Tribuna, aprilie 1909 (Anul 13, nr. 70-92)

1909-04-02 / nr. 70

Anul XIII. Arad, Joi, 2|15 Aprilie 1909 Nr. 70 ABONAMENTUL Pe an an . 24 Cor. Fe­rum. an . 12 * Pe o lună . 2­0 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. I Pentru România şi­­ America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA­ Miksa uteza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Atentat împotriva auto­nomiei noastre bisericeşti. (*) Cu litere mici, ca şi când ar fi vorba de un lucru obişnuit, »Budapesti Hírlap« de ieri publică următoarea ştire: »împotriva abuzurilor recentelor alegeri sinodale din eparhia Caransebeşului ro­mânii moderaţi au formulat mai multe plângeri. Partidul lui Burdea a atacat îndeosebi rezultatul alegerilor din cercu­rile Şasca şi Zgribeşti şi astfel contele Apponyi Albert, ministru de culte şi in­strucţiune publică, în virtutea dreptului său de inspecţie a delegat pe d. Petru Ionescu, secretar ministerial, ca în cali­tate de comisar guvernial să ancheteze cazurile. Ionescu îşi va începe în curând cercetarea­. Atâta neruşinare şi un cinism mai mize­rabil nu s’a ivit în viaţa noastră publică. Burdiştii, cari la Zgribeşti cu puterea jan­­darmerească au smuls protocoalele din mâ­­nile bărbaţilor de încredere, iar la Şosea au provocat neorânduieli în biserică, zădărni­cind astfel scrutiniul, criminalii cari au fal­sificat protocoale, tot ei se plâng împotriva »abuzurilor« !... Şi măcar dacă s’ar fi măr­ginit să se jeluiască la Sinod, singurul for competent în afaceri de asemenea natură! Tupeul rămânea cel mult ca un caz tipic până unde merge cinizmul şi obrăznicia omenească! Aşa însă, că »partidul moderaţilor«,­­a lui »Burdea«, cum îl numeşte organul guver­namental) s’a adresat deadreptul ministrului maghiar, provocând un amestec direct al guvernului în cele mai însemnate afaceri interne ale bisericei naţionale române, — partidul acesta nu mai poate fi considerat subt nici un raport ca partid românesc, ci o adunătură de mişei cari din ambiţie falsă, din detestabil dor de răsbunare, din invidie mai ticăloasă decât a fost a lui Cain, dar mai ales din interese personale inavuabile, mârşave, s’au făcut trădătorii bisericei nea­mului românesc. Faţă de banda asta de nemernici abjecţi, de oameni stricaţi până în rărunchi, nu e destul să ia poziţie numai presa, ţintuindu-i la stâlpul infamiei, ca toţi românii de treabă să-i privească cu oroare şi până şi nepoţii lor să fie consideraţi drept, pui de năpârcă, ci se impune formarea unei falange de apărare pretutindeni printre românii oneşti, nu numai în diecesa Caransebeşului. Căci nu mai e acum vorba simplu de nişte cor­­zicari ajunşi unelte ale unui guvern duşmă­nos, ci de o lovitură cum nu i­ s'a dat până acum bisericei naţionale române, e vorba de un regim nou ce i­ se prepară autono­miei noastre bisericeşti. Cine nu înţelege gravitatea faptului ? Gu­vernul se amestecă în afacerile electorale bisericeşti. După ce burdiştii nu au putut să-şi asigure majoritatea nici chiar comiţând cele mai revoltătoare abuzuri, uzând de întreg aparatul administrativ, pentru a teroriza în ajunul alegerii de episcop, aceiaşi oameni fără temere de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni chiamă în ajutor urgia stăpânirii, în comitetul expoziţiunei, în care reprezenta Au­stria, a recunoscut de asemeni, că »în fruntea tuturor statelor stă România cu admirabile cap’o­dopere de artă ţărănească«. Se ştie însă, că afară de Kalotaszeg, încolo nu există în toată Ungaria un alt sat în care femeile maghiare să se priceapă la războiu ori gherghef şi chiar la Kalotaszeg fac numai broderii. Ungu­roaice, cari să lucreze lâna, să ţese covoare, şter­gare, şorţuri etc., n’a văzut nimeni, întreaga îmbrăcăminte femeiască şi bărbătească maghiară se face din pânză şi postav dela fa­brică. ( După cum în Budapesta sunt deci prăvălii cu lucruri ţesute de româncele din Ardeal şi Banat, fără să se spună aceasta, ci se pune eticheta »lucruri de mână din Ungaria«, — aşa şi la Ber­lin ungurii au paradat cu industria de casă ro­mânească. Şi e trist, din cale afară, că noi n’avem la Berlin nici atâta legătură cu presa, încât să se fi scos la iveală că şi în Ungaria, lucrurile de artă poporală sunt — româneşti! După cum a fost şi este de altfel un noroc că luând parte la expoziţie regatul român, industria de casă româ­nească a ajuns să fie cunoscută ca românească, altfel străinătatea putea fi indusă în eroare şi ungurii ajungeau să escompteze laude pe soco­teala românilor, a slovacilor şi sârbilor, singurele popoare în Ungaria cari au industrie ţărănească distinctă. Privitor la aranjarea secţiei române, »Voinţa Naţională« scrie: »Se ştie că secţiunea românească a fost orga­nizată de d. Al. Tzigara-Samurcaş, distinsul pro­lar guvernul se pretează la acest atentat şi în afaceri cari sunt strict de competinţa su­premei corporaţiuni bisericeşti, trimite în anchetă, pe cine ? Pe prototipul apostasiei bisericeşti şi naţionale, pe vanitosul şi plin de ură Petru Ionescu, care pentru un os de ros în minister a uitat că s’a născut din părinţi români, a uitat că a trăit în sânul bisericei, care l-a uns preot şi i-a dat brâu roşu, a uitat tot şi a rupt toate legăturile, prostituind numele de român şi făcându-se coadă de topor în mânile guvernului din Budapesta şi a ilustrisimului măcelar din Ca­ransebeş. Ce zile a ajuns biserica naţională română, curăţirea moravurilor să fie încredinţată in­dividului lipsit de orice pudoare naţională, clădirea falnică a lui Şaguna să fie pusă la discreţia unui măcelar înalt şi grosolan!... Ne place a crede că în faţa acestei situa­­ţiuni fii credincioşi ai bisericei române, frun­taşii diecezei Caransebeşului, îşi vor strânge rândurile şi cei cari pe faţă şi în ascuns înclinaui spre Burdea pretextând că fără con­cursul acestuia nu se pot curma anume păcate ale trecutului, se vor fi convins că în banda asta de mercenari n’are ce căuta românul iubitor de biserică şi neam, ci aju­tând pe Burdea fie şi numai tacit ori prin lipsa de acţiune energică, se face vinovat de cea mai mare crimă naţională. Interesul suprem cere imperios să sară toţi şi să res­pingă asaltul, ce derbedeii şi flămânzii şi toată pleava de infirmi morali, de neruşinaţi şi golani dau împotriva Sionului românesc. Atâta nu este însă destul. FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNAL. Lucruri ţărăneşti române la expoziţia din Berlin. Sunt mai multe săptămâni, de când s’a deschis la Berlin o expoziţie cu lucruri de artă ţărăneşti din lumea întreagă. Graţie interesului ce M. S. Regina şi poeta Carmen Sylva poartă industriei naţionale din România, la expoziţia aceasta au luat parte şi fraţii noştri din regat, căror li s’a dat chiar loc de onoare, la intrarea principală în expoziţie. Ziarele din Bucureşti scriu că atenţia aceasta este un omoj adus marei Regine. De­sigur ! Când între atâtea state mari din lume, modestului şi tînărului stat român i se dă atâta atenţiune, este a se mulţumi simpatiei şi autori­tăţii de care se bucură în Germania (şi pretutin­deni) M. S. Regina României. Nu e mai­­puţin adevărat însă, că şi M. S. Regina are cu ce se mândri. Lucrurile de mână ţărăneşti, trimise din România, au făcut adecă ade­vărată senzaţie la expoziţia din Berlin. A. Harder, autoritate recunoscută în lume în chestie de artă, după ce a vizitat cu deamănuntul secţia română, nu s’a sfiit a mărturisi că în ce priveşte lucrurile de artă ţărăneşti, »Germania este ţară săracă,faţă de România«, iar clasificând statele reprezentate la expoziţie, pune în frunte pe România, după ea Suedia, Norvegia şi numai după aceea Un­garia. Iar d-na Nathalie Brück-Auffenberg, membru fesor al şcoalei de Bele-Arte şi directorul muzeu­lui etnografic şi de artă naţională. Nimeni nu mai discută competinţa dlui Tzigara-Samurcaş în ce priveşte chestiile de artă, faptul că, cu mij­loace foarte restrânse, dar cu multă bună-voinţă şi jertfe de tot felul, a ştiut să înjghebeze la şo­sea acel început de muzeu etnografic, este des­tul de vorbitor. »A fost o adevărată fericire pentru arta popu­lară românească aceea de a avea un organizator de competinţa dlui Tzigara. In adevăr, până acuma, la cele mai multe expoziţii internaţionale, arta noastră se pierdea în mijlocul altor produse, din pricină că lipsea omul care s’o pună la lu­mină, în mod favorabil. Dacă ar fi organizată şi la noi viaţa naţională, dacă chivernisitorii bunurilor poporului nu s’ar mărgini la osteneala de a spori — dividenda, ci (cum cu multă dreptate ni s’a scris din Dej) şi-ar da silinţa să facă ceva direct şi pentru ţă­rănime, la expoziţia din Berlin lucrurile de artă ţărăneşti s’ar fi înfăţişat subt eticheta cea ade­vărată ! Atelierele dela Sibiiu şi Orăştie ar fi fost re­prezentate acolo şi acum, după ce la concurenţa mare dintre popoare românii au fost lăudaţi, ar trebui să căutăm a valora talentul acesta deose­bit al ţărancelor noastre. Pe la noi câţi dintre fruntaşi au ştiut însă despre expoziţia din Ber­lin? Câţi s’au dus s-o vadă? Câţi se vor mai preocupa poimâne de chestia ce tratăm şi asu­pra căreia am insistat de atâtea ori în coloanele »Tribunei«? Măcar că avem și noi Muzeu na-

Next