Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)
1909-06-02 / nr. 117
Anul XIII. Arad, Duminecă, 2/15 Iunie 1909. Nr. 117. ABONAMENTUL **e nn an . 24 Cor. Pe nnnm. . 22 « Pe o vină . 2 « Nru! de Duminecă Pi nn an . 4 Cor. Pentru România $i : feîosdca , . 10 Cor. Urni de zi pentru Rood inia şi străinătate pe *n 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. „Ştiinţa n’are patrie“... Aceste sunt cuvintele cu care presa străină, mai ales cea ungurească, argumentează împotriva medicilor români. Ce are a face politica cu ştiinţa ? Cum vin medicii români să amestece chestia românească din Ungaria la un congres internaţional al ştiinţei şi mai ales al unei ştiinţi atât de puţin naţionale cu medicina? Cum vin ei să facă chestie politică din participarea sau neparticiparea lor la un congres internaţional ştiinţific? Astfel se întreabă presa ungurescă. Mărturisim cu toate acestea că nu ne-am gândi niciodată să răspundem argumentelor presei ungureşti. Ea nu face altceva decât a-şi împlini datoria, apărarea intereselor ungureşti, şi în politică, se ştie, nu argumentul chiamă teza, ci teza chiamă argumentul. Mai ales presa ungurească, şi din ea mai ales ziarul imperialismului, este meşter în a găsi argumente spre a îndreptăţi orice măsură de asuprire când e vorba de interes unguresc. Nu am discuta cu astfel de adversari pe cari nu-i vom convinge niciodată. Dar cum naivitatea îşi are patria ei oriunde, suntem siguri, că nu va fi mic numărul celor ce şi la noi vor fi amăgiţi de argumentele acestea. Nu vedem cum chiar preşedintele comitetului naţional al medicilor români, d. Dr. Toma Ionescu, una din somităţile medicinei române, spune că »ştiinţa n’are patrie?« D. Dr. Toma Ionescu este desigur un bun român, nu avem motiv a-i atribui sentimente antinaţionale sau măcar cosmopolite, dar este totuşi semnificativ că D-sa, fratele unui fost ministru şi probabil viitor ministru-preşedinte al ţăriiromâneşti, poate rosti astfel de cuvinte. Ele dovedesc, alături de cazul din anul trecut al dlui profesor Rădulescu-Motru, cât de puţin a pătruns conştiinţa luminată şi deplină a naţionalităţii şi a intereselor naţionale într-o anumită pătură şi categorie de oameni nu la noi numai ci şi în România. Ştiinţa nu are patrie deci... Să admitem asta, cel puţin pentru o ştiinţă ca medicina, deşi nu ar fi greu de dovedit că naţionalitatea, patria, şi aici îşi întipăresc în mod neobservat şi inconştient pecetia, până la un grad, în felul cum ea este studiată şi aplicată, în metodele şi procedeele ei, în aversiunile şi preferinţele ei pentru anumite ramuri, variind după ţări şi temperamente naţionale. Dar persoanele cari fac ştiinţă, nu au ele o patrie, o naţionalitate ? Oare faptul că ele cultivă o ştiinţă »impatriotica«, »anaţională« (dacă ni se îngăduiesc aceste cuvinte) le impune datoria de a se lepăda de orice sentimente, simpatii şi antipatii naţionale? Nu au dreptul, sau pierd oare datoria de a se simţi membrii unei naţiuni, de a se solidariza cu sentimentele, cu aspiraţiile şi idealul naţional al poporului lor? Oare savantul nu-i şi el om din carne şi oase, nu face şi el parte integrantă din organismul naţiunii sale ? Se pare că şi d. Dr. Toma Ionescu a înţeles acestea. Intr’un nou interview acordat unui confrate din Bucureşti, el mărturiseşte că s’a convins că nu este locul medicilor români la congresul din Budapesta. Pentru orice popor, interesul de conservare, al păstrării de sine, este cel dintâi şi primează orice altă preocupare. Mai înainte de a face ştiinţă, fie şi de cea mai internaţională specie, el trebuie să trăiască, să existe. Ce folos am avea, dacă ştiinţa românească, fie medicina, matematica, fie chimia, geologia sau technica ar da omenirii descoperiri senzaţionale cari ar pune-o înaintea tuturor celorlalte popoare şi dacă totuşi prin lipsa de conştiinţă naţională a membrilor ei, poporul românesc ar pieri ? Mai bine un popor fără ştiinţă, dar cu existenţa asigurată decât invers. Piară mai bine ştiinţa românească şi toată gloria naţională ce ne-o aduce ea, decât poporul românesc însuşi. Un popor viguros şi conştient îşi va crea pe urmă în mod fatal şi o ştiinţă, dar o ştiinţă, oricât de înaintată, nu va putea mântui un popor ticăloşit şi fără conştiinţa intereselor sale colective. Folosul individual, câştigul de glorie şi prestigiu personal ce poate rezulta pentru medicii români prin participare nu poate fi în contradicţie cu folosul colectiv ce trebuie să rezulte pentru poporul românesc întreg. Altcum ar fi un folos aparent, mincinos şi în fond imoral. Medicii români cari au hotărît neparticiparea au înţeles că sunt datori să facă acest sacrificiu personal cauzei colective. Ei s-au pătruns de toate interesele şi datoriile naţionale ce le impune faptul că sunt fiii unui neam, în ciuda caracterului internaţio * FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Din frământările şcoslei germane în Polonia, îl*) Pentru un articol în care se »dovedeşte« că »legile unei pedagogii bazate pe psihologie« pretind ca religia să li se propună polonilor, ca şi celelalte materii, în nemţeşte, iar nu în limba maternă, autorul e decorat de cătră Regele cu ordinul »Adler der Inhaber des Königlichen Hausordens von Hohenzollern«. — Articolul produce în tabăra polonilor o adâncă indignare. învăţătorii însă îl salută căci nu văd în el decât confirmarea prin dovezi ştiinţifice a unui lucru real, care se practică de mai mulţi ani »fără ca vreun învăţător să clipească măcar din ochi, fiindcă el e legal şi de la sine înţeles«. Autorul articolului »a stabilit o regulă matematică care zice: lucrul stă aşa şi aşa şi nu poate sta altcum«. O întreagă ceată de renegaţi apără din răsputeri limba germană, vorbind cu dispreţ despre »pretensiunea naivă de a face din limba polonă punct de mînecare pentru întregul învăţământ«, ba cred a şi putea sprijini afirmaţiile pe Comenius, adecă tocmai pe acel pedagog care a spus clar şi respirat că a învăţa pe copil o limbă străină înainte de ce l-ai învăţa limba maternă, e ca şi când ai voi să-l înveţi pe cineva călăritul înainte de ce ar şti umbla. * Interesantă psihologica renegatului: Unul se miră că se mai pierde atâta vreme prin gazete cu discuţii despre îndreptăţirea limbei polone în şcoală. Doar mai demult ,aceasta era în şcoli şi n’a produs nici un rezultat. »Deodată îmi vine în minte, zice acesta, că şi eu mă trag din părinţi poloni (observaţi, nu căşi eu sunt poloni) şi că şi eu am avut norocul (ironie) de a cerceta buna şcoală veche (iarăşi) în care se învăţa poloneşte«. Rezultatul umblării în această şcoală e că n’a ajuns să înveţe nici ortografia. Pentru a dovedi aceste citează din scrisorile pe cari le trimitea mai târziu, când era în seminar, părinţilor, scrisori pline de greşeli. »Limba maternă nu contribuie cu nimic la înţelegerea celor învăţate, totul atârnă de metoda de instrucţie«. Şi aşa mai departe. Concluzia: limba germană e la locul ei în şcoala polonă, şi numai ea. Asta se referă şi la religie, care poate fi învăţată şi nemţeşte cu acelaş rezultat ca şi poloneşte. * Guvernul plăteşte mai multe mii de exemplare din revista pentru copii »Kindergärtchen«, cari se împart gratis copiilor săraci. Cei mai cu dare de mână pot să-şi aboneze reviste cu 2, 3 sau 4 pfenigi pe lună. »Germanizarea Sileziei superioare şi duşmanii ei« se chiamă o conferinţă pe care a ţinut-o la o adunare un director de şcoală, conferinţă care se termină cu următoarea rezoluţie: »Instrucţia germană ce se dă azi în şcolile polone o declarăm, bazaţi pe de-o parte pe îndelungatele experienţe şi rezultate obţinute, iar pe de alta pe motivele pedagogice aduse de învăţătorii cari s’au ocupat de chestiune, ca pe deplin corespunzătoare scopului. 2. învinuirile contrarilor cari vor să tragă la îndoială valoarea educativă a instrucţiei noastre şcolare, prezentând şcolile noastre drept şcoli de dresură şi de prostire — te respingem. 3. Rugăm guvernul să râmâie şi pe mai departe pe punctul de vedere de până aci şi să interzici cu totul orice întrebuinţare a limbei polone în şcoale«. * O mărturisire preţioasă: »Singurii sprijinitori ai şcoalei în acţiunea ei de a germaniza Silezia, sunt familiile germane, armata şi societăţile de tir şi gimnastică. Duşmanii sunt mai număroşi: societăţi polone, presa polonă şi durere şi câţiva deputaţi parlamentari. Numărul societăţilor polone creşte necontenit prin înfiinţarea de societăţi nouă, spre nespusa pagubă a limbei germane. De unde până mai ieri alaltăieri producţii teatrale polone nici nu se pomeneau, azi le întâlneşti la fiecare pas. Cântecele şi discursurile polone îşi dau şi ele sprijinul lor pentru întărirea mişcării polone. * Conferenţele învăţătoreşti nu se ocupă de altceva decât de chestii metodice. Cum se poate obţinea un succes real în limba germană şi cam sunt cele mai expeditive căi — asta e întrebarea de căpetenie care se discută an de an în conferinţe, privindu se diferite puncte de vedere. Când se face câte un pas mai departe, acesta e pentru a se întreba: »Ce datorii are şcoala şi toţi aceia ") Vezi numărul precedent.