Tribuna, august 1909 (Anul 13, nr. 166-187)
1909-08-01 / nr. 166
Anul XIII. Arad, Sâmbătă, 1/14 August 1909. Nr. 166. ABONAMENTUL *i «n »n , 24 Cor. Ps M ]bbi, . 12 • J*s o Ioni . 2 * Ural âe Duminecă Pt en aa . 4 Cor. Piatra România şi i Amarlas . . 10 Cor. Ural se rf pentru Ro■tftnia sl irSInătate pe km 40 trend. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE ie primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Congresul studenţilor români. După multe şi neodihnite silinţi din partea comitetului organizator, lucrările pregătitoare ale congresului studenţesc sunt terminate şi, după cum ne vesteşte azi o telegramă a comitetului, s’a fixat şi ziua şi locul întrunirei, definitiv. Congresul se va întruni, conform acestei telegrame, în 28 August st. n., în capitala culturală a tuturor românilor, în Bucureşti. Rămâne ca studenţii români de pretutindeni, să se pătrundă de însemnătatea congresului şi, prin afluenţa lor cât mai număroasă, să facă din el ceia ce trebuie să fie: un eveniment naţional memorabil. Ţinem de o supremă datorie naţională a studenţimei române din Ungaria, ca în deosebi ea să dovedească cel mai viu ineres pentru congres şi cea ma caldă însufleţire pentru idealul cultural, în a cărui slujbă se va pune uniunea studenţilor români. Acest ideal va trebui să plutească neîncetat şi cu atât mai lămurit înaintea lor, cu cât suflarea culturii ungureşti se va trudi mai îndârjită a-i stânge. Studenţii noştri să nu se sperie de opreliştea ministrului Apponyi. Lor nu li s’a comunicat în formă oficială nici o ordonanţă a ministrului şi nici nu se ştie în formă pozitivă, dacă există o astfel de ordonanţă ori nu. Dar oricâte şi oricam ar fi măsurile de intimidare ale ministrului, ei să înfrunte cu mândrie dârză primejdiile, cari nu vor fi mari şi poate nici nu vor ameninţa, căci e greu de închipuit, să meargă în temeritatea sa guvernul până acolo, ca să sporească dovezile intoleranţei sale şoviniste cu una atât de revoltătoare, cum ar fi pedepsirea universitarilor români pentru participarea lor la congresul din Bucureşti, care e un congres cultural şi nu politic. Ar provoca o volnicie ca asta un resentiment tot atât de viu, în întreaga lume cultă, cum e acel stârnit azi de memoriul medicilor români. Până când studenţilor universitari unguri fi-e permisă orice manifestaţie politică, şi acţiunile lor, fie chiar îndreptate contra guvernului, sunt puse de-a dreptul subt ocrotirea autorităţilor şi a poliţiei, — studenţii români au fost prigoniţi întotdeauna de câte ori au cutezat să dea şi ei un semn de însufleţire naţională, foarte atare, în vremuri de grele suferinţi ale neamului. Veşnic cu inima sângerândă, răniţi în sentimentul lor cel mai sfănt, în dragostea de limbă şi neam, studenţii români au păstrat totuşi entusiasmul virginal pentru cauzele noastre obşteşti. Ei au ştiut aduce în trecut jertfe mari, primejduinduşi uneori cariera chiar pentru drepturile şi libertăţile noastre naţionale. Nu credem să se fi stâns în sufletul generaţiei de azi flacăra entusiasmului naţional, căci ar fi fatal pentru viitorul nostru. Studenţii trebuie să ne dea acum o dovadă, că sunt pătrunşi de idealul cultural al neamului. Participarea lor la congres nu va putea fi răstălmăcită pe placul guvernului, căci programul congresului e închinat exclusiv culturei româneşti, al cărei avânt nu va putea fi stăvilit de nici o putere din lume, decât de netrebnicia, laşitatea şi inconştienţa noastră naţională. Curentul malarie, duhul şovăirei şi al laşităţii ce pătrunde ici colo în straturile noastre suprapuse, rămâne departe de sufletul cinstit al tinerilor noştri. Ei sunt chiemaţi să învioreze sentimentul demnităţii naţionale ce amorţeşte pe alocarea de gerul culturii ungureşti. Nu vor suferi să fie violentaţi în exerciţiul libertăţii lor individuale şi îşi vor mărturisi convingerile cu fruntea înălţată. Chiar dacă nu s au înţeles dinainte asupra modului cum au să se prezinte la congres, ei vor pleca, fiecare, de pe la vetrele lor, şi vor trece graniţa, în inimă cu entusiasmul cald pentru aspiraţiile noastre culturale. Se vor înrola subt flamura desfăşurată la Bucureşti, făcând în conştiinţa lor jurământ mare şi sfânt de a se face propovăduitori neînfricaţi ai unităţii culturale a tuturor românilor. Vor pecetlui acolo, în elanul înfrăţirii, solidaritatea naţională între conducătorii de mâine ai neamului. Legăturile de frăţietate ce vor încheia acolo în semnul aceloraşi aspiraţii, vor rămâne săpate în inimile lor, ca să rodească mai târziu pentru prosperarea şi înălţarea neamului. Nu mai e mult până la congres. Studenţii români nu se vor lăsa violentaţi în exerciţiul libertăţii conştiinţei şi a convingerilor lor. Ei nu trebuie să se sperie de opreliştea lui Apponyi, chiar dacă ar exista, şi nu FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA*. L c m n tare. De Ion Gorun. Trecuseră patrusprezece ani de când nobilimea ungurească se pregătea pentru ziua cea mare, prorocită ei de »baronul orb« Nicolae Veszelényi. — Mânuirea armelor să fie deprinderea voastră de fiecare zi, — spusese ei tinerimei care, după disolvarea dietei din 1834 venise, şi speriată şi revoltată, să ceară sfatul şi îndrumarea. Şi se pornise tinerimea pe mânuirea armelor. »Baronul orb« nu o vedea, dar auzia ciocnirea oţelelor şi pocnetul puştilor şi pistoalelor, şi cu ochii sufleteşti ghicea ţinta lovită şi destoinicia câştigată... Numai pentru viitorul mai depărtat al naţiei sale rămânea baronul tot orb; căci nu-şi punea, în puterea armelor, numai nădejdea desrobirii poporului său, ci şi pe acea a robirii altor popoare. Nu numai în mânuirea armelor se deprinsese nobilimea maghiară, ci şi în alcătuiri de societăţi şi cluburi secrete, prin cari se întreţinea ura împotriva asupritorului şi alături de dorul de răzbunare şi visurile de mărire întemeiate pe lozinca de adevărată nebunie, de adevărat delir naţional: »Să facem unguri şi din pietre!« — »Tot omul să fie om, — şi maghiar !« Anul cel mare, 1848, a găsit multe astfel de societăţi secrete şi cluburi, mişunând, fierbând; dintr’insele avea să isbucească, în primăvară, revoluţia. Iar printre ele era şi »tribunalul negru« din Târgul Murăşului, care-şipropusese, ca deosebită menire, să pună la cale »chestia românească«, una din cele mai grele ce sta în drumul visurilor măreţe maghiare. Cum? Cu prea puţină bătaie de cap. Fiindcă numai conducătorii erau cai aţîţau şi puneau poporul împotrivă, deci să piară conducătorii! — turma va pleca atunci gâtul spre tăiere, sau ascultătoare va ţine pasul în urma »baciului ungurean«... Cuvânt de ordin a dat dec »tribunalul negru« dn Târgul-Murăşului, să se răpună, până la unul, toţi vakhii, ştiutori de carte din Ardeal şi din ţara ungureasca. Bora Arpad, cap de bandă,învestit cu rang ofiţeresc, a cerut el însuşi să i se dea pe mână şi spre stârpire un cuib din cele mai primejdioase de cărturari români, acela din Petrid, lângă Turda, unde preotul Ioan Pop Bariţ crescuse nu mai puţin de cinci feciori şi în carte ungurească, şi în carte, dar şi mai mult încă în simţire, românească. Ei, îşi aducea aminte săcuiul, din şcoală. Puiul de valah îl lăsa departe în urmă la carte, — la cartea ungurească totuşi! — şi măcar că o ştia mai bine decât el — în discuţii vorbia cu mândrie numai de originea lui română. — Frumoasă origine — spunea Bora Arpad; — neam de tâlhari, iată ce au fost romanii şi cu ce vă mândriţi voi românii. Se ştie doar că Romulus şi Remus... Se ştie doar că romanii au stăpânit toată lumea astăzi încă li se închină! — şi au croit legi cărora răspundea puiul de valah, şi nu se da nici mai departe bătut, ci zdrenţuiţi de tot ieşiau Atila, Arpad şi chiar sfântul Ştefan, din discuţie. — Nici n’a fost puţină otrava pe care a strâns o în sufletul puiul lui de săcui. Avea să şi o reverse acuma din belşug asupra obraznicului de valah, asupra neamului lui întreg, şi mai ales asupra fratelui mai mare primejdiosul acela de Gheorghe, — — cel ce scotea la Braşov o »Gazetă« pe care o chema a »Transilvaniei« şi o »Foaie« prin care avea pretenţia să lumineze mintea şi să înalţe inima valahilor cu ajutorul literature!... Literatură valahă! auzi absurditate! limbă barbară de robi inculţi — şi literatură! Iscoade aduseseră lui Bora ştiinţa că toţi cinci fraţii erau acasă, în jurul patului bătrânului, care zăcea de mai multă vreme. Şi totuşi, când husarii au întrat cu sgomot în curte şi Bora însuşi a dat năvală în casă cu câte un pistol întins în fiecare mână, nimeni nu li s’a arătat în cale; o tăcere de moarte ca dintr’o casă pustie, i-a întimpinat. — Au prins de veste, au fugit mişeii ! scrâşni săcuiul. — Tocmai din fundul unei odăi întunecoase îi ajunse până la urechi o tuşă seacă... — A! hohoti bravul ofiţer, tot a mai rămas unul aici; 1 au lăsat pe bătrânul şi au tulit o cu toţii. Asta numai un valah e în stare s’o facă! In pragul odăi se ivi acum bătrânul, înalt, slab, cu ochii scânteietori de friguri, duşi în fundul capului, sprijinit într’o cârjă, abia ţinându-se pe picioare. Auzise vorbele săcuiului, şi nu s’a putut răbda. — Aci sunt, taie-mă, împușcă-mă, — grăi scurt, hotărât, strângându-și la fiecare cuvânt, toate puterile , — dar nu-mi batjocori copiii... — O, sărace, — îi aruncă săcuiul vorba cu