Tribuna, mai 1910 (Anul 14, nr. 94-112)

1910-05-01 / nr. 94

Anul XIV Arad, Sâmbătă, 1|14 Maiu 1910 Nr. 94 ABONAMENTUL ft un an . 24 Cor. Pe un jum. . »2 « Pe 6 luni . 20 Nrul de Duminecă pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România ţi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA fl ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20, INSERŢIUNILE ie primesc la administraţie. Mulţumite publice ,1 Locatichii costă fiecare şir 20 III. Manuscripte nu te înapoiază. Telefon pentru oraş , comitat 502. Istoriograful nostru. Era o vreme când Ardealul stătea în fruntea istoriografiei româneşti. Ba putem zice că istoriografia noastră ştiinţifică în Ardeal s’a zămislit şi din Ardeal şi-a luat sborul peste celelalte ţări româneşti. începuturile istoriografice române sânt, fireşte, mai vechi. Primele încercări analiste, letopiseţele slavoneşti, scrise în mănăstirile Bistriţa, Putna, etc., se pierd în întunerecul secolilor trecuţi şi vor fi, probabil, tot atât de vechi ca şi fiinţa principatelor române Moldova şi Ţara Românească. Urmează apoi epoca cronicarilor plini de calde simţeminte patriotice şi de bătrânească înţelepciune. Scrierile fruntaşilor dintre ei, Nestor şi Grigorie Ureche, Miron şi Nicolae Costin, Ioan Neculce şi alţii, sânt până astăzi monumente, încă nu destul de larg cunoscute, de bărbăţie românească, de dragoste către moşia strămoşească şi de durere pentru soarta vitregă a neamului. Şi pe măsură ce scrutătorii actuali ai trecutului nostru pătrund mai adânc în cunoaşterea documentelor din trupurile descrise de cronicari, se dovedeşte tot mai lămurit ce compară de fapte şi adevăruri istorice sânt cuprinse în scrierile acestora. Pe deasupra cronicarilor s’a ridicat apoi învăţatul Voevod al Moldovei Dimitrie Cantemir. Acest spirit ales între toate spiritele luminate ale timpului său, prietenul marelui Leibnitz, întemeietorul Academiei regale din Berlin, este şi va fi una din cele mai mari glorii ale românismului. Scrierile lui, în româneşte şi mai cu seamă în latineşte, ruseşte şi alte limbi străine, au făcut pentru întâia oră cunoscut în lumea mare numele de român, precum şi originea, trecutul şi importanţa elementului românesc în orientul Europei. După Cantemir, însă, urmează în Principatele Române o lungă epocă de decadinţa, atât în viaţa de stat, cât şi în cea culturală. Scriitorii români cedară locul sondorilor greci, cultura românească culturii greceşti, şi ţerile române par’că nu mai aveau altă menire în lume, decât să fie hrănitoarele străinilor, cari s’au instalat întrânsele ca la ei acasă, se îmbogăţiau şi se cultivau, în paguba elementului autohton, lăsat cu totul în părăginire. Dar provedinţa a voit, ca tocmai în această epocă de dureroasă decadenţă, epoca Fanarioţilor, făclia românismului să se aprindă în altă parte. Urmează adică epoca glorioasă a învăţaţilor şcoalei din Blaj. Crescuţi în centrele culte ale Apusului, şi în special în Roma, aceştia devin regeneratorii românismului, în limbă, în cultură, în conştiinţa naţională. Opera lor ţoteşte în general la biserica culturală a oropsitului neam românesc, dar preocuparea lor de căpetenie a fost să desgroape, din monumentele trecutului şi din pergamentele prăfuite ale archivelor din toată lumea, documentele originii noastre glorioase, de urmaşi ai cuceritorilor lumii, ai legionarilor Romei eterne. Pe urmă s’au străduit să dovedească, cu mare aparat de erudiţiune filologică şi istorică, că toţi românii de pretutindenea sântem un popor, cu acelaş trecut. In fine, învăţaţii şcoalei din Blaj s’au încercat cei dintâi să înjghbeze, în legătură cu istoria statelor române, şi istoria românilor din monarchia Habsburgilor. Samuil Clain, Gherghe Şincai şi Petru Maior, această triadă în veci ilustră a şcoalei blăjene, sânt înainte de toate istoriografii martiriului de 17 secoli al românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească? Ei au desgropat cei dintâi documentele cari dovedesc suferinţele fără pereche în istorie ale strămoşilor noştri, şi sbuciumările lor eroice de a şi păstra singurele bunuri ce au mai putut scăpa de lăcomia stăpânitorilor de alte neamuri: limba şi legea strămoşească. Prin scrierile lor nemuritoare, aceşti mari învăţaţi ardeleni au devenit reînvietorii conştiinţei naţionale a tuturor românilor. Dela ei avem conştiinţa originei noastre, a unităţii noastre prin limbă şi cultură, precum şi conştiinţa vitalităţii fenomenale a neamului nostru, cari toate ne-au redat încrederea într’un viitor mai fericit. Ei au întârziat numai acest viitor, iar noi, strănepoţii lor, îl redăm astăzi în mare parte înfăptuit, sau apropiindu-se de înfăptuirea desăvârşită. Durere însă, opera învăţaţilor blăjeni n’a avut continuatori nemijlociţi. După izgonirea fanarioţilor din principatele române, şi după restabilirea domniilor pământene într’însele, centrul de gravitaţiune culturală a românilor s’a restabilit iarăşi, încetul cu încetul şi în mod prea natural, în capitalele acestora, în Bucureşti Björnson — idealul unui luptător. Notiţe de Horia P.Petrescu. In bubuit surd de tunuri se apropie de ţara fiordurilor, inter, maiestos, ca şi când s’ar întâmpla toate într’un vis plumburiu, un vapor cu stindardele lăsate îmbrăcate în zăbranic de doliu. S’a stins vikingul timpurilor noastre şi-l duc consângenii, să odihnească în pământul scump a! patriei atât de mult iubite. Par’că auzi chiar şi un marş funebru de Orieg. Vaporul şi-a luat rămas bun de la coastele primitoare şi roditoare ale Franţei şi, trecând in Marea Nordului, înaintează spre ţărmurii sterpi odinioară, în cari a aruncat sămânţă roditoare marele norvegian, dând îndemnuri spre bine. El poate dormi liniştit. El ştie, că şi-a împlinit misiunea pe pământ: o misiune mare, nobilă, sfântă... Au nu vedeţi cât de mult a fost iubit de consângenii săi ? Pe unde duc trupul lui rece îşi descoper toţi capetele cu evlavie, mic şi mare, tînăr şi bătrân, femei şi bărbaţi şi fiecare simţeşte cum îi trece prin vine fiorul fermecat: «A fostul nostru, şi eu am să mulţumesc ceva, şi eu am avut o legătură sufletească cu el; doarmă în pace». Ce minunată viaţă de erou şi ce misiune dumnezeiască, să ştii, că un neam întreg, mai mult, omenirea, îţi datorează recunoştinţă, fiindcă ai perseverat în luptă, fiindcă ai învins luptând pentru bine şi adevăr! Alţi pot să-şi dorească altceva, tu, care vezi şi simţeşti, că neamul tău are lipsă de îndemnuri curate, să ţi înstruni lira şi să auzi trecând pe lângă şcoală nerele odrasle ale neamului tău, cum îţi cântă: „Da ne iubim patria aceasta, imnul cântat de tine, cuvintele cari ţi au fost smulse din inimă; să te uiţi ţintă in ochii tinerimei universitare, să te cutremuri regăsindu-ţi gândurile oglindite acolo; să-ţi îndrepţi paşii spre casete, unde să perindă căsnicii cinstite şi să vezi, că mutremântul lor sufletesc e opera ta; să simţeşti că teatrul naţional zace pe umerii tăi; că duşmanii vieţii taie îşi închină steagul în faţa ta, recunoscându-ţi meritele şi menţiunile curate; că însuşi regele, în hlamidă pompoasă, îşi descopere capul şi îi întinde mâna prieteneşte — asta este viaţa trăită. Şi aşa a trăit Björnstjerne Björson. Copiii îi cântă cântecele patriotice în şcoală, şi se bucură de minunatele lui poveşti, caveselul ştrengar* Eyvind, în tinereţe, tinerimea universisitară a ridicat pe umerii ei şi l-a dus în triumf, căci a fost un focar al avânturilor tinereşti eroul acesta naţional, tinerele fete şi femei şi au luat drept ţintă a vieţii lor pe Walburg Fielde din »Falimentul«, preţuind munca Inimilor înroşite — toţi, toţi au găsit câte ceva smuls din inimile lor. Björnstjerne Björnson a avut marea fericire să fie în concordanţă cu spiritul aspiraţiunilor neamului său, să se simţească una şi să aibă darul de la Dumnezeu de a putea Înfrunta orice lovitură cu umerii săi laţi, croiţi din stâncile fiordurilor. Mulţi cad la miloc de cărare, fiindcă respiraţia le este mai înceată, fiindcă sgomotul luptei şi vederea idealelor sfâşiate le sdruncină constituţia trupească. Björnison a fost idealul unui luptător, vehement, curat la suflet, cu perseveranţă şi cu un trup ce poate da faţă tuturor furtunilor. Iată cum ni 1 descrie Strindberg In amintirile sale: »Intr’o seară din toamna trecută, Intorcândumă în locuinţa mea din Paris, am descoperit un uriaş în fotoliul meu. El mă salută şi-şi spuse numele: era Björnstjerne Björnson. Judecaţi mi emoţia: mă aflam în faţa poetului, a cărui nume e, de 30 de ani, cuvântul — lozincă a Intregei tinerimi scandinave, a cărui scrieri sânt citite pe capete, cum e citit în Franţa Victor Hugo. Pentru mine era, ca şi când aş fi dat de o apariţie; credeam că văd pe unul din acei şampioni preistorici, tăiaţi in stâncă, mult mai mare, decât în natură. Capul îi ea de piatră, părul ridicat, ca coama de la o cască, sprâncenele groase, faţa din bucăţi mari de carne, trăind cu toate astea, ca argila jilavă a unui sculptor, la care se văd încă dungile schiţei, umerii, în stare să poarte un tun, toracele şi trunchiul în aceiaşi proporţie, braţele făcute par’că anume ca să ţină atica deasupra portalului unui templu sau, ca să fiu mai »modern«, o cameră a comunelor, într’un cuvânt, un Alianţe în haine orăşeneşti şi cu ochelari de aur«. Ca Thorbjörn din nuvela sa *Synnere Solbakken*, *) sufletul lui B. căuta lupta. In mijlocul luptei se simţea mai bine. Părea un luptător din vechile epopei germanice, care închiagă rândurile presleţite şi împlântă pe prăjina steagului său inima sa cuprinsă de flăcări, smulsă din piept, (ca »Inima lui Dancu« a lui Gorki), ca să lumineze în întunerecul răspândit de dușmani. * *) Cititorii o găsesc tradusă în »Luceafărul«, anul 1908.