Tribuna, martie 1910 (Anul 14, nr. 47-71)

1910-03-02 / nr. 47

Anul XIV. ■ Arad, Marţi, 2|15 Martie 1910 Nr. 47 an 40 franci.TRIBUNA ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe un ami. . »7 « Pe o lună . 2­4 Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. Pentru România şi America 10 (Cor. Nrul de zi pentru Ro­­stAnia şi străinătate pe REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferennz-utcza 20. INSeRTIUNH.E se prftsesc !s fidrninls­­trartî. Mulţumite publice şi Loc de. jchis costă fiecare sir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. fletească a celui ce l face. Furia şi violenţa Junker-ului dela Geszt exprimă în realitate Ultimatul Contelui Tisza. Contele Tisza a avut ieri un gest de sinceritate. După două discursuri care tot mai admiteau o controversă, o îndoială în relele sale intenţii, mai ales din partea ace­lor ce au interesul de a simula naivitatea încrederii în el, contele Tisza a aruncat masca cu care voise să ne amăgească. Fran­cheţa asta e singura calitate a cuvântării contelui Tisza şi­­ sântem mulţămitori că a venit singur să înlăture atmosfera tulbure de echivoc în care atâţi peşti nădăjduiau să se prindă de nada guvernamentală şi să fie scoşi la mal spre a se opri la strălucirea puterii. Căci, credem, după discursul acesta, nici un român cinstit nu poate să mai susţie buna credinţă a contelui Tisza. Cuvântarea din Oradea-Mare trezise unele iluzii şi nă­dejdi în mare parte din români. Supt im­presia întâi, ei nu au căutat că oratorul nu făcuse decât o critică vagă activităţii lui Apponyi, ferindu-se cu îngrijire de a preciza modalităţile şi măsura în care doreşte să le înlăture. Nu au căutat că declaraţiile sale aveau caracterul unei promisiuni neobliga­torii în schimbul căreia ni­ se cerea totul: însăşi existenţa noastră ca partid şi renun­ţarea la idealului nostru politic depus în pro­gramul partidului naţional. Ei nu cântăreau această disproporţie caraghios de enormă în­tre ce ar fi să primim şi să dăm. Se bu­curau nu atât de ce se promitea acum, ci de ceea ce Tisza nu promitea, dar ne făcea să întrezărim cu o dibăcie de scamator misterios şi abil. Legenda asta a trăit puţin. Dacă după discursul al doilea al contelui Tisza, rostit la Seghedin, ceaţa de pe ochii celor naivi a început să se risipească, acum, după dis­cursul de ieri, ea s’a destrămat şi legenda e distrusă cu desăvârşire. E poate o provocare la adresa noastră faptul că declaraţiile de ieri ale contelui Tisza au fost rostite tocmai aici la Arad, unul din centrele mişcării naţionale româ­neşti, dar ne bucurăm că prin apropierea asta, ele vor avea şi mai mult darul de a trezi şi pe cei din urmă naivi. Acuma vedem limpede şi neîndoios: »marele« şef al noului partid guvernamen­tal e unul din vrăşmaşii cei mai primej­­dioşi ai naţiunilor nemaghiare şi cu deose­bire ai românilor. Vederile şi concepţiile sale, mentalitatea, până şi terminologia sa în chestia naţionalităţilor nu îl deosebesc prin nimica de toţi oamenii politici unguri din trecut Acelaş refuz absolut pentru aspiraţiile de viaţă naţională, de administraţie, de justiţie şi învăţământ românesc, aceiaş ne­înţelegere voită a idealului nos­ru, aceiaş deosebire între poporul »blând« şi »agîţă­­torii« demagogi, aceiaş tăgadă pentru cali­tatea de reprezintă­­ţi ai poporului pentru şefii noştri politici, şi aceiaş acuză de »gân­duri nemărturisite« ca la toţi vrăşmaşii de până acuma. Prin ce se deosebeşte oare contele Tisza care ieri declara că va lovi pe »aţîţători« fără cruţ­ie, de contele An­­drăssy care spunea acum trei ani şi jumă­­t­­ate în celebru-i discurs a­proape textual­­ acelaş lucru: »iubesc poporul, dar voi­­ sdrobi fără milă pe agitatori« ? Şi când auzim de sdrobirea mişcării româneşti în­tregi, de biruinţa fără uman a poporului un­guresc, nu se proiectează înainte-ne stafia »generalului« al cărui fiu e oratorul de ieri, a lui Coloman Tisza »sdrobitorul« naţiunilor nemaghiare? Nu este acuma acelaş Tisza, deşi fiul, care vrea să sdrobească partidul naţional şi-i cere desfiinţarea de bună voie, înainte de al strivi cu »pumnul de fier« al său? Nu, contele Tisza nu se deosebeşte prin nimic de ceilalţi oameni politici unguri, vrăş­­mişi neînduraţi şi prigonitori ai nemaghia­rilor. Dacă s’a crezut o clipă că atitudinea lui înseam­ă un progres în chestia naţio­nală, discursul lui de ieri e o recădere în balta vechilor fraze şoviniste, în dosul că­rora se ascunde o intenţie hotărîtă: inten­ţia de a înlătura întâi partidul naţional, sin­gura armă de apărare a poporului ro­mânesc, spre a-l răpune şi desnaţiona­­liza pe urmă mai uşor. Dacă poate fi vorba în lupta asta de o intenţie ascunsă, aceasta e intenţia pe care comele Tisza nu o mărturiseşte, dar de care azi nici naivii, cel mult nu se mai pot îndoi: intenţia maghiarizării. Dar în urmărirea acestui scop, înlătura­rea partidului naţional, contele Tisza a aler­gat la o nouă şiretenie tactică. El a făcut apel la archiereii noştri, ca la adevăraţii re­prezentanţi ai poporului, ca să intre ei în activitate pentru realizarea unei păci între guvern şi noi. E o apucătură tactică plină de reaua credinţă, caracteristică acestui vrăş­maş al nostru. De când numai capii bi­­serici­şti ai unui popor pot vorbi în numele lui ? Atunci, mai întâi contele Tisza ar tre­bui înlăturat din discuţie şi din politică şi ar urma să cerem şi noi intrarea în acţiune a archiereilor unguri, căci ori principiul con­telui Tisza e just şi atunci se aplică tutu­ror popoarelor, ori nu, şi atunci apelul lui la archiereii noştri nu are îndreptăţire. Nu tăgăduim arhiereilor unui popor dreptul de a face politică. Dar aceasta-i o facultate a lor, ca şi a oricărui alt fiu al neamului şi nu-i o datorie. Contele Tisza vrea să le impute însă datoria asta. Pentru ce ? Pentru a înlătura pe deputaţii noştri din politică, deci acelaş scop pe care-l ur­măreşte cu invitarea ce ne adresează de a disolva partidul naţional: decapitarea poli­tică a poporului românesc. Realitatea e însă că arhiereii noştri dela Şaguna încoace, s’au retras tot mai mult de pe terenul politicei active, cedând rolul acesta celorlalţi capi politici ai poporului. Dacă ei vor avea însă dorinţa de a face politică, singura politică bună pe care o pot face, e aceia a deputaţilor naţionali. Prin apelul sau contele Tisza a mărtu­risit însă nădejdea că arhiereii noştri vor oferi guver­ului o pace mai ieftină decât deputaţii. Este ca o mustrare în cuvintele contelui Tisza la adresa arhiereilor cari nu vor sau nu ar voi să dea ascultare guver­nului. Pentru noi mustrarea asta trădează a­itudinea loială de până acuma a arhie­reilor noştri şi constituie o bună notă de conduită pentru ei. Nădăjduim că cei de acum înainte ei nu se vor preta la sdro­birea partidului naţional, căci ea ar însemna în definitiv sdrob­rea bisericii şi neamului pe care ei îl păstoresc. Credem că nici­odată arhipăstorii noştri nu vor întinde gu­vernelor ungureşti mâna de ajutor la a­­ceastă speţă de destrucţiune. Solidaritatea între noi şi ei e garanţia izbânzii în lupta noastră naţională, iar cine o va sparge va fi lepădat din sânul nostru şi ucis morali­ceşte pentru totdeauna. Dar contele Tisza nu se mulţămeşte cu apelul său ci adaugă o ameninţare gro­zavă , războiul fără milă şi exterminarea noastră finală. Mărturisim că această furioasă ameninţare a contelui Tisza nu poate să ne smulgă decât un zîmbet de dispreţ şi milă pentru acest mijloc naiv de a p­asiona asupra noastră. Sânt sute de ani de când auzim de la zeci şi sute de oameni politici aceiaş ameninţare. Nu a voit Kossuth să ne sdrobească şi oasele honvezilor lui al­besc şi azi prin râpele Munţilor apuseni ? Nu a voit Tisza-tatăl să ne sdrobească şi toată energia lui azi e închisă în patru scânduri, pe când poporul românesc a trăit şi trăieşte înainte. Nu au făurit Apponyi şi Andrássy legi şi măsuri fără capăt, plini de furia oarbă şi ridicolă a ţapului ce vrea să răstoarne casa cu coarnele? Poporul ro­mânesc a trăit şi a stăruit şi va trăi mult timp încă după ce »claponul«, cum i-au spus adversarii contelui Tisza, nu va mai rosti cu glasu-i dogit discursuri şi nu va mai fi primit nici cu entuziasm nici cu ouă clocite. Căci să mărturisim drept, oricât de mari sânt loviturile şi prigonirile ce îndu­răm, ele abia ajung nu ca să oprească lo­cului, dar măcar să încetineze evoluţia po­porului românesc care vine din izvorul ne­secat şi veşnic biruitor al vitalităţii sale; dar, pentru a ne răpune loviturile ar tre­bui să fie totuşi nemăsurat mai mari şi ar cere un avânt de mişcare ce ar clătina şi sgudui echilibrul poporului unguresc, răs­­turnându­­ şi îngropându-l supt propria-i sf­oi­ţâre uriaşe. Nu, poporul românesc priveşte cu con­ştiinţa vitalităţii sale suverane şi invincibile , nu se impresionează de cuvintele vajni­cului său potrivnic. Gestul de furioasă ame­ninţare al contelui Tisza nu poate fi fioros pentru noi dar e trădător pentru starea sa­.

Next