Tribuna, octombrie 1909 (Anul 13, nr. 212-236)

1909-10-01 / nr. 212

Pag. 4 plăcut rutenilor. El nu poate înţelege, cât de mic este în ale gândirii faţă cu amicul său care conduce şi căruia i se supune orbiş. Dar cei pasă D-sale despre toate aceste, bine că şi a ajuns scopul. In zădar caută D-lui a face pe marii săi să creadă, că de când e el conducătorul catedralei, merg trebile strună şi că biserica e plină, căci cu toate sforţările D-sale e biserica veşnic goală, pentru că se liturghiseşte şi se cântă numai ruseşte aproape. D-lui înfruntă cantorii şi pufuieşte prin biserică, când aude o singură dată cântându-se mai mult un »Doamne miluieşte". Ruşine obrazului să-i fie, ca ficior de ţăran şi ajuns la acest post, destul de frumos şi gras, din graţia deputaţilor români, cărora a ştiut a se linguşi şi a se căciuli, numai până şi a ajuns scopul. Ştim, că D-ta de conducător protopopă, care de când te ştim încă n’ai arătat o singură faptă românească, ai aşteptat aceste să ţi le spunem în public, ca aşa să se zică şi despre D-ta ceva, şi să ajungi poate la o bleşcuţă (distincţiune) ceea ce se practică la noi, doar numai cu oameni de pănura D-tale, însă cu astfel de mijloace nu vei răuşi. Adevărat că trecem prin o grea criză, îndeosebi limba noastră strămoşească, pentru care şi au vărsat străbunii sângele lor, e în biserica din capitală, în biserica catedrală, amar bagatelizată şi luând în privire că datorinţa noastră cea mai neapărată este să întrebuinţăm în puterile noastre şi toate mijloacele legiuite spre a înlătura primejdia ce ameninţă biserica şi spre a recâştiga drepturile ei cele călcate, faţă cu nesocotirea cea fără de capăt a unor fii ai bisericei, ce abusează de poziţia lor, noi luând toate aceste în privire hotărîm. A declara, că am văzut cu adâncă părere de rău, cum se subminează caracterul rom. al bisericei catedrale prin nesocotinţa actualului conducător, care în loc de-a băga în seamă după cuviinţă dorinţele şi drepturile cerute la felurite ocaziuni, ale creştinilor răsăriteni români din Bucovina, de a da măcar prioritate limbei româneşti in catedrală, a crezut a face mai bine, de a asculta in una din cele mai mari trebi ale bisericei e glasul acelora, ce numai bine nu ne doresc. Ştim noi că nutreşti die protopopă o ambiţie falsă pentru d-ta şi fiul d tale, care nici româneşte nu ştie bine să vorbească, necum să simtă, însă te-am priceput şi ţi-am luat masca de timpuriu de pe obraz. Sub astfel de împrejurări nu poate fi mulţămit poporul credincios, deprins să se afle în o biserică cu caracter românesc, ci mai degrabă este în stare a-i tulbura liniştea sufletului, a-i vătăma simţemintele cele mai scumpe şi a-i surpa toată încrederea în dreptatea celor ce o priveghează. Mai departe provocându-ne la toate drepturile şi usul de a se liturgisi în catedrala în limba română şi a nu se împestriţa sf. liturgie, o împrejurare, care nicăiri pe rotogolul pământului nu se întimpină, protestăm cu toată tăria sufletului nostru românesc în contra atacului din 4 Oct. la adresa noastră şi pretindem ca în viitor aşa ceva să nu se mai întâmple; acesta este dreptul nostru, un drept, la care nu putem renunţa, pentru că avem datoria sfântă cătră poporul, ai cărui fii credincioşi suntem, a i-l conserva şi apăra, şi a cere fără întârziere respectarea şi împlinirea lui prin toate mijloacele legale şi cu toată energia pe care ne o impune devotarea cătră naţiune. Un profesor, de ani de rea administraţie, dar şi să creăm ceia ce n’a existat niciodată în Turcia. E o sforţare uriaşă aceia pe care trebuie să şi-o aibă oamenii de curaj şi de voinţă, cari dirijează azi imperiul otoman. Alături de vizirul Hilmipaşa şi de ministrul afacelor străine, Rifad-paşa, reprezentanţi luminaţi ai tradiţiunei şi a căror prezenţă la putere constitue o garanţie desiguranţă pentru Europa, — elemente tinere, active, înflăcărate de noile idei, cum e Talgat-bey, ministrul de interne şi Djavid-bey ministrul de finanţe, aduc guvernului autoritatea morală şi sprijinul comitetului de Uniune şi Progres. Cel mai bun acord domneşte între aceste elemente, iar colaboraţiunea lor va fi fecundă. E ceva schimbat în Turcia. Au fost lichidaţi o sumă de funcţionari nefolositori; doi miniştri creştini figurează în guvern; în provincii, au fost numiţi guvernatori creştini şi armeni. Noul guvernator al Mersinei, de pildă Naszim Behas, arab creştin, fost diplomat, e un om remarcabil. De când a potolit masacrele armenilor din Mersina, toată lumea asigură că va fi chemat la cele mai înalte funcţiuni în imperiu. Bine inspirată în alegerea reprezentanţilor săi în imperiu, Turcia nouă îşi va stabili acolo cât de curând, toată autoritatea de care are nevoie. Fără îndoială că se vor întâmpla multe rezistenţe din partea elementelor fidele hamidismului, dar tot junii turci vor învinge la urma urmelor. Noul regim nu se arată xenofob, ci caută prietenia şi simpatia celorlalte ţări. Cel care insistă mai mult în această direcţie e Hilmi-paşa, marele vizir. El ştie câtă nevoie are Turcia de Europa, de direcţiunea, de sfaturile, de pildele ei. Flota e comandată de un englez, un general german instruieşte armata; un francez, jurist eminent, contele Ostorog e însărcinat cu studiul reformei judiciare; un alt francez lucrează la reforma financiară, cu un englez şi un italian. Un francez organizează o inspecţie a finanţelor etc. Turcia nouă. Noul regim turc a răsturnat tradiţiunile şi obiceiurile, el a ruinat averile celor privelegiaţi şi din această pricină şi-a atras ura reacţionarilor, cari împrăştie pretutindeni tot felul de zvonuri împotriva bunului mers al imperiului. Actualul guvern e hotârit să trăiască. El vrea să ducă o politică liberală, tolerantă şi ca să obicinuiască populaţia atât de amestecată a Constantinopolui cu o astfel de politcă,, a introdus ca o condiţie esenţială, ordinea publică. Starea de asediu continuă. La adăpostul puteri militare, care e exercitată cu multă bărbăţie de cătră Mahmud- Şefket-paşa, Turcia nouă se ridică încetul cu încetul, pe ruinele vechiului regim. Trebuim să ne incredem intrânsa. Un înalt personagiu turc a spus: »Avem să vindicăm nu numai treizeci și trei »TRIBUNĂ* 14 Octomvre n. I99£ Scrisori din București. Razziile. — însurătoarea elevilor de la liceu— Un duşman al ardelenilor. Romanţa celor ce se vând e pe sfârşite. Cel puţin aşa reiese din raziile întreprinse de prefectura poliţiei din Bucureşti printre femeile de stradă. Pe lângă poliţie mai e şi primăria, care ar vrea bucuros să stârpească aceste ademenitoare paseri de noapte, cari cutreeră până pe la ciasurile trei dimineaţa bulevardele şi localurile de petreceri, trimeţând pe adoratorii lor de ocazie direct la... Doctorul Moscu. Am existat într’una din seri la o astfel de razie. O nostimadă întreagă. Cel mai elegant bal n’ar fi putut atrage atâtea dame nostime şi luxos îmbrăcate ca ordinul prefectului de poliţie. Mătăsurile foşneau pe treptele scărilor şi nevinovatele păpuşi urcau cu atâta graţie până în cabinetul dlui comisar. Pân’ai fuma o ţigară cabinetul comisarului era tixit de dame. Toate palide, toate cu ochii umezi de groază. Câţiva cavaleri, sergenţi şi agenţi de poliţie le întovărăşeau, încurajându le. A urmat un interogatoriu lung şi plictisitor. Fiecare eşise atunci pentru prima oară »la preumblare«, fiecare era logodnica cutărui tânăr de bună condiţie, fiecare era prietena intimă a cutărui ofiţer, advocat sau magistrat, la care locuia de ani de zile. Cele cari avuseră norocul să fie însoţite până la poliţie de cavalerii lor au scăpat mai repede. Aceştia au dat câte o declaraţie în scris că mironosiţele ridicate de la paharul de şampanie sunt prietenele lor, numai ale lor. Şi ancheta s’a mărginit la atâta. Celelalte au fost nevoite, până la alte dispoziţii, să’şi insinuie numele în cartea cea neagră spre a li se putea libera condicuţe de liberă practică a meseriei... O mititică cu ochii mari, negri, o străină pe care n’o mai văzusem până atuncea, se apropie de mine. — Noi suntem prieteni buni, nu-i aşa? Fă, te rog o declaraţie, suntem de trei ani împreună. Aşa, vezi, m’aş omorî când mi-aş şti numele trecut la condică. Am şi eu părinţi. De trei ani... Da? Şi ochii ei de copil fără de noroc răspândeau în clipa aceia atâta duioşie, atâta durere. Şi se ruga aşa de frumos. Eram sigur că minte. Dar avea ochii aşa de frumoşi şi-un glas blajin şi dulce ca argintul. Şi n’am putut s’o refuz. Am scris negru pe alb că e prietena mea de trei ani de zile. Apoi am plecat amândoi. La colţul bulevardului micuţa, îmi întinse mâna prietineşte: Ştii ce, dragă, dă mi şi doi lei să iau o trăsură pân’acasă !... De-atunci n’au mai fost razii şi probabil nici nu vor mai fi, căci Vineri se întruneşte comisia compusă de curând spre a tranşa odată chestia acestor femei, pe cari cine ştie ce păcat le a îndreptat pe calea apucată. D. Spiru Haret, ministrul instrucţiunei publice a dat zilele acestea o circulară, prin care elevilor de licee şi elevilor de la şcoalele normale de învăţători li se interzice a se căsători. Circulara a fost comentată şi discutată mult în presa de aici. Au fost unele ziare cari au luat cu căldură apărarea celor cari rîvnesc aşa de repede la cinstea de a deveni şi ei capi de familie. Şi Intr’adevăr ce scenă mai idilică îşi poate cineva închipui decât un tată-elev învăţându-şi lecţiile pentru ziua următoare cu mica lui odraslă pe genunchi ?... Am fost câteva cazuri şi mai grave. Aşa mai anii trecuţi, la Craiova, se întâmplă unui tînăr pater familias că i se bolnăvi nevasta. Ce era să facă? a lipsit de la şcoală. Şi o absenţă nemotivată atrage după sine scăderea notei la conduită. A doua zi bietul elev veni la şcoală, se prezentă în faţa profesorului de clasă şi-i întinse băieţelul cu motivarea absenţei. Era o carte de vizită a nevestei sale. Matroana explica cum devenise cazul şi ruga pe profesor să motiveze absenţele soţului ei. Cazul s-a repetat mi se pare la Turnu-Severin. Aşa că circularea d-lui Haret îşi are motivele ei bine-cuvântate. Adoratorii trandafirilor Clotilde vor trebui să renunţe deocamdată la gândul că s’ar mai putea întâmpla minuni de acelea, să ducă, în Iunie, nevestei cadou în loc de trandafiri — diplome de bacalaureat. * De câtva timpul Al. Macedonsky, decanul decadenţilor români şi-a reluat cu multă sirguinţă activitatea sa de publicist şi ardelenofab. Scoate o foaie săptămânală biruinţa, în care, după vechiul obicei, împroaşcă cu noroi tot ce este ardelean sau de origine ardeleană în România. E o plăcere să citeşti chilometricele-i articole, în cari vezi cum acest om se zbate singur, înjură şi — nu ştie ce vrea. Fireşte, nimenea nu-l ia în serios. Cine ar putea pune vreun preţ pe afirmările unui inconştient care ţi zice că Coşbuc este »un mocan, al cărui ideal este — cucuruzul.» Cel mai bun răspuns cred că i-a dat un student ardelean, care, înt’un mare ziar din capitală, i-a consacrat următoarele strofe: Trocarii. Eu te credeam învins, cu spada ruptă, Şi spartă credeam harpa ta divină Dar tu renaşti din spuza de rugină, Şi ’n tinerit porneşti acum la luptă. Te văd strunind Pegazul în căpestre Şi ’mpintenind teribil sfînta gloabă, Şi ’n urma ta — ce oaste, ce podoabă... — Cu tine şi eu, şi eu viu, maestre! Şi, aducîndu-ţi sacrele elogii, Voi intona cu tine — aceleaşi arii: — De-acuma jos mocanii, jos trocarii! Striga-voi pînă mi-or plesnii bojogii. Au năvălit în ţară ca năucii. Şi, aruncîndu-şi bîta şi sumanul, A pus pe dînsul pantaloni mocanul. — — Jos Iosifii, jos Goga, jos Coşbucii! Ei laurul ne fură, detractorii, Şi ei ne-au compromis pe veci Caionul, Şi-s neciopliţi şi nu cunosc bontonul. — Aceştia ne sunt azi litteratorii ?