Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)

1910-07-22 / nr. 153

4 August n. 1PIC »TRIBUNA« Pornind din audienţa I. P. Sf. Sale, presa ungurească spune că »tratativele« s’au şi început. Fapt e că I. P. Sf. Sa a prezentat ministrului preşedinte un memoriu, care corespunde vederilor exprimate şi de dl Dr. Ioan Mihu. Cum a declarat şi I. P. Sf. Sa unui gazetar, în cursul verii nu se vor mai face paşi în această direcţie, până în Septemvrie. Articolele ziarelor ungureşti sânt numai o variaţie nouă a unei teme vechi şi vorbesc cu multă stăruinţă despre »90 de procente de români îl aprobă pe Mangra«... Această constatare ziarele ungureşti o scot din articolul dlui Slavici, care nici el n’a spus lucrul acesta. Interesantă e numai atitudinea presei ungureşti faţă cu dl Slavici. II laudă, îi cântă ditirambi şi-i admiră curajul... Credem că şi dl Slavici va simţi ironia crudă a sorţii care a hărăzit durerea amară de a fi apărat de presa şovină ungurească pe tema »patriotismului« său. * S’au aflat totdeauna oameni cărora le-a venit bine să uite tot trecutul neamului românesc, cu toate suferinţele şi cu toate înviţătuile lui. Totdeauna s’au aflat Români cari au zeflemisit »aspiraţiile naţionale« ale »visătorilor politici» şi cari au ştiut face paradă cu simţul lor »practic politic«, care putea foarte bine cuprinde în sine şi trebuşoara lor privată. Poporul românesc însă totdeauna a ştiut reduce la valoarea lor tendinţele de această natură, iar capii bisericilor româneşti până acum au ştiut totdeauna să aprecieze periplul ce ar aduce cu sine pentru ei şi pentru biserica lor o politică »făcută de ei, în contra sentimentului general românesc şi în contra intereselor naţionale româneşti. Conferinţa naţională din 1905 — chiar atunci când trecerea din pasivitate la activitatea parlamentară putea da prilej la bănueli In ce priveşte susţierea pretenţiunilor naţionale din programul politic al poporului român — a hotărît unanim susţinerea întru toate a programului naţional. Şi nu numai atât, a dat şi expresiune dorinţei de o mai înaltă cuprindere, ca întreg poporul român din Transilvania şi Ungaria să fie recunoscut de naţiune alcătuitoare de stat şi să i se asigure desvoltarea politică şi etnică prin aşezăminte de drept public. Acelaş lucru l-a făcut şi conferinţa din anul acesta al partidului naţionst român, ţinută la Sibiiu. Deputaţii naţionalişti în discursurile lor totdeauna au ţinut să fie în concordanţă cu enunciaţiunile conferinţelor naţionale. Ei sânt şi azi adânc pătrunşi de adevărul că nu se poate închipui convieţuire patinică într’un stat poliglot, decât când fiecare popor e îngrădit în faţa tendinţelor pe prepoderenţă ale celorlalte popoare cu drepturi naţionale garantate. Şi cum aceste garanţii nu se pot turna într’altă formă decât în cea a autonomiilor istorice şi naţionale, conducătorii politici ai poporului român s’au ţinut strâns de ideea acestei autonomi în cadrul statului ungar. Oare legea de naţionalităţi din 1868 poate constitui o bază suficientă de împăare, când experienţa celor 40 de ani funeşti ne a învăţat cum cei dela putere ştiu să desconsidere legi fundamentale, când acelea le stau în cale ? Mama ei care vorbeşte de un mire frumos ea îi răspunde că nu se mărită, că vrea să moară fată mare. Ceilalţi îşi înghit lacrimele la timp. Fiecare simţim că am vrea să plângem cu toţii şi că fiecare lacrimă vărsată ar face să izvorească altele în ochii celorlalţi. Cu toţii repetăm duduei: — Nu fii copilă, nu e nimic! De ce nimic! Era şi aceasta o rază de viaţă! şi nie unul din noi nu ştim până unde trebuea să meargă firul vieţii pe care l-am curmat. Cu un fel de ruşine, ca să nu ne mărturisim că moartea unui câne ne-a mişcat într’atâta, ne gândim la oamenii pe cari i-am pierdut, la acela de cari am putea să pierdem, la tot ceiace este misterios, cu neputinţă de înţeles, negru îngheţat. Cel care a dat otrava îşi spune »am ucis prin trădare«. Se ridică şi îndrăzneşte să şi privească victima. Numai mai târziu vom afla că s’a plecat pe ascuns și a sărutat capul cald și blând al lui Dédéche. — Ține ochii deschiși ? — Da, doi ochi tulburi, cari nu mai văd nimic. — A murit fără să se chinuiască! — Oh ! sânt sigur. — Fără să se zbată? — A întins numai laba peste marginea culcușului, ca și cum ar fi vrut să ne dea mâna încă odată, Jules Renard. Este adevărat că poporul românesc şi deputaţii lui pretind executarea acelei legi, nu însă cu preţul împăcării românilor cu maghiarii, ci ca urmare frească a ordinei de drept, care este vătămată în momentul când o lege sancţionată nu este executată. Poporul român declarat odată de »naţiune« nici când însă nu se va mulţumi cu starea de drept care i-o creiază această lege care nici nu cunoaşte popoare ca entităţi deosebite, ci numai ca indivizi de naţionalitate deosebită. Maghiarii nu se vor »împăca« cu Românii până ce nu ne vor putea »înghiţii« de drag ce ne au, sau până nu vor fi convinşi prin rezistenţa şi forţa noastră politică despre imposibilitatea tendinţei lor de contopire şi nu vor fi convinşi prin rezoane superioare de stat să recunoască dreptul nostiu la toate atributele vieţii naţionale. In cazul prim nu mai e lipsă nici de prietenie nici de tâguială, în cazul al doilea urmează restituţiunea în întregime, fără licitaţiune minendă din partea noastră. Nici când n’am fost adversar al unei bune înţelegeri cu maghiarii. Ea este în interesul lor şi al nostru al tuturor popoarelor nemaghiare din ţară. Ni se pare însă imposibilă o altă pace decât cea care asigură desvolarea netulburată culturală, economică şi etnică a tuturor popoarelor din ţară. Aceasta însă nu se poate închipui fără validitatea corespunzătoare. O pace fără asigurarea influenţii politice asupa conducerii statului ar fi un joc de cuvinte şi nu ar da alt rezultat decât dezorientare şi de moralizare«. Ca un ecou al feluritelor zvonuri despre tratativele aceste şi scopurile guvernului, avem de înregistrat astăzi şi un glas românesc chiemat Dr Dr. Iuliu Maniu, această figură distinsă a vieţii noastre politice, a acordat unui redactor de la ziarul »Adevărul« din Bucureşti un interview în care foaie îşi exprimă părerile asupra acestei chestiuni importante. Declaraţiile d-lui Maniu, lămurite şi energice, sântem convinşi vor fi aprobate de întreaga noastră opinie publică şi vor contribui la limpezirea situaţiei noastre. Iată declararile d-lui Maniu: »Se oferă lără o «marfă« — pacea cu Românii — care cu cât se oferă mai des şi mai ieftin cu atât va avea mai mici preţi şi mai puţini »amatori». O atitudine şovăitoare, nesigură din partea Românilor, ar putea avea cele mai triste urmări pentru neamul nostru. Apoi mirosul lui nesuferit ajunse să inspire glume şi prietenilor celor mai puţin spirituali. însăşi sufletul duduei se înrăşa ! Ne-am gândit să omorîm pe Dédéche. Omorul unui câne e foarte simplu: faci o tăetură într-o bucăţică de carne, pui în transa două prafuri, unul de cianură de potasium, altul de acid tartric şi coşi cu aţă subţire. Stomacul digerează şi amândouă prafurile, prin reacţiune, dau naştere acidului cianhidic sau prusie, care-l trăsneşte pe loc. Nu vreau să-mi mai aduc aminte cine din noi a dat otrava. Dédéche aşteaptă, culcat, cuminte în culcuşul lui. Şi noi aşteptăm de asemenea, ascultăm din odaia vecină, căzuţi pe scaune, ca prinşi de o imensă oboseală. Un sfert de ceas trece, o jumătate de ceas. Cineva întrerupe încet tăcerea: — Mă duc să văd. — încă cinci minute! Urechile ne vâjie. S’ar părea că un câne urlă undeva, departe, n’o fi cumva cânele dela stână ? In sfârşit cel mai curajos dintre noi, trece în odaia de-alături se întoarce şi spune cu un glas pe care nu i-1 cunoaşteam: — S’a sfârşit! Duduea şi-ascunde capul In pernele patului şi plânge. Plânge cu hohote, cum se râde cu hohote, când voiai numai să râzi. Repeta mereu, cu capul între perne. — Nu, nu, astăzi nu vreau să mănânc nimic. Scrisori din Bucureşti. Oaspeţi veseli. — Cum petrec Ungurii. — Hoinărind prin capitală. — Cei doi. — Funcţionarismul şi urmările lui. Bucureşti, 1 August. Trecând Duminecă seara prin cartierul bisericei Antim, fără să vrei te opreşti în foc în faţa unei cârciume destul de curate, în curtea căruia câţiva ţigani îi zic cu foc ciardaşul, iar o dată de năbădăioşi frământă pământul în foc, de se ridică praful ca în urma unui automobil. E la calul de întâlnire al servitorilor şi servitoarelor din alesul neam al lui Árpád, cari sânt dovada cea mai eclatantă pentru politicianii unguri că sânt şi fâni cari fug de îmbucături, nu numai de înjurături. Sânt muncitori, cinstiţi de altfel, cari îşi petrec în sfânta zi a Duminecii, aşa cum se pricep. Sânt flăcăi şi fete din toate colţurile Ungariei. Când ţiganul conteneşte, încep să cânte ei. Fete şi flăcăi la un joc, formează un mozaic de coruri, un fel de rugă de sinagogă evreiască, de nu înţelegi nimic. Cele mai variate cântece populare ungureşti, începând cu banalul »Lányok a faluba«, — până la ultimele cuplete ce se cântă în teatrele de varietăţi din Budapesta. Şi toate intonate deodată, te fac să te crezi într’uin iad, de unde biata ureche să zvârcoleşte să scape. Din când în când, în mijlocul acestei disonanţe se aude un tărăgănat de doină din Ardeal. Răsună aşa de ciudat viersul ei plângător pe lângă notele viforoase ale ciardaşului. Sânt flăcăi din satele mixte, cari au învăţat dela Români acele doine, iar acum la un pahar de vin re cântă şi ochii i se umezesc de lacrimi, ca şi de cea mai sentimentală romanţă ungurească. Locuesc în acest cartier. Şi până noaptea târziu văd trecând pe sub fereastră cetele de chefal, li văd cum trec cântând. Sânt cântece pe cari le cunosc. Şi te-am auzit de atâtea ori la cangăii din Săcele. De altfel veselii oaspeţi ai Bucureştiului nu se sfiesc de fel să zbere, să vocifereze ca in satul lor. De câte ori mahalagiii n’au reclamat dlui comisar ca nu pot dormi de gălăgia lor, de larma pe care o fac când trec cântând pe stradă! Acesta însă, băiat inteligent, n’a luat măsuri în contra lor, ci lasă să-şi facă de cap, să cânte, să-şi aducă aminte de satul lor, de ai lor, de cei cari Ie sânt dragi. Şi foarte bine a făcut.