Tribuna, decembrie 1909 (Anul 13, nr. 261-285)

1909-12-01 / nr. 261

Anul XIII. Arad, Marţi, 3/14 Decemvre 19091 NR 261 ABONAMENTUL Pe un an 24 Cor. Pe un ani. . . ♦ Pe o luna 2­0 Nrul de Duminecă Pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc în adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. mnwwMmmwa încă un advocat al împăratului. Supt acest titlu nepotrivit d. Iorga com­bate în coloanele »Neamului românesc« broşura »Politica românilor din Ungaria, apărută la Bucureşti supt şifra B. A. Dl Iorga se leagă de argumentarea istorică a broşurei şi ajunge la concluzia că nici Hab­sburgii, nici Papa, nici Europa n’au făcut din români ceea ce sânt astăzi, ci atât din­colo cât şi dincoaci de munţi numai munca liberă, pe bază strict naţională a fost rod­nică, şi numai muncii în acest sens vom datori România de mâne, »care nu stă în buzunarele nici unui împărat de pe lume«. Munca naţională este fără îndoială fac­torul principal în viaţa unui popor. Vorba este însă a asigura putinţa acestei manei rodnice, ceea ce nu atârnă numai de la popor însuşi. Politica tradiţională a românilor din Ungaria nu este rezultatul unor argumen­tări teoretice sau a unui raţionament abs­tract, ci ea ni­ se prezintă ca o sumă de experienţe a mai multor generaţii de oameni, experienţe din viaţa reală de toate zilele. Din aceste bogate experienţe ni s’a format convingerea generală şi bine stabilită a po­porului, că o muncă naţională numai supt scutul împăratului este cu putinţă. Dar — zice d. Iorga — nu împăratul din cauze dinastice v’a dat la 1867 legaţi ungurilor ? O dovadă mai mult, răspundem noi, că de la împărat atârnă soarta noastră. Dacă împă­ratul a avut puterea sa ne dee­legaţi, are şi puterea să ne deslege, şi poporul nu se­­ îndoieşte că va sosi timpul, când interesele dinastice vor permite această deslegare. Politica tradiţională a românilor este o politică practică şi construită de mase po­pulare şi nu de savanţi. Dacă savanţii caută acum, unii a întări, alţii a slăbi prin argu­mentări istorice şi politice această politică tradiţională, poporul ascultă atât pe unii cât şi pe ceilalţi, dar tot învăţăturile vieţii prac­tice rămân călăuza sa principală şi el nu pă­răseşte calea bătută. Sau vedem în unirea bisericii noastre cu Papa, săvârşită supt protecţia împăratului, o ideie mare politică, sau credem ca d. Iorga că numai »blidul cu linte« a împins pe »Vlădica din Bălgrad« la această faptă, efec­tele ei în raport cu munca noastră naţio­nală nu suferă vreo schimbare. Noi am ex­­periat prin practica vieţii că, de abia dela acea dată şi numai prin graţia împărătească am putut începe munca naţională. Nimeni din câţi ne încunjurau pe noi şi deţineau puteri — nici fraţii noştri de peste Carpaţi — n’au dovedit atunci şi nici de atunci în­­coaci atâta bunăvoinţă şi consideraţie efec­tivă pentru munca noastră naţionala,f­a di­nastia habsburgica. Metropolia dela Sibiiu, care nu este ca­tolică ci ortodoxă, poate fi considerată, pre­cum o consideră d. Iorga, ca »preţul sân­gelui pentru 40­0 mii de vieţi româneşti«. Dar în tot cazul era la discreţiunea împă­ratului a plăti sau a nu plăti acest preţ. O disnastie, care s’ar fi conformat vederilor a­ristocratice feudale şi catolice şi n’ar fi a­­vut consideraţie pentru români, nu­­ plătea. Viaţa, activitatea şi politica lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihaiu Viteazul — ori­cum vor fi prezentate de istoricii noştri — nu pot să învîrtească în mod hotărîtor poli­tica noastră naţională şi să-i dea­ altă di­recţie. Figurile acestor mari domnitori ro­mâni nu sânt strâns legate de viaţa noastră de aici şi înrâurirea lor asupra noastră pot să producă alte efecte, politice însă nu. Silinţele de a pune în vederea popo­ului şi interesele generale ale statelor europene, cari interese există de fapt, şi ar demonstra că o politică naţională ce ţine samă de aceste interese şi se conformează lor, mai uşor şi mai curând îşi va realiza scopul de­cât o politică care se loveşte în toate păr­ţile cu capul de părere, sânt silinţe ce nu pot fi desaprobate. Politica este o artă prac­tică, se întemeiază pe realitate şi lucrează cu factori reali. Idealismul împinge înainte, te avântă, te ajută să învingi greutăţi, dar nu poate să croiască nici drumuri nouă, şi nici să producă succese reale. Consistorul mitropolitan. Pe mâine, Marţi, este convocat în Sibiiu consistorul mitropolitan, în chestia catehizării. * O rugăminte cătră guvernul Româ­niei. Tot mai puţine se fac ziarele cari ne sosesc din România. Din numeroasele publicaţii cotidiane ce apar în [Bucureşti şi celelalte oraşe, nu ne mai soseşte decât »Vo- Viaț* literară. — De Ilarie Chendi. — Iarăş decadenţii noştri. — Pe cine pre­­ţuesc ei. — Pe cine preţuim noi? — Un decadent simpatic. — Cei tsauranţi. — Ce să te faci? Nu poţi seri istorie literară şi nici reflexiuni asupra mişcărei contimporane, fără să te împedeci de ei. N’ar strica să-i priveşti odată, pe toţi la un loc, supt specie­­etaenii şi adunându-i într’un mănunchiu, să aveţi care le-a fost rolul, atât în partea serioasă, cât şi în cea, umoristică a activităţii lor. De mulţi, sânt mulţi, — un regiment întreg, răspândit pe la toate re­vistele şi mai ales pe la cele obscure, ii întâl­neşti prin »Literatorul«, »Revista poporului«, »Portofoliul român«, »Analele literare«, »Peleşul«, »Românul literar«, »Hermes« şi în alte reviste de caracter cu totul efemer. O viaţă scurtă, zbu­ciumată şi plină de incoherenţe; o muncă mă­runtă, îmbrăcată în forme goale de sens şi în mare parte imitate. Cu puţini cetitori în viaţă şi cu mult mai puţini în urmă, — căci cine mai răsfoieşte astăzi prin organele lor uitate ? Ceea ce i lega pe scriitorii acestei famili deca­dente erau credinţe foarte curioase. Aşa, de pildă, toţi sânt fanatici admiratori ai lui Eliade, toţi preţuiesc fără reservă pe Bolintineanu şi, ceea ce pare şi mai curios, un poet ca Depărăţeanu este pus de dânşii mai pe sus de Eminescu. Pe vre­muri decadenţii aveau un şef de principii, pe profesorul, poetul şi criticul Boniface Florescu. Această căpetenie a lor, un om cult dar mult desordonat, insista vecinie asupra amintiţilor poeţi, cari »mânuiau ideia pură şi înălţau limba românească până la cele mai înalte culmi ale li­rismului«. Cât pentru poeţii străini, decadenţii noştri ne fac, prin rostul lui Mircea Demetriade, următoarea mărturisire : »S’a născut un uriaş, care a doborît romantismul şi a slujit la un nou altar: acesta fu Baudelaire, dintr’al cărui geniu, ca dintr’un arbor plin de sevă, tresăriră la viaţă ramuri înflorite şi pline de miresme. Arta simbo­listă, arta independentă, adorată de preoţi ca Verlaine, St. Malarmé, Maeterlinck, Jean Moreas şi îndeosebi Vigny, care produse reacţiunea în contra materialismului«... Natural, nu există nici o înrudire între Eilazii şi Bolintinenii noştri şi între Maeterlinck bună­oară, dar asta nu-i împedecă pe decadenţi să-i considere de părinţii lor sufleteşti şi să-i preţu­­iască de o potrivă. Să vedem însă pe cine preţuim noi din acea­sta pleiadă. Dintre vechii decadenţi ni­ s’a părut o figură caracteristică în primul rând Sihieanu, cu aie lui »Armonii intime«, în cari sânt câteva accente în adevăr particulare. Cât pentru Mace­don­ski, ne am spus părerea cu altă ocazie. Au fost însă printre decadenţii mai sinceri şi forţe mai concentrate, talente destul de puternice, dar abătute din calea desvoltării lor fireşti prin cine ştie ce influenţe. Intre acestea am amintit tot­deauna cu simpatie pe răposaţii St. Petică şi Iuliu Săvescu, ale căror lucrări, tipărite în o nouă e­diţie selecţionată, n’ar face ruşine literaturei noa­stre. Printre cei noi de tot singurul care a fost întimpinat cu căldură este d. Minulescu, o fi­gură literară originală şi simpatizată chiar şi de adversarii d-sale în ale decadentismului. Este însă un scriitor de versuri decadente, des­­pre care astăzi nu se mai vorbeşte: d. Alex­ Obedenaru. Odinioară conducea reviste şi avea un cerc al său, dintre cari mai mulţi trubaduri romantici şi iubitori de viaţă nocturnă. Versurile sale de cuprins sumbru şi întunecat­­ au adus epitetul de »macabru« dar, după cum ne dove­deşte o frumoasă analiză critică, făcută de regre­tatul Ştefan Orăşanu, aceste versuri au un cu­prins real şi merită atenţiune mai multă, influenţat de Baudelaire, dar foarte consecvent cu sine, Obedenar într’adevăr constuie o pagină proprie in istoria decadentismului poeziei noastre. In scrisul lui predomină notele funerare, pre­cum şi desgustul de viaţă, ici-colo întâlnim rubrică, neroniană, sau nevroza atât de ca­­cteristică ace­stui fel de literaţi, apoi exagerări fantastice, com­paraţii şi imagini imposibile şi curiosităţi câte voiţi. Iacă de pildă un pastel macabru: Pe ziduri văd: ruine-abise, Şi câmpuri pline de răniţi, Femei cu braţele deschise Zicând: la desfătări veniţi! De prin pustii zăresc cum vin: Vulturi de mortăciuni setaşi, Nopârci purtând pe limbi venin Şi jaguari ca ochi sticloşi Mai văd o ceată de schelete Având pe oase mucigai. Isbându se de un părete Şi recăzind în putrigai.

Next