Tribuna, noiembrie 1908 (Anul 12, nr. 244-267)

1908-11-25 / nr. 262

Anul XII. Arad, Marţi, 25 Noemvrie (8 Decemvrie) 1908 Nr. 262. «Smi ia i! pentru Ko- I ntrabiătate p* an 40 frânei.TRIBUNA ABONAMENTUL Fa am *b 24 Car. an . 13­­ fi * lână S « Sind­ic Dwntalici Pa «■ an 4 Cw. I Păstră România Paradea 10Al REDACŢIA «I ADMINISTRAŢIA Deak Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE ie primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se In.A­poiază. Telefon pentru praţ fi comitat 502. Alcoolizmul. (R) In şedinţa de Sâmbătă a dietei un­gureşti deputatul Radnei, dl Vasile Goldiş a rostit o vorbire ascultată şi aplaudată nu numai de naţionalişti, ci până şi ungurii au lăudat-o. A vorbit­ despre primejdia ori mai bine zis, despre cea mai mare nenorocire a ţării acesteia, despre isvorul celor mai multe rele ce bântuie d’opotrivă toate nea­murile din patrie, despre alcoolism. Deja înainte de intrarea sa în parlament­ul Goldiş s’a ocupat de chestia aceasta studiind-o din toate punctele de vedere. A pus-o în discuţia congregaţiei comitatu­lui şi a Sinodului, a tratat-o în circulare consistoriale ce s-au trimis tuturor paro­hiilor, a ţinut conferinţe cu proiectograf, a vorbit în număroasele dări de seamă ce a făcut alegătorilor din toate satele cercului său electoral. Nu numai între români, dar chiar între deputaţii din întreg parlamentul nu este unul care să se fi ocupat atât de mult şi dinadins de această plagă care dacă bântuie toate neamurile din patrie, apoi pe noi românii curat ne istoveşte şi nenoroceşte. Vom da întreaga vorbire a prietenului nostru, căutând s’o trimitem îndeosebi pe sate, căci aproape nu este comitat ori ţinut locuit de români unde ţăranii să nu bea pe nemiluite, în unele locuri cu adevărată furie încât parcă a dat necuratul printre ei. Vorba lui Goldiş: »beau dacă sunt flămânzi, să nu mai simtă foame, beau dacă s’au să­turat, să mistuie bine, beau dacă sunt som­noroşi, să stea treji; beau dacă nu pot dormi, să le vină somnul, beau dacă le este frig, să se încălzească şi beau dacă e cald, să se răcorească; beau dacă sunt sănătoşi, să nu se bolnăvească şi beau dacă sunt bolnavi, să li­ se facă bine. Beau dacă e botez, beau la pomană. Beau când se veselesc, beau dacă sunt trişti«... Şi pretutindeni pe urma atâtor beţii vine ruina, ruină în ce priveşte averea şi încă ruină şi mai mare. In oase, care neferice­şte nu numai pe părinţii beţivi, ci şi pe copii, nepoţi şi strănepoţi, încât ne jigărim văzând cu ochii... Feciorii voinici, cari odi­nioară umpleau satele, sunt rarităţi azi. Te cutremuri, cetind datele adunate de neobositul deputat al Radnei şi respândirea printre popor a acestei vorbiri va fi o cu­rată binefacere: pe cei căzuţi jertfă patimei rele îi va pune pe gânduri, iar fruntaşii de pe sate vor primi încă un imbold să por­nească lupta pe toată linia, din resputeri, pentru a desmânta pe cei ce mai au în suflet o licărire de îndreptare... Când e foc, sare tot satul... Aşa şi cu alcoolismul: toţi cei luminaţi, preoţii de pe amvon, învăţătorii în şcoală şi în adunări cu puterea cuvântului, în ziare cu vraja con­deiului, cum a făcut şi până acum deputa­tul Radnei, toţi, toţi să luptăm împotriva răului ce se încinge mai rău ca ciuma şi seceră nu o generaţie numai, ci lasă ger­menul răului până şi în cei ce se vor naşte peste 30 şi peste 60 ani... Vorbirea lui Goldiş este cu atât mai de preţ, cu cât prin numeroasele asămănări şi tablouri ce a făcut nu numai a descoperit răul în toată goliciunea sa, ci a arătat mai presus de toate modul de locuire, cerând în primul rând ca mai ales statul, cârm­ui­­torii ţării să ia măsuri de îndreptare. Şi în privinţa asta nici capul nu ar tre­bui să şi-l bată mult miniştrii maghiari. Dacă ei într’adevăr vor binele popoarelor, n’au decât să facă ceea ce a făcut în Ro­mânia dnul ministru Emil Costinescu. O lege, care să reducă numărul crâşmelor, să pedepsească pe cei ce se îmbată, să pedep­sească și pe cârciumar. Iar beuturile să fie controlate, să se dea subt pecetea statului, iar nu să fie lăsat, în dragă voie, jidanul să facă el rachiul, punând câte otrăvuri și spurcăciuni toate într’ânsul! Unde ar îndrăzni însă în Ungaria vre-un guvern să ia ovreilor dela sate dreptul de cârciumărit (ca în România)? Dar atunci cu cine şi prin cine ar mai lucra la alegeri ? Prin cine ar sărăci şi nenoroci pe rutean, pe slovac şi pe român, cele trei naţionali­tăţi, cari mai ales s’au dat beţiei?!... Dar în Ţara Ungurească aproape a cincea parte a tuturor dărilor (18°ro) este darea pe beuturi, la noi nu e sat, nu e colţ de u­­liţă, în care să nu fie vre-un crâşmar şi nu vin din Galiţia atâţia ovrei câţi să nu reuşească a deschide în 2—3 luni cârciumă. — Prin nenorocitele comitate de la nord, sunt sate în cari cât e de lung drumul de ţară, nu­mai cârciume ovreeşti găseşti. Dau rachiu (dar ce spurcat) nu numai pe bani, dar pe grâne, poame, pe vre-o haină veche, o bu­­ rnIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. „Vericul“. Schiţă de Horia Petru-Petrescu. De când ţin minte ne întitulăm în scrisori „dragă vericule“. Ne-am pomenit ca epitetul a­­cesta. „Dragă vericule“ încoace, „dragă vericule“ în­colo, deşi — la adecă — n’avem nici o legă­tură de rubedenie întreolaltă. Judecaţi şi dum­neavoastră : o vară de a mea are o mătuşă, mă­tuşa are o fată adoptată şi fratele fetei asteia e omul, care mă întitulează în fiecare scrisoare „dragă vericule.“ Dacă ar fi să aibă un sfert sau o jumătate de milion — baida de — mi-ar cadeă bine să îmi spargă urechile, chiar cu „frate dragă“ — dar aşa ? când n’are nici o lăscaie ? Şi totuşi, din „dragă vericule“ nu o mai lăsăm. La anul nou, la Crăciun, la Paşti, de ziua nu­melui — îl chieamă Gheorghe — ne bombardăm reciproc cu cărţi de vizită: „Dragă vericule ! Să trăieşti ! Iţi doresc toate cele bune“ şi toate celelalte fraze uzitate, cam­, dacă ar fi un con­trol sever al inimei la mijloc, s’ar traduce prin: Să te văd când îmi voiu vedea ceafa. (Nepoliti­cos, dar cam adevărat). Nu l-am vizat pe Gheorghe de trei ani de zile. A plecat în România, ca să vină înapoi cu pungile pline de galbeni, căci îi spusesem că alt­fel a ser­ntit-o cu nemoțenia mea. Ieri primesc o telegramă: „Vino la gară, la 7 seara, Gheorghe.“ Ce şi- o fi gândit omul, ia să dau o raită până la „vericul“ meu, că nu l-am văzut de multă vreme. Pe drum, la gară, mi-l închipuiam cu buzu­narele pline de bunătăţi, cu smochine, cu fisticuri, cu rahat, cu rodii —în sfârşit cu tot ce-’şi poate închipui o minte omenească mai dulce dintr’o prăvălie de delicatese, căci am uitat că vă span — „vericul“ a stat trei ani de zile în nemijlo­cită apropiere cu aceste întrupări ale visărilor nuni gurmand. M’am înşelat. Venea uşurel de tot. Cu un be­­ţigaş în mână. In cealaltă mână ţinea o cutiuţă de ţigări, pe care o ascunsese în mânecă când trecuse la graniţă. — „Ţi-am adus nişte ţigări „vericule“!“... Vericul ştia bine că nu fumez. — „Ei asta-i! Se poate? Fumează nene“... — „Nene, nu fumez“... — „Da ian stai, să te văd mai bine“ întorc eu vorba, în timp ce „vericul“ începe să fumeze prima țigaretă — din cadoul adus.­­ Se schimbase omul, minune mare. Par’că eră scos din cutie. Ce mai croială ideală de haine! Pantalonii aveau forma de la modă, largi la ex­tremități. „Jobenul“ li stătea par’că i-ar fi fost turnat pe cap. Ghetele — a! ce mai ghete ! — se vedea gustat franţuzesc. Şi paltonul! Şi cra­vata ! Ar trebui să descriu toate lucrurile astea, cari prefăceau pe Gheorghe de acum trei ani în­­tr’un Don Juan , la derniere mode, din fir în păr — dar nu mă pricep și pace. — „Gheorghe, da te ai schimbat de nu te mai recunosc.“ — „Ba bine că nu. Da vrei? Altă lume, alte obiceiuri. — Da ca vă mai fac boanghinii voştri?“ „Boanghinii“. Făcea aluzie la un jandarm pe lângă care treceam. Şi mergea „vericul“ pe lângă ei semeţ, ca şi când i ar spune: „Mă, da proşti mai sunt oamenii ăştia că vă mai iau în samă!“ Se încruntă jandarmul, dar n’avea ce să-i zică. Vedeţi, Gheorghe venia din România, de aceea că era atât de independent. Ne-am plimbat noi în stângă, în dreapta, am constatat laolaltă marele progres al oraşului şi dela un timp ni s’a făcut foame. E omeneşte. Abea aici l- am putut observă pe „vericul“ mai bine, înainte de toate am băgat de seamă că ştie să-şi pună picior peste picior cu muit şic. Ce ştia Gheorge cel de mai înainte d’al­de astea! îşi ridică puţin pantalonii la stânga şi la dreapta, ca să nu se strice clinurile şi să nu se vadă forma ghenunchilor mai pe urmă, îşi aduce mâna stângă, sprijinindu-o imperatorie, lângă lanţul de aur, care-i bănănăieşte la vestă şi cere lista de bucate. — „Băiete — „Ce „băiete“ ? Stai, vericule, nu eşti în Ro­mânia... Her ober...“ — „Ei bine, unde-i „Her ober-uul vostru?“ zice vericul impacientat, fiind­că nu-l găsește cu ochii. Ober-ul soiește. E gras, cu favorite, în frac. Codițele fracului II joacă ca două aripi de corb. Vericul aruncă ochii pe lista de bucate ca un beliduce, care studiază planul de război.

Next