Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-02 / nr. 117

Anul XIII. Arad, Duminecă, 2/15 Iunie 1909. Nr. 117. ABONAMENTUL **e nn an . 24 Cor. Pe nn­­nm. . 22 « Pe o vină . 2 « Nru! de Duminecă Pi nn an . 4 Cor. Pentru România $i : feîosdca , . 10 Cor. Urni de zi pentru Ro­od inia şi străinătate pe *n 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. „Ştiinţa n’are patrie“... Aceste sunt cuvintele cu care presa stră­ină, mai ales cea ungurească, argumentează împotriva medicilor români. Ce are a face politica cu ştiinţa ? Cum vin medicii români să amestece chestia ro­mânească din Ungaria la un congres inter­naţional al ştiinţei şi mai ales al unei ştiinţi atât de puţin naţionale cu medicina? Cum vin ei să facă chestie politică din partici­parea sau neparticiparea lor la un congres internaţional ştiinţific? Astfel se întreabă presa ungurescă. Mărturisim cu toate acestea că nu ne-am gândi nici­odată să răspundem argumente­lor presei ungureşti. Ea nu face altceva decât a-şi împlini datoria, apărarea intere­selor ungureşti, şi în politică, se ştie, nu argumentul chiamă teza, ci teza chiamă ar­gumentul. Mai ales presa ungurească, şi din ea mai ales ziarul imperialismului, este meşter în a găsi argumente spre a îndrep­tăţi orice măsură de asuprire când e vorba de interes unguresc. Nu am discuta cu astfel de adversari pe cari nu-i vom convinge nici­odată. Dar cum naivitatea îşi are patria ei ori­unde, suntem siguri, că nu va fi mic numărul celor ce şi la noi vor fi amăgiţi de argumentele acestea. Nu vedem cum chiar preşedintele comitetului naţional al medicilor români, d. Dr. Tom­a Ionescu, una din somităţile medicinei române, spune că »ştiinţa n’are patrie?« D. Dr. Tom­a Ionescu este de­sigur un bun român, nu avem mo­tiv a-i atribui sentimente antinaţionale sau măcar cosmopolite, dar este totuşi semnifi­cativ că D-sa, fratele unui fost ministru şi probabil viitor ministru-preşedinte al ţării­­româneşti, poate rosti astfel de cuvinte. Ele dovedesc, alături de cazul din anul trecut al dlui profesor Rădulescu-Motru, cât de puţin a pătruns conştiinţa luminată şi de­plină a naţionalităţii şi a intereselor naţio­nale într-o anumită pătură şi categorie de oameni nu la noi numai ci şi în România. Ştiinţa nu are patrie deci... Să admitem asta, cel puţin pentru o ştiinţă ca medicina, deşi nu ar fi greu de dovedit că naţionali­tatea, patria, şi aici îşi întipăresc în mod neobservat şi inconştient pecetia, până la un grad, în felul cum ea este studiată şi aplicată, în metodele şi procedeele ei, în a­­versiunile şi preferinţele ei pentru anumite ramuri, variind după ţări şi temperamente naţionale. Dar persoanele cari fac ştiinţă, nu au ele o pa­trie, o naţionalitate ? Oare faptul că ele cultivă o ştiinţă »impatriotica«, »anaţională« (dacă ni­ se îngăduiesc aceste cuvinte) le impune dato­ria de a se lepăda de orice sentimente, simpatii şi antipatii naţionale? Nu au dreptul, sau pierd oare datoria de a se simţi membrii unei naţiuni, de a se solidariza cu sentimentele, cu aspiraţiile şi idealul naţional al poporului lor? Oare savantul nu-i şi el om din carne şi oase, nu face şi el parte integrantă din organismul naţiunii sale ? Se pare că şi d. Dr. Tom­a Ionescu a înţeles acestea. Intr’un nou interview acordat unui confrate din Bucureşti, el mărturiseşte că s’a convins că nu este locul medicilor ro­mâni la congresul din Budapesta. Pentru orice popor, interesul de conser­vare, al păstrării de sine, este cel dintâi şi primează orice altă preocupare. Mai înainte de a face ştiinţă, fie şi de cea mai interna­ţională specie, el trebuie să trăiască, să existe. Ce folos am avea, dacă ştiinţa ro­mânească, fie medicina, matematica, fie chi­mia, geologia sau technica ar da omenirii descoperiri senzaţionale cari ar pune-o îna­intea tuturor celorlalte popoare şi dacă to­tuşi prin lipsa de conştiinţă naţională a membrilor ei, poporul românesc ar pieri ? Mai bine un popor fără ştiinţă, dar cu existenţa asigurată decât invers. Piară mai bine ştiinţa românească şi toată gloria na­ţională ce ne-o aduce ea, decât poporul românesc însuşi. Un popor viguros şi con­ştient îşi va cre­­a pe urmă în mod fatal şi o ştiinţă, dar o ştiinţă, oricât de înaintată, nu va putea mântui un popor ticăloşit şi fără conştiinţa intereselor sale colective. Folosul individual, câştigul de glorie şi prestigiu personal ce poate rezulta pentru medicii români prin participare nu poate fi în contradicţie cu folosul colectiv ce trebuie să rezulte pentru poporul românesc întreg. Altcum ar fi un folos aparent, mincinos şi în fond imoral. Medicii români cari au hotărît nepartici­­parea au înţeles că sunt datori să facă a­­cest sacrificiu personal cauzei colective. Ei s-au pătruns de toate interesele şi datoriile naţionale ce le impune faptul că sunt fiii unui neam, în ciuda caracterului internaţio­ * FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Din frământările şcoslei germane în Polonia, îl*) Pentru un articol în care se »dovedeşte« că »legile unei pedagogii bazate pe psihologie« pre­tind ca religia să li­ se propună polonilor, ca şi celelalte materii, în nemţeşte, iar nu în limba ma­ternă, autorul e decorat de cătră Regele cu or­dinul »Adler der Inhaber des Königlichen Haus­ordens von Hohenzollern«. — Articolul produce în tabăra polonilor o adâncă indignare. învăţă­torii însă îl salută căci nu văd în el decât confir­marea prin dovezi ştiinţifice a unui lucru real, care se practică de mai mulţi ani »fără ca vre­un învăţător să clipească măcar din ochi, fiindcă el e legal şi de la sine înţeles«. Autorul articolului »a stabilit o regulă mate­matică care zice: lucrul stă aşa şi aşa şi nu poate sta altcum«. O întreagă ceată de renegaţi apără din răspu­teri limba germană, vorbind cu dispreţ despre »pretensiunea naivă de a face din limba polonă punct de mînecare pentru întregul învăţământ«, ba cred a şi putea sprijini afirmaţiile pe Come­­nius, adecă tocmai pe acel pedagog care a spus clar şi respirat că a învăţa pe copil o limbă străină înainte de ce l-ai învăţa limba maternă, e ca şi când ai voi să-l înveţi pe cineva călăritul înainte de ce ar şti umbla. * Interesantă psihologica renegatului: Unul se miră că se mai pierde atâta vreme prin gazete cu discuţii despre îndreptăţirea limbei polone în şcoală. Doar mai demult ,aceasta era în şcoli şi n’a produs nici un rezultat. »Deodată îmi vine în minte, zice acesta, că şi eu mă trag din pă­rinţi poloni (observaţi, nu că­­şi eu sunt poloni) şi că şi eu am avut norocul (ironie) de a cerceta buna şcoală veche (iarăşi) în care se învăţa po­loneşte«. Rezultatul umblării în această şcoală e că n’a ajuns să înveţe nici ortografia. Pentru a dovedi aceste citează din scrisorile pe cari le trimitea mai târziu, când era în seminar, părinţilor, scrisori pline de greşeli. »Limba maternă nu contribuie cu nimic la în­ţelegerea celor învăţate, totul atârnă de metoda de instrucţie«. Şi aşa mai departe. Concluzia: limba germană e la locul ei în şcoala polonă, şi numai ea. Asta se referă şi la religie, care poate fi învăţată şi nemţeşte cu acelaş rezultat ca şi poloneşte. * Guvernul plăteşte mai multe mii de exemplare din revista pentru copii »Kindergärtchen«, cari se împart gratis copiilor săraci. Cei mai cu dare de mână pot să-şi aboneze reviste cu 2, 3 sau 4 pfenigi pe lună. »Germanizarea Sileziei superioare şi duşmanii ei« se chiamă o conferinţă pe care a ţinut-o la o adunare un director de şcoală, conferinţă care se termină cu următoarea rezoluţie: »Instrucţia germană ce se dă azi în şcolile polone o de­clarăm, bazaţi pe de-o parte pe îndelungatele ex­perienţe şi rezultate obţinute, iar pe de alta pe motivele pedagogice aduse de învăţătorii cari s’au ocupat de chestiune, ca pe deplin cores­­punzătoare scopului. 2. învinuirile contrarilor cari vor să tragă la îndoială valoarea educativă a in­strucţiei noastre şcolare, prezentând şcolile noastre drept şcoli de dresură şi de prostire — te res­pingem. 3. Rugăm guvernul să râmâie şi pe mai departe pe punctul de vedere de până aci şi să interzici cu totul orice întrebuinţare a limbei po­lone în şcoale«. * O mărturisire preţioasă: »Singurii sprijinitori ai şcoalei în acţiunea ei de a germaniza Silezia, sunt familiile germane, armata şi societăţile de tir şi gimnastică. Duşmanii sunt mai număroşi: societăţi polone, presa polonă şi­­ durere şi câţiva deputaţi parlamentari. Numărul societăţilor polone creşte necontenit prin înfiinţarea de so­cietăţi nouă, spre nespusa pagubă a limbei ger­mane. De unde până mai ieri alaltăieri producţii teatrale polone nici nu se pomeneau, azi le în­tâlneşti la fiecare pas. Cântecele şi discursurile polone îşi dau şi ele sprijinul lor pentru întări­rea mişcării polone­. * Conferenţele învăţătoreşti nu se ocupă de alt­ceva decât de chestii metodice. Cum se poate obţinea un succes real în limba germană şi cam­ sunt cele mai expeditive căi — asta e întrebarea de căpetenie care se discută an de an în confe­rinţe, privindu se diferite puncte de vedere. Când se face câte un pas mai departe, acesta e pentru a se întreba: »Ce datorii are şcoala şi toţi aceia ") Vezi numărul precedent.

Next