Tribuna, noiembrie 1909 (Anul 13, nr. 237-260)
1909-11-01 / nr. 237
Anu! XIII. Arad, Duminecă, 1/14 Noemvre 1900. Nr. 237. A'JOHAMENTUl. -ix a« . 24 Cor. Pa sa jsas. , 13 * Pt a tmi , 2 t Rml ire Dwsluecă P« SB um . 4 Cor. Psstni Momsura ți Ancrisa . . 10 Cor. Pk%ras ail psntns RosgBana ţi străinătate pe m 40 trasd. REDACŢIA »I ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 30 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se inioolază. Telefon pentru oraş §1 comitat 502. Ideea naţională şi canoanele. Atitudinea neobişnuit de retrogradă şi agresivă a episcopului Gherasim Safirin de la Roman faţă de consistorul superior a! bisericii din regat a pus lumea în uimire. E în adevăr foarte trist, că atunci când toţi factorii competenţi îşi dau silinţa a crea în cadrele bisericii române ortodoxe din regat întocmiri folositoare, prin cari să-şi poată lua un avânt mai puternic devoltarea vieţii religioase a poporului întreg, între conducătorii acestei biserici să se afle un arhiereu atât de îndărătnic ca să nu voiască nicidecum a înţelege, că împrejurările vieţii de azi impun oricărei biserici probleme religioase şi culturale atât de însemnate, vaste şi unilaterale, încât la îndeplinirea lor trebuie a se angaja obştea întreagă, mireni şi clerici, iar nu numai câţiva arhierei strălucitori, adesea mai mult prin podoabele exteroare ale odăjdiilor, decât prin ale minţii şi inimii. Motivul, din care a pornit meşteşugită supărare şi afurisenia, puţin cucernică, a preacucernicului Gherasim de la Roman, pare cu totul nesuficient. Prin legea sinodală, creată astă primăvară cu consimţământul tuturor archireilor liminaţi de Regat, se admite şi participarea unui restrâns număr de preoţi de mir, pentru a se sfătui împreună cu archiereii în aşa numitul »consistor bisericesc superor«. 5*535 Mitropolitul primat al României, eruditul Atanasie, care cunoaşte desigur tot atât de bine canoanele ca şi P. S. Gherasim, a colaborat împreună cu cei mai de seamă archierei şi membrii ai Sf. Sinod, la legea aceasta, aflând, că ea nu este nici decum îndreptată contra canoanelor, ci numai spre înaintarea bisericii autocefale române, spre ridicarea clerului şi spre folosul poporului. Episcopului Gherasim i s’a sugerat însă, pe cât se pare, ideia nenorocită, că demnitatea archierească ar suferi o straşnică ştirbire, dacă "în conducerea afacerilor bisericeşti li s’ar îngădui şi preoţilor de mir o modestă, foarte modestă participare. Este, cu adevărat, un anacronism jignitor pentru preoţime, în această ultracanonică judecată a lui Gherasim Safirin. O preoţime luminata şi conştientă de misiunea ei ar şti afla mijloacele, prin cari să dea expresiune uminoasă resentimentului său justificat faţă de acest dispreţ pentru preoţii de mir, dispreţ ce izvoreşte mai curând din trufia şi absolutismul ierarchic, decât dintr’o interpelare corectă şi creştinească a canoanelor. Faţă de asemenea porniri absolutistice, necongruente unui episcop chiemat a cultiva dragostea între fraţi, iar nu a semăna ură şi desbinare în via Domnului, aflam potrivit a cita aici cuvintele unui celebru cunoscător al canoanelor, ale mitropolitului Şaguna, care în cartea sa » Compendiu de dreptul canonic« (ed. II, pg. 89) osândește absolutismul ierarchic în următorii termini: BBSBgBSaWMESgW »Vitalitatea din afară a bisericei cu atât mai uşor se poate periclita, cu cât mai mult ne încredinţăm, privind la icoana externă a bisericei, că ea astăzi înfăţişează o vie neglijată şi o fântână astupată, care nu dă roadă multă faţă cu bunătatea viei şi nu dă apă destulă faţă cu izvorul său bogat. Cauza acestui rău este absolutismul transplantat de pe terenul civil pe cel bisericesc, care le împiedecă cu o inimă împetrită vitalitatea elementelor organismului bisericesc şi le despoaie pe ele de orice activitate*. Cine cunoaşte desvoltarea din trecutul mai recent şi starea de azi a bisericii din regatul României, va afla în aceste înţelepte cuvinte ale canonistului Şaguna o motivare cât se poate de adevărată a nemulţămirilor, ce se fac tot mai auzite, cu privire la insuficienţa propagandei religioase şi culturale a preoţimii din Ţară, care în loc de a fi îndemnată şi împintenată la iniţiativă proprie din partea căpeteniilor sale, a fost mai curând desconsiderată, dată uitării şi lăsată pradă uneltirilor unor politiciani fără scrupul. Când a încercat Cuza să îi traducă şi în biserica din Ţară constituţia, creată de Şaguna pe seama bisericii ardelene la 1864, a întimpinat o înverşunată resistenţă din partea ierarhiei. Un mitropolit a plecat la băi, altul a pretextat, că e bolnav, alţii au evitat în alte chipuri a participa la sinodul, pe care îl declaraseră anticanonic, pe când în mitropolia noastră aceeaş sinodalitate, introdusă pe o scară cu mult mai întinsă. — Lucruri necinstite în literatură. — Cazuri recente de plagiat. — Plagiatul şi inspiraţia. — Goethe despre originalitate.De N. Chendi. Dacă frumoasa legendă despre raiul celor drepţi şi al sufletelor nepătate ar fi adevărată, e sigur că prea puţini scriitori români ar ajunge în cetele serafimilor. Căci în lumea intelectuală, ca şi în cea materială, se săvârşesc multe greşeli, împovărătoare de conştiinţă: se minte, se ’nşală şi se fură, dar mai ales se fură. Dacă ar da cineva să răsfoiască toată literatura noastră din trecut şi de astăzi şi să stabilească toate împrumuturile şi inspiraţiile mărturisite, şi nemărturisite ar avea ce munci o vieaţă întreagă. Mai ales cei din trecut procedau cu totul patriarhal şi nu făceau o exagerată deosebire între ceea ce era a lor şi ce luau cu împrumutul. Ehei, ce duios sună în graiul lui Bolintineanu : -Sărmană frunză nenorocită, ian spune-mi dragă, unde te duci», - şi totuşi originalul francez e mai sonor şi mai cuprinzător. Şi ce lung este şirul astor fel de poezii, făcute astăzi una cu sufletul nostru, dar luate de la străini, fără a o şti şi fără a o spune! Revistele scot la iveală aceste păcate literare. Puţină senzaţie, puţin zgomot, o roşaţă trecătoare în obrazii vinovatului şi apoi se face tăcere şi opera împrumutată îşi face nesupărată drumul comercial. Judecata opiniei noastre publice este blândă şi iertătoare şi de aceea meseria asta continuă a se practica şi fiecare generaţie de scriitori continuă a-şi avea plagiatorii şi împrutătorii săi. In timpul din urmă s’au dat la iveală mai multe plagiate săvârşite de scriitorii noştri. »Ţara Noastră« a făcut în lunile de vară o senzaţională descoperire în socoteala autorului cărţii »Viaţa la ţară«. Revista dlui Rădulescu-Motru ne vorbeşte în numărul din urmă despre tînărul autor de piese dramatice, d. Hertz, care şi-ar fi însuşit subiectul şi sceneria întreagă dintr’o necunoscută lucrare dramatică a dlui Z. Lovinescu. Şi un alt plagiat se zice că a săvârşit zilele acestea d. H. G. Lecca. Acesta a scos adecă, în editura «Bibliotecei pentru toţi « o traducere a romanului »O viaţă« de Maupassant. Dar traducerea lui Lecca, în cele mai multe părţi, n’ar fi decât o transcriere fidelă a aceleiaş opere, tradusă şi tipărită de d. Em. Gârleanu, anul trecut, în editura »Minervei«. Deci lucruri frumoase şi cinstite. Să ne oprim puţin la cazul relevat de «Ţara noastră«, căci e din cele mai caracteristice. Un prozator, considerat de unii şi detestat de alţii, scrie romanul »Viaţa la ţară«, in romanul acesta îi trebuia un personagiu pesimist, pătruns de ideile negre asupra nimicniciei acestei vieţi. Şi cum procedează autorul ? In loc de a face ca pesimismul eroului său să rezulte din faptele lui şi din acţiunea întregului roman, la o carte străină (de un frances numit Bourdeau) scrisă asupra lui Schopenhauer, traduce de acolo o pagină şi mai bine şi o pune textual în gura eroului, fără a povesti un cuvânt măcar despre provenienţa acelei înalte înţelepciuni. Iar plagiatul descoperit, ştiţi ce răspunde autorul în nr. 9 al «Convorbirilor Literare» ? »Un roman plagiază — zice d-sa, — atunci când reproduce scene sau caractere din alt roman. Iar când pune în gura unui personagiu un aforism filosofic, fie și redat textual ca în originalul din care e luat, uzează de un drept al său. Romanele moderne sânt scrise pe temeiul acestor preocupări sufleteşti, exprimate uneori, la autori de mâna întâi în mod aproape doctrinar.« Autorul plagiatului în chestiune, scriind acest pasagiu, este înainte de toate în mare rătăcire, numind plagiatul d-sale un simplu aforism. Ceea ce a plagiat d-sa şi ceea ce s’a pus în »Ţara noastră« pe două coloane, nu este un singur aforism, ci o serie lungă de reflexiuni, luate textual din prefaţa unei cărţi asupra lui Schopenhauer. Inţălegem să citezi un aforism celebru, datorit unui autor cunoscut, dar când împrumuţi pagini de-a gata din autori necunoscuţi şi din cărţi puţin celebre, nu mai poate fi vorbă decât de un veritabil plagiat intenţionat. Asupra acestui punct nu mai încape discuţie. Căci dacă am admite punctul d-sale de vedere, autorul cu pricina n’ar avea decât să ia un număr mai mare de autori stăini, să compileze din fiecare câte o pagină şi să-şi »creieze« astfel o operă originală. Şi te pomeneşti că e în stare s’o facă. Nu. Fie-că ai reprodus ca ale tale, scene sau caractere, fie-că ai mistificat publicul reproducând, supt eticheta ta, gânduri tipărite de alţii, tot plagiat ai săvârşit. Vorbind însă despre plagiat, sântem datori să ne facem o rezervă. Ar fi trist ca din diferitele