Tribuna, noiembrie 1909 (Anul 13, nr. 237-260)

1909-11-20 / nr. 253

Anu! XIlf. Arad, Vineri, 20 Noemvre (3 Decemvre)­­909. Nr. 253 ABONAMENTUL Pe un an . 23 Cor. Pe un juin. , 1'L » Pe o lună . 2 « Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Fereisez-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Mtu discripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Anul XIII. NUMĂR POPORAL Nr. 47 ffii|i|iii nuBiiimpiiiTiTri I' iiinTfflMinniiiTrrinifini'n Umbrele politicei, 1 ! Urmărind desfăşurarea vieţii culturale din­­ ţările coroanei ungare, n’avem să ne în-­­ toarcem departe spre trecut, ca să ajungem la o fază, în care cei m i însemnaţi dintre atunci puţinii cărturari români se pierdeau fie în societatea maghiară, fie în cea ger­mană. Mai trăiesc încă între noi oameni bătrâni, cari aduc aminte de timpul, când militari, civili, ba chiar şi clerici cu oare­care pretenţii, deşi altfel români cu durere de neam, nu vorbiau nici între dânşii, nici în familiile lor româneşte şi erau rare de tot doamnele române, cu care puteai să ţii o conversaţie în româneşte. Ce s’a întâmplat de noi românii am ajuns să formăm o societate deosebită? — Ne-am izolat din propriul nostru îndemn ori am fost respinşi? Pentru ca să ne încredinţăm, că respinşi am fost, n’avem decât să ne dăm seamă despre cele ce se petrec în M­aramurăş, unde şi astăzi românii cu oarecare poziţie socială iau parte­­la viaţa culturală ma­ghiară. Primul conflict mai aspru s’a pornit în­tre români şi maghiari în ajunul revoluţiei de la 1848, când mulţi dintre români au făcut cauză comună cu nemţii. In timpul absolutismului conflictul nu s’a înăsprit, ci, din contra, a crescut între români contin­gentul celor ce regretau de a se fi unit cu nemţii şi stăruiau pentru o apropiere către maghiari. Acum însă apropierea nu mai era cu pu­tinţă. După publicarea diplomei din Octomvre 1860 nu mai puteau să ocupe în ţinutu­rile cu poporaţie română decât oameni, cari ştiau şi româneşte. Cărturarii români erau deci preferiţi faţă cu urmaşii nobilimii de odinioară, cari nu ştiau româneşte. De aici s’a produs o ură, care în timpul aşa­­numitului provizoriu, până la 1867, a cres­cut în proporţia, în care se speria clasa cultă română, silită acum a se izola şi a se organiza ca societate deosebită de cea ma­ghiară. In Maram­urăş, unde urmaşii nobilimii sânt români, nu s’a produs conflictul nici în ajunul revoluţii dela 1848, nici la 1860 şi astfel cărturarii nu iau nici azi parte la viaţa culturală română. Pactul dualist asigurează drepturile odată câşt­gate, fără ca să dee însă şi garanţii suficiente pentru respectarea lor. Acolo dar, unde la 1867 ro­mânii se folosiau de limba lor, ei s’au folosit de ea şi în primii anii ai erei dualiste, cam până la 1873. Proleta­riatul intelectual al maghiarilor însă, deşi nu ştia româneşte, dedea năvală asupra ţi­nuturilor româneşti stăruind, ca legile să fie nesocotite în favorul lui. Lupta nu era purtată pentru chestiunea naţională, ci pentru interese de căpătuială. »Dacă respectez legea, mor de foame mii şi mii de ai noştri,­cari nu ştiu româneşte!« wmwi­gggaeganB cw îşi zicea Coloman Tisza hotărît în gândul lui de a nimici — nu poporul român, ci clasa cultă română, care le fă­cea proleta­rilor intelectuali maghiari ori maghiarizaţi o nesuferită concurenţă. Acesta e înţelesul frazei, că în Ungaria o singură cultură, cea maghiară, poate să existe, ori şi câte ar fi popoarele, elemen­tele culte, care ies din ele, au să intre în clasa cultă maghiară. Abia prin iunie 1884 au început ziarele maghiare să nege cu toată hotărîre­a carac­terul poliglot al statului ungar şi să aiureze despre un stat naţional maghiar, care nici de jure, nici de facto nu există şi nici nu poate să existe — câtă vreme există în Ungaria nu numai mai multe popoare, ci şi mai multe clase culte foarte deosebite unele de altele. Pentru ca să fie statul naţional maghiar cu putinţă, ar trebui să se întâmple pretu­tindeni în Ungaria ceea ce s’a întâmplat la Budapesta, care a fost,­ sânt acum câteva decenii, oraş german şi unde sânt şi azi mulţi germani, mulţi evrei, mulţi slovaci, dar clasa cultă e numai maghiară, întreaga viaţă comună e maghiarizată şi numai aşe­zăminte culturale maghiare mai există. Acesta e rostul silinţilor, pe care şi le dau actualii stăpânitori, ca să facă î­n Un­garia peste putinţă viaţa culturală română. Vor reuşi ori nu!? Aceasta atârnă de la hotărîrile ce se vor lua zilele aceste. Odinioară puternica viaţă culturală ger- Giscioara nostră. De Gheorghe Stoica. Stern odată de poveste ca un bătrân, gazdă bună de altcum, şi aşa din una în altă vine vorba şi de însurătoare. E greu nenişorule dragă, zic eu, să te încurci aşa fără p­lecuţi de avere. Da unde nu mi se încruntă moşneagul la mine, de gân­deam că mă bagă în pământ cu ochii, aşa-i căs­case de mânios. — Mă băiete! se răsti el, lărgindu şi spetele şi aşa destul de largi, voi tinerii de astăzi sânteţi nişte papă-lapte. Vi e frică şi de umbra voastră. N’aveţi îndrăzneală nici cât un purece. Adecătelea ce vreţi voi, să vă vie toate de-a gata, să trăiţi ca viermele ’n brânză, fără gânduri, fără muncă, fără nimic? Eu când m’am luat cu baba, aveam­­numai o capră, ştii tu ? O capră! Şi azi tu vezi, ce am! Dar uite nu mi-au căzut toate de-a gata, că m’am străduit până le-am făcut. Hii, hei, câte rânduri de sudori n’au curs de pe mine! Dar mulţumesc tatălui ceresc, că n’au curs degeaba. Am muncit şi am adunat. Pui lângă pai, grăunte lângă gră­­unde, azi aveam un ou, mâne o cloşcă cu pui şi încet, încet, m’am trezit într’o bună zi aproape fără să bag de seamă, că am şi eu ceva şi am intrat şi eu în rândul lumii. Cutează dragul mo­şului şi mai ales munceşte, şi fericirea şi belşu­gul î­i poartă de grijă. Vin amândouă pe furiş, nici nu le simţi şi sânt aci! Aşa mi vorbea moşneagul şi deodată mi-a ve­nit în minte, că povestea aceasta este şi a căs­cioarei noastre. E de mult, de când şi a început ea căsnicia. Sânt iacă treisprezece ani de-atunci. Felul cum s’a înjghebat »Tribuna« are multă asemănare cu gospodăria sărăcuţă a unei părechi de însu­răţei. Lipsiţi şi aceştia, dar lipsiţi am fost şi noi de multe ori, încât pe ce voiam să punem mâna, n­u găseam mai nici­odată. Dar pe când o păreche de însurăţei se poate ajutora prin o muncă neobosite, căci tot ce lu­crează, vine să­­ uşureze greutăţile zilei de mâne, îşi sapă astăzi ogorul şi mâne­i culege rodul, — pe atunci munca noastră istovitoare, o adevărată robotă, nu altceva, nu ni-a adus din nenorocire aproape nici o înlesnire, în lipsurile care ne îm­presoară şi pe noi, ca şi pe toată lumea. Noi muncim, ce e drept, până dăm în nas de multe ori, dar rodul muncei noastre îl culege al­tul. Departe de a ne supăra, sântem mândrii, că ni­ se dă prilejul acesta fericit, de a lucra pentru binele altuia, dar avem şi noi în schimb o mo­destă pretenţie, de a fi sprijiniţi în intenţia noa­stră bună. Căci degeaba mi-oi sparge eu capul la masa de scris, dară vorbele mele nu vor fi căutate de lumea noastră românească şi dacă nu voi primi în schimb nici o încurajare, din nici o parte. Au mai fost şi vremuri aspre. Ungurimea asta îngâmfată ne surpa peste noapte, tot ce zideam peste zi. Un proces, două de presă ne secau toate mijloacele şi iată de ce ni-a fost atât de greu să ne mişcăm înainte. Cu ajutorul lui Dzeu însă şi cu voinţa hotă­râtă a unor oameni mari de suflet, aşa cum este d. Nicolae Oncu, directorul băncii »Victoria«, am ajuns să ne vedem visul cu ochii. Ne-am zidit căscioara aşa cum este, cu toate vremurile grele ce s’au deslănţuit asupra capu­lui nostru. — Un cuib, care nu e numai al nostru, ci este al neamului nostru întreg. In el se vor topi toate grijile poporului românesc şi sfaturile şi nădejdile noastre de bine, tot din ei au să pornească.* In Sâmbăta trecută dintr’un creştinesc îndemn i-am făcut şi feştanie, aşa cum cer obiceiurile noastre româneşti. Cu prilejul acesta a venit lume din toate păr­ţile,­­ până şi din cele mai depărtate colţuri de ţări locuite de români. Au venit cu aceeaş dragoste cu care alea­gă frate la frate, nu ca să­­ omenim, ci pentru a ne răsplăti cu o vorbă bună ostenelele noastre, puse în serviciul neamului şi pentru a ne încu­raja în luptele noastre viitoare. Din ochii tuturora să desprindea mulţămirea sufletească, glasul lor nu avea decât cuvinte de laudă pentru cei, cari şi-au jertfit mijloace şi muncă întru întruchiparea unui ideal atât de mă­reţ : se poate oare o mai mare mângâiere, pentru cei cari au cheltuit osteneală şi bunuri, se poate un mai preţios îndemn, pentru noi, cei ce sântem chemaţi să veghem din lăcaşul acesta de pază, asupra destinelor neamului nostru? Putea-vom noi părăsi vre­odată farul acesta, luminător, către care trebuie să se îndrepte naia poporului românesc, legănată de valurile primej­dioase ale unei mări de străini duşmănoşi şi răi ? Noi ne vom face datoria. Vom ţine într’una aprinsă lumina salvatoare, dar pentru a putea a­­duce foloase naţiunii noastre pretindem, că co­

Next