Tribuna, iunie 1910 (Anul 14, nr. 113-135)

1910-06-10 / nr. 120

Anul XIV, Arad, Joi, 10|23 Iunie n. 1910. Nr. 120. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe un jum. . 12 « Pe o luni . 2 « Nrul de Duminecă pe un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franc). SERACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE te primesc is sdsa mais­traţie. Mulţumire publice ţi Loc de­schis costă fiecare t!r 20 HI. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Filantropie perfidă. Neamul românesc întreg se află azi supt impresia catastrofei îngrozitoare care a lo­vit văile Caraşului de sud. Sânt pagube materiale ce se evaluiază la 80—40 de mi­lioane, sau după unii şi mai mari, şi sânt pagube în vieţi omeneşti pe cari noi ro­mânii mai ales nu Ie putem evalua cu un preţ destul de mare. Viteazul popor al gra­niţei, plin de originalitate etnică, o rasă cu­rată, vioaie, inteligentă, plină de aptitudini artistice, cu acele minunate tipuri de băr­băţie daco-românească, cum nu se găsesc nicăiri mai caracteristice, cu femei de-o subtilitate şi graţie neîntrecută, această ne­întrecută rasă, una din părţile cele mai vi­guroase şi preţioase ale trupului nostru naţional dela Tisa până la Nistru, a fost atinsă de o cumplită lovitură. Zeci de sate sânt devastate, sămănăturile nimicite, şose­lele şi liniile ferate rase pare­ că de o in­­vaziune vrăşmaşe, iar valurile furioase ale tuturor apelor poartă sute de trupuri scumpe româneşti. E o groază şi un vai, o durere uriaşă ce sfăşie tot neamul românesc as­tăzi. Furia deslănţuită a elementelor ne fac să uităm altă lovitură dureroasă ce am primit la alegeri abea sânt două săptămâni­­trei, mişelescul atentat la drepturile vieţii şi reprezintaţiei noastre naţionale. Lumea întreagă azi îşi uneşte sentimen­tele de simpatie şi durere pentru catastrofa Bănatului de sud-est. Sindicatul internaţio­nal al presei îşi trimete condoleanţele şi solidaritatea universală se înfrăţeşte azi din nou într-o mare durere. Nimeni însă nu va putea privi catastrofa Bănatului cu durere atât de adâncă şi nemărgenită ca noi, fraţii de acelaş neam cu cei năpăstuiţi. Lovitura asta ne priveşte pe noi conducătorii lui fi­reşti mai curând decât pe oricine, şi noi am avea în rândul întâi datoria de a ajuta pe fraţii de un sânge. Presa românească îşi face datoria, cerând obolul tuturor ro­mânilor şi credem că nici partidul naţio­nal al cărui comitet se întruneşte Vineri, nu va uita să spuie un cuvânt de mân­gâiere. Ori­cât am ajuta însă cu cuvântul şi cu fapta, durerea noastră nu va înceta. Nici­odată poate nu am simţit mai mult ca a­­cuma starea adânc umilitoare şi nedreaptă în care ne a pus o politică de asuprire de peste patru decenii. Datoria noastră ar fi să ajutăm, dar politica asta ne-a împiedicat să avem azi în mâni un budget public din care să putem scoate unele necesare. Bud­getul statului, budgetele comitatelor şi co­munelor înghit şi au înghiţit sute de mi­lioane şi m­­iarde de bani româneşti din dări, şi din taxe şi contribuţii, dar ele se află aproape toate în mâni străine şi priso­sul lor a contribuit la formarea acelei pă­turi străine­­de boieri, funcţionari, comer­cianţi, meseriaşi, fabricanţi, bancheri, toată burghezimea asta străină care azi ne asu­preşte şi care suge puterile şi vlaga popo­rului românesc. Sântem puţini, săraci şi închirciţi, căci asuprirea ungurească ne-a împiedicat să creş­tem, să ne desvoltăm şi să ne creiăm o clasă cultă, o burghezime bogată care să dea ea azi cu generozitatea darnică inerentă firii româneşti. Prisosul nostru a trecut şi trece necontenit în hambarele altora şi străi­nul ne fură aurul holdelor noastre, cum zice poetul. Dar iată că s’au găsit alte inimi gene­roase. Sânt însuşi străinii aceştia, sânt vrăş­maşii cari acuma arată o pornire de gene­rozitate, care ar fi firească şi frumoasă la orice alt popor, dacă n’ar fi vorba de ei. Dar înainte de a vorbi de ei, şi deosebit, a­­mintim darul generos al bătrânului nostru su­veran. Această sută de mii e, de multă vreme, primul semn de dragoste ce primim din înălţimea tronului pentru oropsitul neam românesc. Graniţa Bănatului a dat mulţi ostaşi, şi multe zeci de ani de grăniceri şi­­au vărsat sîngele pe toate câmpiile de bă­tălie în Boemia, în Italia, în Austria, în Germania, şi Ungaria pentru susţinerea tro­nului Habsburgilor. E firesc ca acuma îm­păratul să-şi amintească de ei. Urmaşii a­­cestor luptători primesc cu recunoştinţă şi cu o privire caldă raza de mângâiere ce le vine azi de la tronul care mu­tă vreme pă­ruse a-i uita. Sânt însă alte sentimente ce trezeşte fi­lantropia stăpânitorilor noştri. Guvernul a dat o sută de mii. Gazetele ungureşti fac colecte şi vedem sume mai mărunte şi mai mărişoare, curgând în discul presei lor. Pot fi sincere, bune şi curate sentimen­tele acestor ziare? Nu. Presa care ne hu­leşte şi defaimă zilnic presa care propovă­ Din depărtare. Departe eşti acum de mine Şi par’că n’am vorbit de ani... Ce-o fi făcând de dorul nostru Ab­ia albilor castani? Pe-aici sânt frumuseţi nespuse Dar fâr’ de tine toate ce-s? Şi ’mbraci pe un rob trudit un purpur Oar’ are ’n lume înţeles? Dar toate astfel sânt ursite Sfielnic înger bătător, Zadarnic le mai caut rostul Pe ţărmii mândrului Bosfor. Constantinopol 1910. Nu mai prinţe... Nu mai plânge, nu mai plânge Copilaş al nimănui, Pentru gingaşa ţi copilă Cu păr blond şi ochi căprui. Când de veci aşa-i porunca In a lumii aspre legi, Tu la ce cu plâns să-ţi cumperi Zilele vieţii ’ntregi?! In elegii te-aş plânge... In elegii te aş plânge, Dând lumilor ocol, Dar noaptea e târzie Şi ’n lampă nu i petrol. Şi aş veni c’orchestra Sub geamul tău inait, Dar prea e multă lume Pe străzi şi pe asfalt. Ţi aş face-un chioşc de fildeş Dar dorurile mint, Şi In album ţi aş scrie Dar n’am condei de­ argint. A. Cotruş. Rotai educator al doctorului. Boalele tente. — Doctorul educator. — Boa­­lele înfecţioase. — Inamicii. — Mijloacele de luptă. — Boalele nervoase. — Excesele spor­tului. La patul bolnavului. Mai de mult se credea că boalele sânt cau­zate de umori cari pătrund în organism sau sânt formate de însuşi organismul uman. Pornind de la această concepţie se zicea că ro­lul doctorului nu începea decât numai când boala ajungea în stare acută, manifestându-se cu toate simtomele sale caracteristice, şi numai atunci rolul doctorului intră în joc, căutând să gonească din organism acele umori rele, care produceau boala. Boalele lente. In urma progreselor ce a făcut ştiinţa medi­cală în cursul secolului al XIX-lea, teoria cea veche a umorilor a fost abandonată la desăvâr­şire. Astăzi se ştie că boalele nu sânt altceva decât rezultatul unei structuri defectuoase sau a unei funcţionări viţioase a organelor corpului uman, şi se mai ştie că pe lângă fenomenele pa­tologice clare cari carecterizează o boală mai sânt şi alte procese morbide lente cari trec ne­observate de acei ce nu sânt doctori. In cursul secolului al XIX, savanţii şi-au în­dreptat cercetările lor în această direcţie cu scop de­ a descoperi procesele morbide latente, şi-au reuşit pe deplin astfel că astăzi se pot combate de la început şi mai înainte de a fi provocat acele stricăciuni cari ruinează organismul şi-l face in­curabil. Doctorul educator. Pentru ajungerea acestui scop foarte rar se în­trebuinţează numai doctoriile, ci în cea mai mare parte de cazuri este nevoie să se cunoască bine cauzele cari produc boala, astfel ca să se poată micşora efectele. Pentru acest motiv doctorul trebuie să oblige pe bolnav să se lase de unele obiceiuri, cari i-ar face rău, să-şi reguleze traiul, să nu se ostenească prea mult. In general, bolnavii nu se supun de bunăvoie prescripţiunilor medicului, cari tind să limiteze sfera l­bertăţii sale individuale, şi pentru aceasta

Next