Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)
1909-06-11 / nr. 125
Amil XI!!. Arad, Joi, 11/24 Iunie 1909. Nr. 125. ABONAMENTUL nn nn . 24 Cor. Pe an jam. . 12 #*« o lună . 2 « Nru! de Duminecă Pe an »n . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. iSrci de zi pentru Roîflâota ş! străinătate pe mn 40 franci, REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksauteza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Prietenie şi fraze. După câteva luni de trăgănare, cabinetul Wekerle şi-a înaintat demisia. Faptul acesta înseamnă o limpezire a situaţiei politice ungureşti. Prin plecarea dlui Wekerle dispare şi coaliţia, şi se întunecă prietenia măiestrită şi neînţeleasă dintre trei partide, cari în ascuns se duşmăniau de moarte. Acum mai rămân două drumuri, cari pot duce spre o liniştire, măcar aparentă, a vieţii publice, punând capăt disordinei şi nesiguranţei de astăzi, se va chiema la putere partidul cel mai numeros, în frunte cu d. Kossuth, sau se va numi un guvern imparlamentar, care ar avea drept urmare disolvarea camerii. Oricum însă, o soluţie definitivă a crizei actuale nu se poate închipui decât cu mijloace constituţionale. Prin dispariţia coaliţiei, singurul partid, care ar putea se guverneze acum cu astfel de mijloace, e cel independist. Un program statornic partidul acesta n’are, şi n’are nici pregătirea, care se cere neapărat dela un partid guvernamental. Dar prin numărul lor independiştii pot pretinde puterea. Şi judecând după evenimentele zilelor din urmă, ni se pare tocmai exclusă o apropiere şi o înţelegere, fie şi temporală, între Coroană şi partidul cel mai antidinastic. In partidul acesta noi avem un om, pe care-1 urmărim de multă vreme cu atenţiune. Este d. Justh. Până dăunăzi d. Justh se înşiruia printre luptătorii, al căror nume nu răsună departe peste hotarele partidului. Nouă ne este cunoscut de-abia de astă iarnă, când s’au ivit cele dintâi semne de nemulţumire în sinul coaliţiei. De atunci încoace influenţa d-sale a crescut repede. Prin radicalismul convingerilor şi prin firea sa deschisă, aproape furtunoasă, d. Justh a ştiut să grupeze în jurul său un număr frumos de aderenţi personali şi politici, cari stăpânesc întreaga situaţie politică. Nu d. Kossuth şi nici contele Apponyi, ci d. Justh este astăzi bărbatul cu mai multă greutate în partid. Şi dacă va fi să ajungă independiştii la cârma, e sigur că toată acţiunea viitorului guvern are să fie determinată de ţinuta dlui Justh. Izbânda asta pe noi ne interesează de aproape. Ştim că împăcarea cu naţionalităţile formează un punct însemnat din programul dlui Justh. D-sa a declarat în nenumărate rânduri, că e un aderent al votului universal, egal şi secret, şi că vrea o pace cinstită cu toate neamurile din ţară. Nu ne-am îndoit niciodată în sinceritatea acestor declaraţii. Dar avem motive să ne îndoim în temeinicia lor. înaintea dlui Justh s’au mai ivit şi alţi bărbaţi politici unguri, cari au căutat o apropiere şi o împăcare cu naţionalităţile. Ei au trebuit însă să se convingă repede, că în ţara ungurească nu este teren destul de priincios pentru aceasta. Să ne amintim numai cazul bătrânului Mocsáry, care pentru convingerile lui oneste a trebuit să se retragă din viaţa politică, părăsit şi uitat cu desăvârşire de numeroşii lui partizani de altădată. Mai mult chiar, fostul preşedinte al partidului independist ajunsese să nu mai sbură obosit în turnul lui San-Marc. Fata se pierdu în mulţimea trecătorilor din piaţă. Tremurând, luna pătrunse subt arcadele Libreriei şi-mi zugrăvi o icoană clasică, inspirată poate de graţiosul «Forum» al Veneţiei. «Ascultă, îmi zise ea vărsându şi lumina pe marmura coloanelor. Veneam din Eghipt unde un cor de fecioare aducea prinos de închinare la mormintele faraonilor. Plutii peste Nil, peste sfinţi şi sfărâmături de coloane, peste palmieri, trecui marea peste vârfuri de catarge şi intrai în Roma pe calea lui Apiu, luminând întoarcerea plugarilor din ţarină. In Suburra era larmă. Oratori de stradă, negustori vicleni, liberţi, cerşetori, acrobaţi, jidovi, catâri, sclavi, sfăşiau buna pace a Romei. In amfiteatrul lui Flaviu sclavii pregătiau arena pentru o tragedie grecească. Nobilii treceau într’acolo în lectice bogate. Cezarul visa în noaptea asta nu o apoteoză eroică, ci ochii unei sclave din Bizanţ. In «Forum» pâlcuri, pâlcuri de oameni vorbiau sgomotos. Un om din popor recita o epodă înaintea unui zeu de marmură. Artiştii urmăriau gesturile politice ale senatorilor. Lecticele bitinienilor străbăteau mulţimea purtând în ele poezie şi iubire. Un gladiatorbătrân admira o Veneră ciuntită. Doi pedagogi se năcăjiau cu filozofia aburoasă a lui Platon şi preoţii îşi scărpinau barba în găsească un organ de publicitate unguresc, care să-i răspândească scrierile. Presupunând, că e pe deplin sincer, nul va aştepta şi pe d. Justh aceiaş soarte, când va încerca să-şi ducă la îndeplinire planurile de astăzi? încă de pe acum a început presa să strige în contra d-sale. Ziarul imperialismului unguresc spunea dăunăzi că acela, care ar cuteza să întindă mână de împăcare naţionalităţilor, s’ar găsi faţă în faţă cu întreaga ungurime. Va avea d. Justh curajul să ia lupta cu întreaga opinie publică ungurească de dragul unor convingeri trecătoare? Dar acesta e numai unul, şi poate cel mai slab dintre motivele, cari ne opresc să atribuim prea multă însemnătate declaraţiilor d-lui Justh. D. Justh vorbeşte în numele unei înfrăţiri cu naţionalităţile, fără să ne cunoască. D-sa nu şi-a dat niciodată silinţa să se apopie de noi, pe altă cale, decât în forma unor inspiraţii de club. Pe români îi judecă după ţăranii aceia plecaţi şi credincioşi de pe moşia d-sale de la Tornea, şi după d. Niculiţă Şerban, care l-a întovărăşit la o vânătoare de urşi, în munţii Făgăraşului. Poate ajunge atâta? Credem, că dacă d. Justh ar fi avut intenţii mai serioase, şi dacă d-sa e în adevăr convins, că în ţara asta nu se va face linişte, câtă vreme popoarele nemaghiare sunt nedreptăţite, ar fi trebuit să ne arete un interes cu mult mai larg, şi se caute cu mult, cu mult mai adânc în sufletul nostru. Pentru că, dacă ţăranii de pe moşia dsale se îndestulesc cu o vorbă bună semn de neîncredere. O fată frumoasă cu amfora pe umăr şi cu poala togei ridicată peste pulpa goală, trecu pe lângă ei ca o ironie. Un poet numai înțelese rostul filozofic a toate şi coborând din templul lui Castor, plecă cu fata în grădinile lui Salustiu din Pincio. Mecena trecu într’o bigă de ghirlande spre casa lui Varrone, în Esquilin. Copiii matroanelor îl bătură cu flori din părul fecioarelor. Ave Roma ! Capitoliul era superb. Aici se înaripa mândria și geniul roman şi când sborul lor supunea slava, Roma era arbitrul Urnei.... Trecui Tibrul şi alunecai pe Ianicul în grădinile Cesarului. Fântâni, statui, falanstere, arcade împletite în viţă, fauni de piatră, boschete, stejari, dafini greceşti, rodii, lămâi, leandrii, roze de mătasă, crini şi subt nimfa Aretusa o bancă de piatră înflorită de un meşter grec. Frumos ca un zeu, într’o togă siriană, cu fruntea încununată de flori, Virgil sta acolo şi primăvara în horbote strălucitoare de flori, sbură din umbra cărărilor, mişcă crengile, sfăşie văzduhul şi deschide cerul asupra Romei, peste munţi, peste cetate, peste grădini, peste mare. Noaptea se umplu de iubire şi sborul ei uşor ca suflarea unui copil, mişcă crengile, scutură florile, lumină apele, tulbură inima. Aulus păstorul cânta din fluier unei nimfe de piatră şi Virginia Capena, frumoasa grădinăriţă, plângea în taină subt creanga unui dafin. FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Poveştile lunei. De Gh. D. Mugur. Ziua hoinărisem într’o luntre cu pânze, pe coastele unei insule de pescari, pân’ ce stiluri albe de paseri prinseră în ciocuri purpura asfinţitului şi o cufundară în mare. Apoi, obosit de soare şi de sirocco venii pe-o ninsoare de lună în »Forum* de marmoră al Veneţiei şi mă tolănii pe trepte subt arcadele Libreriei. Cerul era ca o pajişte de foc. Un om din popor recita versuri din Tasso şi marea asculta. Văzduhul era plin de sărutări. O fată desculţă, sveltă ca o graţie, cu părul ca flacăra şi stropi de foc în florile albastre ale ochilor, trecu pe lângă mine cu căldăruşa de apă pe cap. Mi se părea că noaptea aceia o desprinsese dintr’un tablou al lui Veronese și-o trimisese să scoată apă din curtea Dogilor, ca să-mi dea să beau. Un porumbel stingher, întors de lună de departe, se lăsă din sbor pe marginea căldăruşei şi bău şi el. Fata se opri în loc şi cum sta aşa în »Forum« părea o marmură măiastră, statuia unei muze pastorale, în lună. După ce bău, porumbelul îşi scutură ciocul şi