Tribuna, august 1909 (Anul 13, nr. 166-187)

1909-08-05 / nr. 169

Anu­i XIII. Arad, Miercuri, 5/18 August 1909. Nr. 169. ABONAMENTUL Pa kb kn . 24 Cor. ft SS jWB. . 12 « F* e !aai . 2 * Sirs! de Damîaeeă fi aa an . 4 Cor. Rensfcnla sl s i.*ţrii£ . . 10 Cor. «ral de zi pentru Ro­ws «.a! s sl «trâmnătate pe as iO fntad. REDACŢIA sl ADMINISTRAŢIA Miksa utcza 2—3. INSERŢIUNILE ie primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Educaţia femenină. Mişcarea femeilor române, care şi-a pus de scop creiare­a unui aşezământ de fete în Arad, a dat actualitate unei chestiuni, care nu trebuie luată de la ordinea zilei înainte de a i­ se găsi soluţia satisfăcătoare. Pentru că este cert, că nu avem azi o che­stie mai importantă şi mai arzătoare care să primeze asupra marei şi hotărîtoarei chestii a între­gei noastre desvoltări naţio­nale, a chestiei educaţiei noastre feminine. Intr’adevăr, aşa cum aceasta se prezintă azi, înfăţişează mii de primejdii pentru noi. Re­ferentul şcolar al consistorului din Arad, ne arăta mai anul trecut că sucrescenţa noa­stră de fete, aproape întreagă, îşi câş­igă educaţia în şcoale ungureşti, în internate ungureşti. Sunt pline institutele de fete un­gureşti din Arad, Timişoara, Lugoj, Lipova, de fete de preoţi, învăţători, advocaţi şi alţi cărturari români. Şi cam aşa va fi aceasta şi prin celelalte ţinuturi româneşti, căci cele cinci şcoale superioare ori civile de fete, câte avem, în Sibiiu, Braşov, Blaj, Beiuş şi Arad, pot primi, evident, numai un număr disparent al contingentului de fete al clasei noastre culte. Ce se întâmplă cu restul?... Cercetează şcoale ungureşti. Ţinuturi întregi n’au nici o şcoală, ori au câte una insuficientă şi nu destul încura­jată, cum este de pildă cea din Arad. Pe o întindere ca cea de la Orşova până la Be­iuş, la o populaţie deci aproape de un mi­lion de români, avem o singură şcoală de fete şi şi aceia pân’acum abea vegeta. Se pare că nu ni-am dat şi nu ne dăm seama de primejdia ce ne ameninţă din partea aceasta. Nu ne dăm seama de ra­vagiile şcoalei ungureşti mult mai mari, mai adânci şi mai dezastroase asupra sufletului sensibil al femeii decât al bărbaţilor. Se pare că nu observăm că încetul şi pe ne­simţite se încuibă tot mai mult spirit un­guresc în familiile româneşti, obiceiuri şi moravuri străine firii noastre, pe care le aduce cu sine la vatră: femeia. Nu vedem că alteraţiunea sufletească prin care trece ea, schimbă şi modifică însăşi fizionomia familiei româneşti, şi ameninţă cu distrugere aceasta cetate nebiruită a na­ţionalităţii noastre. Este înspăimântător — şi încă tot în creştere — numărul familiilor burgheze ro­mâneşti bilingve, în care limba ungurească se vorbeşte dacă nu mai mult, în tot cazul mai bine, mai corect, decât cea româneasca. Îndeosebi in părţile bănăţene şi ungurene, nemai vorbind de cele din Sătmar, este de-a dreptul oribilă limba românească ce se vor­beşte în familie. Bunăvoinţă nu ar lipsi, şi doamna şi domnişoara casei şi-ar da toată silinţa să susţie conversaţia în româneşte, se lovesc însă de greutăţi de limbă, a­­proape invincibile. Am avut chiar mai dăunăzi un prilej dureros să întâlnesc fe­tiţa drăguţă a unui fruntaş român dintr’un orăşel românesc din Bănat, care n’avea nici cele mai stricte noţiuni de limbă româ­nească. austriacă Ce moment potrivit pentru o reprezen­taţie ! Dar de unde să-ţi iai actorii ? Erau toţi împrăştiaţi — ca făina orbului. Medebach nu mai stă mult pe gânduri, pleacă la Mantua, anga­­jază focalul teatrului şi anunţă pe placate gigan­tice, drept reprezentaţie de gală în onoarea so­sirii diplomaţilor, Zăria de Voltaire. Lumea-1 în­treabă unde­ sunt actorii; el o asigura că vor sosi în curând. In seara reprezentaţiei, sala arhiplină — tot ce are Mantua mai de seamă. Medebach apare pe scenă cu ochii plini de lacrămi, face un compli­ment politicos şi povesteşte publicului, cu glasul plin de cutremur, că actorii au fost siliţi să în­trerupă călătoria din cauza unor inundaţii gro­zave şi că astfel nu e în stare să joace cu trupa s­a piesa anunţată — dar — dar să fie publicul atât de gentil, atât de indulgent, atât de ideal, etc. etc., şi să asculte reprezentaţia, căci el va juca singur întreagă piesa. Zis şi făcut: la ridi­carea a doua a cortinei se afla Mede­bach în faţa a şase scaune, cari reprezentau diferitele persoane. Și s’a pornit Medebach pe lucru: declama rolul fiecărei persoane, special, cu vocea schimbată, sărea de pe un scaun pe altul, ca un acrobat, odată era Orosman, altădată Zăiia, altădată Ne­­restan. Publicul? A rîs să se tăvălească, a aplau­dat frenetic — seara era asigurată. A doua zi dimineaţa însă iese la iveală, că n’a fost nimic adevărat din poveştile lui Medebach despre inun­daţii, ba şi mai mult, că nici n­u există vre-o trupă sub conducerea lui Medebach. La raport deci la guvernorul austriac! Doi jandarmi au luat între baionete pe bietul actor şi l-au dus înaintea guvernorului. Nu e, cred, nevoie să mai inzist asupra acestor apariţiuni foarte triste şi îngrijorătoare. Trebuie să ne pătrundem însă cu toţii de iminenta urgenţă de a pune stavilă acestui curent primejdios. Trebuie să scoatem din uz ideia curentă că şi fetele trebuie să aibe mai multe cunoştinţe de limbi, pe care le pot însuşi numai în institute străine. Nimic mai fals, mai greşit. Fetele, mai ales, se pot lipsi c­e cunoştinţa de limbi străine, pe cari dacă şi le şi însu­şesc, în nici un caz aceasta să nu se în­tâmple în detrimentul limbii lor materne. Trebuie combătuţi deci cu toată energia, prin o propagandă largă, publică şi parti­culară, părinţii cari îşi dau fetele în insti­tute de creştere străină. Păcătuiesc împo­triva firii şi a celor mai sfinte datorii na­ţionale, acei părinţi, cari neglijează a da o creştere românească fiicelor lor, şi distrug şi falsifică mintea şi simţirea lor cu in­fluenţa stricăcioasă a şcoalei străine. Stăm în faţa unui nou an şcolar. Şcoa­­lele româneşti din Sibiiu, Blaj, Braşov, Beiuş şi Arad îşi deschid în curând porţile. Să alerge aici toate fetele române, toate câte au loc şi pot încape. Iar pentru celelalte câte rămân pe afară, să facem grabnic loc în alte noui aşeză­minte. Să dăm tot sprijinul nostru acţiunei înăl­ţătoare a femeilor române din Arad, cari într’un nobil avânt, cu tot entuziasmul de care este capabilă femeia, s’au pus să care cu cărămida la temelia unui aşezământ de Pe străzile Mantuei îi oprea lumea în loc şi­­ striga: »aşa, bine-ţi face, ai vrut să ne tragi pe sfoară cu măscăriciurile tale!« Dar care nu fu mirarea mantuanilor, când îl văzură pe Mede­bach, după o oră, ieşind cu mare ifos din pala­tul guvernorului! Era liber, ceruse generalului să probeze, că reprezentaţia sa din seara trecută n’a fost de dispreţuit, jucase câte­va scene din Zăiia, aşa, cum ştia el, iar generalul i a dat dru­mul rizând din baierile inimei de ingenioasele lui apu­cături. Ce i drept, Zaharie Bârsan nu înşeală publicul cu astfel de apucături, nici nu sufere temniţa din cauza datoriilor sale — dar nu vedeţi că şi el joacă câte două roluri (pag. 28), că şi el dispune peste o mare closă de bonhommie de actor, că şi el străbate ţinuturile înhămat la carul zeiţei Thespis? Căci ce-i altceva decât o veselie de aur, când vede sala de teatru goală şi când descrie starea sufletească astfel: Ne uitam unul la altul. Ce triste ne-au părut atunci decorurile şi ce pustie scena! Şi în liniştea asta chinuitoare zice unul: »Hai să ridicăm cor­tina, să spui publicului două vorbe... dar vorbe!...« Iar altul: »Ba să aruncăm un scaun în sală şi să fugim«. Toţi râdeau — eu fluieram. (pag 21)? FOIŢA ZIARULUI * TRIBUNA«. Amintirile de teatru ale lui Zetaarie Bârsan. Din prilejul noului turneu teatral. De Horea Petru-Petrescu. I. A scrie despre o carte bună nu este târziu nicicând. încerc să scriu rândurile de mai la vale, deși volumul despre care vorbesc a apărut anul trecut. :* Cetind volumul de »Impresii de teatru din Ardeal« Al Zahanie Bârsan*) mi a venit în minte o aventură a unui actor italian din secolul al XVHI-lea. Ieronim Medebach, de origine din Au­stria, dar italienizat, a fost unul din sprijinitorii cei mai valoroşi ai teatrului lui Goldoni, care, se știe, lupta din răsputeri împotriva comediei »del’ arte« în care se improviza după pofta inimei. Acest Medebach, care avea să lupte cu mizeriile unui vagabondaj actoricesc prin ţinuturile italie­neşti, avea o ingeniozitate prodigioasă de câte ori era vorba să scape din vre­o încurcătură. Odată i­eşind tocmai din temniţă, unde stătuse din cauza datoriilor neplătite, aude că se va ţinea în Mantua o adunare de diplomaţi italieni şi *) Arad «Tribuna», 1908, 144 pagini, preţul 2 co­roane. Să arunce un scaun în sală şi să fugă! Sau alt episod: joacă pe o scenă unde se rupsese sfoara dela cortină. »Se sfirşise. Cortina jos! Aş! ţi-ai găsit! Era cu năbădăi. Nici sus, nici jos nu voia«. »Îmi venea să-l imit«, scrie Zah. Bârsan,­­pe eroul dela Tohan, care într’o situaţie de astea se încheie frumos la haină şi !

Next