Tribuna, aprilie 1910 (Anul 14, nr. 72-93)

1910-04-01 / nr. 72

Anul XIV. Arad, Joi, 11l4 Aprilie 1910 Nr. 72 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de î­nchis costă fiecare şir 20 10. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. ABONAMENTUL pe un an . 24 Cor. Pe un jura. . 12 « Pe o lună . 2­4 Nrul de Duminecă pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. 0 somare. De săptămâni de zile opinianea publică românească stă supt impresia penibilă a veştilor despre trecerea părintelui Vicar Va­sile Mangra în partidul guvernamental şi primirea candidatură guvernamentale în cercul Ceica. Pe temeiul acestei veşti, stăm şi noi supt bănuiala complicităţii, căci părintele Man­gra nu era până ieri prieten şi soţ de luptă. Ţineam însă să aşteptăm faptul complinit al candidaturii sale despre care tot cre­deam că nu va urma, după intervenţiile amicilor părintelui Mangra de a­­ împe­­deca de la acel dezastros pas. Cum însă situaţia nehotărîtă serveşte de bun prilej pentru suspiţiuni, şi pentru ca­lomnii, m­-am hotărît a curma aceasta stare falsă şi a soma prin aceasta pe părintele Mangra să se declare, acum în termen de opt zile, dacă a primit ori ba candi­datura guvernamentală din Cei­a şi dacă are gând să o primească, pentru ca să ne tragem consecinţele şi să se pună ca­păt nedumeririi pe care nu o putem lăsa să planeze mai departe asupra noastră. Din literatura italianâ. Roberto Bracco. Cea dintâi prefăcătorie. Intr’o zi, mama n’a lăsat pe Puiu, să intre în casa n care tatăl său de multă vreme sta in pat. In ziua aceia, pe când o mulţime de lume intra şi ieşea din casă şi pe când veneau o mulţime de coroane de flori, mama a îmbrăcat pe Puiu cu hainele de sărbătoare, cele de caşmir alb, ia pus în cap pălăria mare cenuşie cu pana albastră, şi i a zis: — Puiu o să se ducă cu tanti... Şi tanti o să-i cumpere un cal care umblă singur, şi acasă o să i spuie basmul cu Feciorul de împărat... Şi pe urmă Puiu o să se întoarcă iar la mama sa, care este atât de nenorocită şi căreia ei o să-i fie bucuria, mângâierea, viaţa... Ochii i­ se umplură de lacrimi. Ii sărută în grabă, de două, de trei, de patru ori; în grabă îi po­trivi ca de obicei părul bălan şi lung, şi ieşi Puiu, puţin cam zăpăcit se apucă de rochia tantii Emilia, care începu să­­ vorbească făcându-l ia­răș nebunatic ca mai de mult, nebunatic cu pri­virea, cu mânile cu tot corpul lui mic și neastâm­părat ca o floare de câmp bătută de un vânt capricios. Calul și basmul cu Feciorul de împărat erau două lucruri ce Puiu pricepea foarte bine, dar bucuria, mângâierea, mama care este atât de nenorocită pentru el erau lucruri abstracte, ne­distincte, cari sunau la urechile lui ca și cum ar fi vrut să intre In ele și nu puteau. * După o săptămână tanti I a dus iar Ia mama sa. Toată săptămâna aceia a plâns și s’a jucat foarte puţin cu calul cumpărat de tanti Emilia, un căluşel rotb, cu şea englezească şi cu roate la copite!.. Ce bucurie pe el, când mama sa i-a deschis uşa. Toată casa se umplu de strigăte ascuţite şi cu îndemânarea unei pisici a sărit de gâtul mame! sale, care l a primit ca şi cum nu l-ar fi văzut de câţiva ani. — Copilul meu !... Dragul meu copil!... Sin­gura mângâiere a mamei taie care este atât de nenorocită! Şi-l strânse la piept, şi o acoperi de sărutări. După ce s-au sărutat de sute de ori, Puiu a şezut pe genunchii mamei sale, care se aşezase zdrobită pe un scaun, şi începu să se uite la dânsa de la cap până la picioare. Puiu se uită un timp tăcând, şi-i era foarte greu să tacă, el care vorbia de dimineaţa până seara, pe urmă apucă o margine a şalului pe care mamă-sa și l pusese pe umeri. Şalul era negru şi nu se deosebia de rochia neagră, iar Puiu nu mai văzuse şi nu cunoştia nici şalul nici rochia. — Pentru ce eşti îmbrăcată aşa de negru ? Mama nu răspunse. Dar Puiu vrea să întrebe ceva şi nu a între­bat-o, decât numai după ce dânsa văzându-l ne­liniştit şi temându-se ca tăcerea aceia să nu l impresioneze, îl mângăie zicândui: — Ce vrea Puiu ? Semne ristete. Noi românii am trăit decenii de a rân­dul în o atmosferă a fărădelegilor, în care adeseori aveam simţământul că respiraţiu­­nea noastră devine tot mai grea. Dacă a­­cum se manifestă o tendinţă a nu mai în­cărca aceasta atmosferă cu nouă asfixiante, resimţim fără îndoială o uşurare. Uşurarea însă nu este reală, căci prin nimic atmos­fera în care am trăit şi trăim n’a fost des­cărcată; ea a rămas aceiaş, cu singura de­osebire că temerea de a deveni şi mai in­suportabilă este deocamdată înlăturată. Dar şi atât este un câştig. Nu un câştig pentru noi românii numai, ci pentru întreaga ţară. Dacă ar fi să mulţumim, să ne arătam re­cunoştinţa noastră, să exprimăm bucuria noastră guvernului pentru hotărîrea sa n’am putea să o facem decât ca patrioţi. Nu nouă românilor s’a adus vre-o uşurinţă ci patriei. Este adevărat că în atmosfera fără­delegilor noi românii ne-am simţit şi ne simţim rău, dar şi poporul unguresc, în nu­mele căruia guvernul a făptuit şi făptueşte fărădelegile, a dus-o foarte greu. Prăbuşirea partidelor istorice, din mijlocul cărora au eşit aceste guverne, precum şi halul, în care se găseşte astăzi ţara, sânt o dovadă înve­derată despre suferinţele poporului ungu­resc. Am respirat şi respirăm noi românii din ce în ce mai greu şi dacă s’ar fi con­tinuat cu sistemul de a fi strânşi de gât, poate ne-am fi prăpădit în urma urmelor, dar ne prăpădeam deodată cu cei ce ne fă­ceau răul. Mergea cu lanii, vorbind de culoarea calului ce or să cumpere şi semănând micul număr de vorbe ce ştia cu o ploaie de pentru ce. — Vreau să fie roşu, calul. — Nu, Puiule, cai roşii nu sânt. — Pentru ce nu sânt? — Pentru că toţi caii, ştii caii cei mari cari umblă pe stradă, nu sânt roşi. — Pentru ce nu sânt roşii? — Pentru că roşii... ar fi urîţi. — Tata are un cai roşu, mic, mic, mic; un cai atât de mititel... Pentru ce? — Ah!.. pentru că acela este de mărgean şi nu umblă. Acela se pune la cravată. — Atunci vreau şi eu ca tata. — Nu... nu Puiule. — Ba da, şi eu ca tata. — Nu, nu zice aşa Puiule. Fii cuminte, ca tanti, şi nu zice aşa... — Pentru ce »nu zice aşa* ? — Penru că... nu este bine. Vorbind se coborau pe scări. La vorbele »nu este bine* pe cari Puiu nu Ie-a priceput, un alt pentru ce a rămas fără răspuns. Emilia nu a putut să­­ răspundă decât cu un suspin. Puiu a ridicat capul, şi de supt buclele lui blonde ochii i­ se înălţară spre faţa Emiliei, nă­dăjduind să afle pentru ce nu-i mai vorbia. Dânsa, tăcând, îl trase binişor de mână, pe când Puiu, se uita mereu la ea, neînţelegând pentru ce tăcea. Pe buzele sale roşii ca două petale de tran­dafir înrourate şi în obrajii lui ca de lapte, Puiu păstra aceiaş veselie de toate zilele, doar ochii lui Prin hotărîrea sa de a nu ne împedeca pe noi românii a ne sfătui şi de a nu da porunci procurorilor ca să ne urmărească cu orice preţ, guvernul Khuen a servit ţara şi nici decât interesele naţionale ale romă­­nilor. Ne bucurăm fireşte şi noi românii, ca cetăţeni ai aceşti ţări, de aceste servicii, dar înainte de toate trebuie să se bucure poporul unguresc, care are aspiraţiuni de po­por conducător al ţărei. Foloasele ce­le mari ale acestei măsuri el are să le tragă. Cei aproape cincizeci de ani ai erei dua­liste au dovedit cu prisos că este peste pu­tinţă a asigura poporului unguresc stăpâni­rea prin mijloace violente. Ţara a ajuns la marginea prăpastiei, şi ungurii şi-au­ pierdut toate simpatile de care să bucurau în lu­mea civilizată. Dacă după grele sbuciumări s’a ajuns în sfârşit că guvernul ţărei să fie condus de un bărbat, care să bucură de în­crederea împăratului şi este hotărît a pune capăt politicei de violenţă, credem că toc­mai poporul unguresc are motive a să bu­cura când acest guvern trece de la făgădu­inţe la fapte. Sânt încă neînsemnate aceste fapte, sânt mai mult negative decât pozitive, nimic nu schimbă ele din legi, ele denotă însă că poporul unguresc, în măsura în care va sprijini acest guvern şi se va identifica cu scopurile lui, este gata a părăsi şi el po­litica de violentare de până aci. Este o ru­şine pentru un popor cu aspiraţii mari, ca să şi vadă primejduite aspiraţiile sale prin nişte adunări publice ale românilor leali, cari să întrunesc din trei în trei ani odată sau şi mai rar, mari, de un albastru închis, aveau o rază de me­lancolie. Puiu nu ştia să se gândească, nu în­văţase încă, dar în ziua aceia părea ci se gândeşte.

Next