Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-11 / nr. 125

Amil XI!!. Arad, Joi, 11/24 Iunie 1909. Nr. 125. ABONAMENTUL nn nn . 24 Cor. Pe an jam. . 12­­ #*« o lună . 2 « Nru! de Duminecă Pe an »n . 4 Cor. Pentru România şi­­ America . . 10 Cor. iSrci de zi pentru Ro­­îflâota ş! străinătate pe mn 40 franci, REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa­uteza 2—3. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţi­e. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Prietenie şi fraze. După câteva luni de trăgănare, cabinetul Wekerle şi-a înaintat demisia. Faptul acesta înseamnă o limpezire a situaţiei politice un­gureşti. Prin plecarea dlui Wekerle dispare şi coaliţia, şi se întunecă prietenia măiestrită şi neînţeleasă dintre trei partide, cari în ascuns se duşmăniau de moarte. Acum mai rămân două drumuri, cari pot duce spre o liniştire, măcar aparentă, a vieţii publice, punând capăt disordinei şi nesiguranţei de astăzi, se va chiema la putere partidul cel mai numeros, în frunte cu d. Kossuth, sau se va numi un guvern imparlamentar, care ar avea drept urmare disolvarea camerii. Oricum însă, o soluţie definitivă a cri­zei actuale nu se poate închipui decât cu mijloace constituţionale. Prin dispariţia coa­liţiei, singurul partid, care ar putea se gu­verneze acum cu astfel de mijloace, e cel independist. Un program statornic partidul acesta n’are, şi n’are nici pregătirea, care se cere neapărat dela un partid guvernamen­tal. Dar prin numărul lor independiştii pot pretinde puterea. Şi judecând după eveni­mentele zilelor din urmă, ni se pare toc­mai exclusă o apropiere şi o înţelegere, fie şi temporală, între Coroană şi partidul cel mai antidinastic. In partidul acesta noi avem un om, pe care-1 urmărim de multă vreme cu aten­ţiune. Este d. Justh. Până dăunăzi d. Justh se înşiruia printre luptătorii, al căror nume nu răsună departe peste hotarele partidului. Nouă ne este cu­noscut de-abia de astă iarnă, când s’au ivit cele dintâi semne de nemulţumire în sinul coaliţiei. De atunci încoace influenţa d-sale a crescut repede. Prin radicalismul convin­gerilor şi prin firea sa deschisă, aproape furtunoasă, d. Justh a ştiut să grupeze în jurul său un număr frumos de aderenţi per­sonali şi politici, cari stăpânesc întreaga si­tuaţie politică. Nu d. Kossuth şi nici con­tele Apponyi, ci d. Justh este astăzi băr­batul cu mai multă greutate în partid. Şi dacă va fi să ajungă independiştii la cârma, e sigur că toată acţiunea viitorului guvern are să fie determinată de ţinuta dlui Justh. Izbânda asta pe noi ne interesează de aproape. Ştim că împăcarea cu naţionali­tăţile formează un punct însemnat din pro­gramul dlui Justh. D-sa a declarat în ne­numărate rânduri, că e un aderent al vo­tului universal, egal şi secret, şi că vrea o pace cinstită cu toate neamurile din ţară. Nu ne-am îndoit niciodată în sinceritatea acestor declaraţii. Dar avem motive să ne îndoim în temeinicia lor. înaintea dlui Justh s’au mai ivit şi alţi bărbaţi politici unguri, cari au căutat o apropiere şi o împăcare cu naţionalităţile. Ei au trebuit însă să se convingă repede, că în ţara ungurească nu este teren destul de priincios pentru aceasta. Să ne amintim numai cazul bătrânului Mocsáry, care pen­tru convingerile lui oneste a trebuit să se retragă din viaţa politică, părăsit şi uitat cu desăvârşire de numeroşii lui partizani de altădată. Mai mult chiar, fostul preşedinte al partidului independist ajunsese să nu mai sbură obosit în turnul lui San-Marc. Fata se pierdu în mulţimea trecătorilor din piaţă. Tremurând, luna pătrunse subt arcadele Libre­riei şi-mi zugrăvi o icoană clasică, inspirată poate de graţiosul «Forum» al Veneţiei. «Ascultă, îmi zise ea vărsându şi lumina pe mar­mura coloanelor. Veneam din Eghipt unde un cor de fecioare aducea prinos de închinare la mormintele faraonilor. Plutii peste Nil, peste sfinţi şi sfărâmături de coloane, peste palmieri, trecui marea peste vârfuri de catarge şi intrai în Roma pe calea lui Apiu, luminând întoarcerea plugarilor din ţarină. In Suburra era larmă. Oratori de stradă, ne­gustori vicleni, liberţi, cerşetori, acrobaţi, jidovi, catâri, sclavi, sfăşiau buna pace a Romei. In amfiteatrul lui Flaviu sclavii pregătiau arena pentru o tragedie grecească. Nobilii treceau în­­tr’acolo în lectice bogate. Cezarul visa în noaptea asta nu o apoteoză eroică, ci ochii unei sclave din Bizanţ. In «Forum» pâlcuri, pâlcuri de oameni vor­­biau sgomotos. Un om din popor recita o epodă înaintea unui zeu de marmură. Artiştii urmăriau gesturile politice ale senato­rilor. Lecticele bitinienilor străbăteau mulţimea pur­tând în ele poezie şi iubire. Un gladiator­­bătrân admira o Veneră ciun­tită. Doi pedagogi se năcăjiau cu filozofia aburoasă a lui Platon şi preoţii îşi scărpinau barba în găsească un organ de publicitate unguresc, care să-i răspândească scrierile. Presupunând, că e pe deplin sincer, nul va aştepta şi pe d. Justh aceiaş soarte, când va încerca să-şi ducă la îndeplinire planurile de astăzi? încă de pe acum a început presa să strige în contra d-sale. Ziarul imperialismului un­guresc spunea dăunăzi că acela, care ar cu­teza să întindă mână de împăcare naţiona­lităţilor, s’ar găsi faţă în faţă cu întreaga ungurime. Va avea d. Justh curajul să ia lupta cu întreaga opinie publică ungurească de dragul unor convingeri trecătoare? Dar acesta e numai unul, şi poate cel mai slab dintre motivele, cari ne opresc să atribuim prea multă însemnătate declaraţii­lor d-lui Justh. D. Justh vorbeşte în numele unei înfră­ţiri cu naţionalităţile, fără să ne cunoască. D-sa nu şi-a dat niciodată silinţa să se a­­p­opie de noi, pe altă cale, decât î­n forma unor inspiraţii de club. Pe români îi judecă după ţăranii aceia plecaţi şi credincioşi de pe moşia d-sale de la Tornea, şi după d. Ni­­culiţă Şerban, care l-a întovărăşit la o vâ­nătoare de urşi, în munţii Făgăraşului. Poate ajunge atâta? Credem, că dacă d. Justh ar fi avut in­tenţii mai serioase, şi dacă d-sa e în a­­devăr convins, că în ţara asta nu se va face linişte, câtă vreme popoarele nema­ghiare sunt nedreptăţite, ar fi trebuit să ne arete un interes cu mult mai larg, şi se caute cu mult, cu mult mai adânc în su­fletul nostru. Pentru că, dacă ţăranii de pe moşia dsale se îndestulesc cu o vorbă bună semn de neîncredere. O fată frumoasă cu amfora pe umăr şi cu poala togei ridicată peste pulpa goală, trecu pe lângă ei ca o ironie. Un poet numai înțelese rostul filozofic a toate şi cobo­rând din templul lui Castor, plecă cu fata în grădi­nile lui Salustiu din Pincio. Mecena trecu într’o bigă de ghirlande spre casa lui Varrone, în Esquilin. Copiii matroanelor îl bătură cu flori din părul fecioarelor. Ave Roma ! Capitoliul era superb. Aici se înaripa mândria și geniul roman şi când sborul lor supunea slava, Roma era arbi­trul Urnei.... Trecui Tibrul şi alunecai pe Ianicul în grădi­nile Cesarului. Fântâni, statui, falanstere, arcade împletite în viţă, fauni de piatră, boschete, stejari, dafini gre­ceşti, rodii, lămâi, leandrii, roze de mătasă, crini şi subt nimfa Aretusa o bancă de piatră înflo­rită de un meşter grec. Frumos ca un zeu, într’o togă siriană, cu frun­tea încununată de flori, Virgil sta acolo şi pri­măvara în horbote strălucitoare de flori, sbură din umbra cărărilor, mişcă crengile, sfăşie văz­duhul şi deschide cerul asupra Romei, peste munţi, peste cetate, peste grădini, peste mare. Noaptea se umplu de iubire şi sborul ei uşor ca suflarea unui copil, mişcă crengile, scutură flo­rile, lumină apele, tulbură inima. Aulus păstorul cânta din fluier unei nimfe de piatră şi Virginia Capena, frumoasa grădinăriţă, plângea în taină subt creanga unui dafin. FOIŢA ZIARULUI «TRIBUNA». Poveştile lunei. De Gh. D. Mugur. Ziua hoinărisem într’o luntre cu pânze, pe coa­stele unei insule de pescari, pân’ ce stiluri albe de paseri prinseră în ciocuri purpura asfinţitului şi o cufundară în mare. Apoi, obosit de soare şi de sirocco venii pe-o ninsoare de lună în »Fo­rum* de marmoră al Veneţiei şi mă tolănii pe trepte subt arcadele Libreriei. Cerul era ca o pajişte de foc. Un om din popor recita versuri din Tasso şi marea asculta. Văzduhul era plin de sărutări. O fată desculţă, sveltă ca o graţie, cu părul ca flacăra şi stropi de foc în florile albastre ale ochilor, trecu pe lângă mine cu căldăruşa de apă pe cap. Mi­ se părea că noaptea aceia o desprinsese dintr’un tablou al lui Veronese și-o trimisese să scoată apă din curtea Dogilor, ca să-mi dea să beau. Un porumbel stingher, întors de lună de de­parte, se lăsă din sbor pe marginea căldăruşei şi bău şi el. Fata se opri în loc şi cum sta aşa în »Forum« părea o marmură măiastră, statuia unei muze pa­storale, în lună. După ce bău, porumbelul îşi scutură ciocul şi

Next