarnică: Penny please! Penny please! Şi cu voce slabă monotonă o spun aceasta multă, multă vreme... Şi dacă li se aruncă un penny se începe o păruială şi loviturile de pumn cad numai aşa.­ învingătorul rămâne în drumul de ţară iar ceialţi să iau de nou după trăsură ... până în fine obosiţi fără suflare nu mai pot continuă vânătoarea. Cătră orele 11 am ajuns Onghtheraldul unde voiam să luăm dejunul. Deja de-o vreme ne ur­mărea o fetiţă ca de 12 ani care lăsă în urmă o trupă de copii câte de 5—6 ani. Frumoasă, înaltă şi subţirică pentru etatea ei, un cap fermecător, adevărat tip irlandez, cu ochii mari albaştrii şi părul întunecat. Fuga i-a rume­nit obraji, gura deschisă arătă nişte dinţi frumoşi albi şi întregul costum ce purtă eră o rochiţă ruptă şi o camaşe groasă. Picioarele goale de o deosebită fineţii şi eleganţă, păreau că sboară numai prin praf... Sărmana micuţă. Ni­ se strânge­a inima în piept la vederea ei. De-odată dete un ţipet, şi întinzându-şi braţele căzu la pământ. Am oprit trăsura. Nu eră insă nimic mai grav. In fugă şi a lovit piciorul într’o piatră şi acum îi sângeră puţin. Am întrebat-o cine este şi de unde vine? ne a spus că o chiamă Betti şi locuieşte în Ongh­­therald. I-am zis să se urce în trăsură că vom duce-o acasă. Ne priveşte şi nu înţelege ce voim. A trebuit să-i repetăm de două ori până în fine înţelese. Se roşi de plăcere şi ne aruncă o pri­vire mulţămitoare... Intr’o trăsură să meargă ea !... Aceasta bucurie... Sigur a fost pentru prima oară în viaţa ei. Cu 10 minute mai târziu am ajuns la Ongh­­therald, un sat prăpădit cu vre­o 40 de case. Am dat fetiţei doi shilling! şi ea îi privi, par’că nu-şi credea ochilor. Fiindcă şchiopată încă, îmi eră teamă că praful şi umbletul o să-i strice; am întrat deci în pră­vălia unui pantofar, unica în sat, şi i-am cumpă­rat o păreche de ghete. Betti cu mare curiozitate, mă urmărea cu privirile prin geamul prăvăliei. Când ieşind din prăvălie şi-i dau ghetele, o adâncă şi necuprinsă teamă se întipări în ochii ei mari. Nu cuteză să ia ghetele, încunjurată de trei patru fete cari în­tocmai ca ea cu ochii deschiși mar, priveau ghetele, — stă aici, întinse mâna și iar o retrase... Văzând însă inzistarea mea, ia în fine ghetele și apoi făr’ să-mi zică un »mulțam«, plină de bucurie o ia la fugă. »O mică selbatică«, mă gândeam şi am plecat la soţii mei de drum, cari şedeau deja la masa din ospătărie. Terminasem cu dejunul şi voiam chiar să ne urcăm iar în trăsură, când de­odată simt că o mână mică mă strânge şi vrea par’că să tragă cu ea. Eră Betti. »Vino sir«, îmi zise »vino!« »Unde vrei să mă duci?« »La casa noastră, aici in apropiere numai«. Am plecat cu ea şi consoţii mei încă au venit cu noi. Ne conduse într’o stradă strâmtă la o căsuţă scundă. Deschise uşa şi am întrat. O singură odaie întunecoasă, tristă, mobiliar puţin de tot. La o fereastră spartă, perecită cu hârtie, o bătrână şade şi împleteşte. Eră bunica Bettiei. Când am intrat, trei purcei mici, negri, speriaţi se refugiară subt scaunul bătrânei. Intr’un colţ al odăii eră salteaua bătrânei; lângă asta mi­cul pat al fetiţei.

Next