Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-10 / nr. 124

Anul XII». Arad. Miercuri, 10/23 Iunie 1909. Nr. 124. w mmm. REDACŢIA ţi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 203. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe nn Inm. , 12 « Pe o Iun . 2 « Kral de Duminecă 4 p e un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Unii de zi pentru România ţi străinătate pe an 40 frauci. Dureri înăbuşite. (S) E lucru ştiut de toţi cei ce cunosc mai de aproape desfăşurarea vieţii publice din monarhia noastră, că la 1866, mai nainte de a se fi luat hotărîrea de a încheia pactul dualist, oamenii de încredere ai poporului unguresc, mai ales Francisc Deák şi baronul Eötvös, au luat angajamentul de a obţine asigurarea prin legi votate de dietă a drepturilor, pe care le câştigaserăm până atunci în ceea ce priveşte întrebuinţarea limbei noastre în şcoală şi în biserică, în administraţiune şi la instanţele judecătoreşti, precum şi participarea la viaţa publică a regatului ungar ce urma să fie reconstituit. Acest angajament a fost luat faţă cu Coroana, care susţinea în negocierile de atunci şi interesele noastre, ca fiind identice cu ale ei, şi nu avem nici un temeiu, ca să presupunem, că oamenii de încredere ai poporului unguresc erau de rea credinţă. Ei au şi obţinut votarea legilor prevăzute în învoielile privitoare la pact, nu au fost însă în stare să asigure şi executarea cu bună credinţă a acelor legi. Erau prea mulţi oamenii, care aveau interese pozitive, ca noi să nu ne mai putem bucura de drepturile câştigate până atunci, şi subt presiunea acestora formularea legilor s’a făcut aşa, ca restălmăcirea, nesocotirea, ba până chiar şi călcarea lor să se poată face fără de pedeapsă. N’au lspe acelea sancţiune: fele spun, care ne sunt drepturile, dar nu spun, ce are ei i se întâmple celui ce nu respectează acele drepturi. In faţa acestei lipse de sancţiuni legale nu ne rămânea decât să ne apărăm drepturile în dietă şi în adunările reprezentative de prin comitate puind în minoritate pe călcătorii de lege şi pe cei ce sufăr călcarea de legi. Ca să ni se ia şi putinţa acestei apărări constituţionale, s-au născocit legi şi proceduri electorale, care ne fac peste putinţă participarea la viaţa publică şi ne-au silit să rămânem în resistenţă pasivă. Dacă n’au fost dat rea credinţă în ajunul încheierii pactului dualist, a fost mai târziu, când s’au luat măsuri sistematice spre a face pesteputinţă participarea noastră la viaţa publică. Multe dintre aceste măsuri n’au fost luate prin dispoziţiuni, administrative, ci prin legi, care stau în contrazicere cu legile dela 1868, deci cu ştirea coroanei şi cu învoirea ei. Deşi nu ni se cuvine dar să ne plângem, că Coroana a suferit să ni se calce drepturile asigurate în urma întervenirii ei, e firesc simţământul celor ce se plâng, că a aprobat şi sancţionat legi, care sunt în contrazicere cu asigurările ce ni s’au dat în formă constituţională. Cuprins de simţământul acesta s’a retras întru fericire pomenitul general Doda din dieta ungară făcând declaraţiunea, că nu e pentru români loc în viaţa constituţională a Ungariei. De aici înainte era învederat, că le este luată românilor din regatul ungar putinţa de a-şi apăra drepturile, nu le rămânea decât să-şi înăbuşe durerile şi să aştepte sosirea timpului, în care se vor fi convins şi alţii, că este în interesul monarchiei, în al statului ungar îndeosebi, ba chiar şi în al ungurilor, ca ei să şi le poată apăra. Timpul acesta a sosit. Se spune în fiecare zi, că actuala dietă nu e adevărata expresiune a ţării şi că majoritatea ei nu reprezintă majoritatea cetăţenilor, se spune, că oamenii de stat ai Ungariei nu sunt de bună credinţă, au răul obiceiu de a nu se ţinea de angajamentele luate, sunt porniţi spre călcarea de legi şi spre abuzul de putere şi nu pot să dea garanţii îndestulătoare, că în viitor lucrurile vor merge mai bine decât în trecut, se constată, că întreaga măşinărie a vieţii constituţionale s’a oprit în loc şi nu e nimeni în stare s’o pună iar în lucrare. Era în natura lucrurilor, ca aici să ajungă lucrurile: cei ce am fost îngăduiţi să nesocotească drepturile noastre nesocotesc pe ale obşiiii, dacă ele îi jignesc în interesele lor. N’a fost şi nu e aici o luptă între unguri şi români, nici între Ungaria şi Coroană, ci între câteva mii de oameni nesăţioşi şi toată lumea, care de atâta timp sufere şi rabdă înăbuşindu-şi durerile. »Pluralitate voturilor, — a zis d. Iuliu Justic zilele acestea — nu e îndreptată contra naţionalităţilor, ci contra noastră«. Adevărul este, că e îndreptată contra tuturora şi că nu pot ungurii să se folosească de drepturi, de care nu se pot bu POTta ZIARULUI .TRIBUN?... Ştefan-Vodă. N-i gândul şi inima plină De vremile 'n cari ai slăvit Cu faima izbândelor tale F’ie veacuri, norodu-ţi iubit; ’De-atunci te chemăm, ca ’ntr'o vrajă, In doina cumplitului dor, In cânturi de leagăn, în psalme, Al crucii ne'nvins luptător. Şi dacă vre-odată slăbeşte Lumina ’ntr'al Putnei altar, Se ’nalţă din culmele albastre Un vultur măreţ, solitar, Şi vine, ca'n vifor de lupte, S’alunge tot cugetul rău: O cruce plantată ’n văzduhuri De-asupra mormântului tău. G. Tutoveanu* Nobilime veche. De Maurice Leblanc. La şapte de dimineaţa, fiind zece chilometrii depărtare .de Pougues, mi-a stat motorul pe loc. Fiindcă o întâlnire grabnică mă silea să fiu în dimineața următoare în Grenoble, n’aveam alta de făcut, decât să dau automobilul în grija chauffeurului meu și să iau trenul spre Nevers. In momentul, când m’am hotărît să fac astfel, se apropie un alt automobil de noi. Când a observat cel care mâna, că ne-a stat automobilul în mijlocul drumului, a oprit și el. Am recunoscut automobilul cu 40 P. S. putere de cai a prințului de Géricourt. In preseară luase parte la supeul din Splendid Hotel în Pougues, cu nevasta, la masa de lângă mine. Int’adevăr, s’a dat el singur jos și mi-a oferit serviciile sale. Era un om înalt, de o eleganţă inimitabilă. Faţa lui, rasă englezeşte, arăta energie şi inteligenţă. Când i am povestit nenorocirea, m’a rugat să iau loc în trăsura lui. — »Nu ne jenează de loc. Călătorim la Aixie-Bains. Grenoble e foarte aproape şi cu trenul«... M’a rugat atât de prietenos, încât am primit cu mulțămită. Princesa de Géricourt, căreia m’a recomandat, era stăpână peste cultura cea mai aleasă şi nobleţă cea mai rafinată. La început stătea princesa puțintel silit, aproape intimidată în rezerva ei rece, dar cu timpul a devenit mai călduroasă, ieşind la iveală tot mai mult firea ei. Steteam lângăolaltă în interiorul automobilului, pânâ când prințul și mecanicul mânau pe schimbate, și ne petreceam minunat. Aveam amândoi multe cunoştințe identice: familia de Gray, Cheverly, pe contele de Compiègne, pe Dna d’Astor... Pe lângă astea se interesa ea mult de artă, îmi cunoştea tablourile cele mai bune şi vorbea despre ele cu o mare cunoştinţă de cauză într’ale artei. Am dejunat în Mâcon. Am observat, că prinţul e mai superficial şi mai puţin cultivat, cu toate că are, poate, mai mult temperament. Se arăta entuziasmat de tablourile mele, povestea însă despre ele, ca și când abea le-ar fi văzut. De altfel era un excelent om de societate şi un perfect cunoscător de vinuri, care poate să supoarte mult. Ce mă mira mai mult la părechea cea tânără era delicioasa ei simplitate. Se va zice: »Asta se găseşte des«. Sigur, dar nu înclinăm a crede, chiar fără să vrem, că e greu să rămâi simplu şi modest, dacă porţi unul din cele mai nobile nume ale Franţei şi dacă eşti stăpân peste una din cele mai mari moşii din ţară? Ce să mai lungesc vorba? M’a robit cu desăvârşire.