Tribuna, august 1910 (Anul 14, nr. 163-185)
1910-08-03 / nr. 163
16 August n. 1010 »TRIBUNA« firmă a vieţii noastre publice: identificarea noţiunilor de unitate politică cu cea de uninitate de rasă. Pentru aceea n’o să aflăm la lăncierii acestei rătăciri nici logică, nici căldură, nici iubire de adevăr. Nimic din ceea ce caracterizează apărarea marilor idei sănătoase. Vedem la unul intoleranţă, enervare, la celelalt orbecări şi rîmături în legile ţării. Sânt amândoi cavalerii unei »idei naţionale«, a cărei naştere, fiind contra legii, este nelegitimă. Şi, ca ironie a sorţii, este interesant să se ştie că aceeaşi Duminecă îmbielşugată, care ne-a hărăzit cuminţeniile lui Bánffy şi Kossuth, a adus şi cuvântul cunoscutului luptător slovac Dr. Pavel Mudrony. Pare că ar fi cunoscut cuprinsul articolului lui Bánffy, pare că ar fi începutul unei polemici, începută fără, a şti încă cu cine o să se afle faţă în faţă cunoscând doar lumea de idei îngustă şi nedreaptă, care are şi ea tunuri — aşa sânt desvoltate adevărurile lui Mudrony, adevărurile noastre. In afară de aceasta, »Világ« a făcut unul dintre rarisimile fapte cari ne dau putinţa de-a vorbi şi noi publicului unguresc prin presa sa. Resumăm, pe cât ne îngăduie spaţiul, cuprinsul articolelor din ziarele de Duminecă. In »Budapesta scrie Fr. Kossuth despre »naţionalităţi«. După ce ne spală pe o coloană pentru că îndrăznim să vorbim străinătăţii şi să primim apărarea Scotus Viitorilor, se ocupă de necesitatea organizării noastre naţionale, accentuată de dl Dr. T. Mihali. Spune că ideia aceasta involvă oarecum tendinţe politice speciale, cari împiedecă crearea păcii. »De altfel cu naţionalităţile nu se poate pune pace«, fiindcă nu au cu cine stabili condiţiile. Dacă s’ar împăca »agitatorii« de azi, ar răsări alţii In locul lor. Numai cucerind sufletul nemaghiarilor s’ar putea ajunge la dragoste reciprocă, la pace. Lucrul acesta să I facă cel dela cârma ţării, — cu atât mai vârtos că ei sânt reprezentanţii unui sistem vinovat de o păcătoasă Intrelăsare, sub raportul acesta. Greutăţile sânt mari. In jurul nostru sânt state naţiocând îi strigă acesta: Marş! şi când îşi întovărăşi porunca cu o lovitură de picior, şi se încerca tot mereu să se apropie de stăpânul său. Abia după o luptă aprigă a reuşit dlui Hopp să se înstăpânească pe câne. A trebuit să-l lege de gât şi de picioare şi să-l pună într’un sac, pe umeri şi să-l ducă astfel până la casa pădurarului, cale de câteva ceasuri de mers. Au fost de lipsă două luni încheiate, până ce a înţeles Crambambuli, după ce l-au bătut mai mort, după ce l-au legat, când a vrut să fugă, într’o sgardă cu ţăpuşe, că al cui este acum. Mai apoi însă, după ce învăţat să se supună în toată forma, ce mai câne s’a făcut din el! Nu e în stare limba să povestească, şi nici cuvântul de laudă nu poate să explice perfecţiunea la care a ajuns, nu numai în deprinderea misiunei sale, ci şi în viaţa de toate zilele, ca servitor conştienţios, camarad bun şi ca prieten credincios şi păzitor. Ii lipseşte numai glasul, zici despre alţi câni inteligenţii lui Crambambuli nu-i lipsea nici asta; cel puţin stăpânul său obicinuia să vorbească timp îndelungat cu el. Nevasta forestierului era geloasă în toată forma pe »Buli«, cum îl numea ea despătuitor. Câteodată mustra chiar pe bărbatul său. f f *1 împletea fără să zică o vorbă zijfilica întreagă, ceasuri nenumărate, dacă nu deretica prin odăi, ori nu spăla ori fierbea. Seara, după mâncare când începea să împletească din nou, ar fi vrut bucuros să mai povestească şi ea câtecea. Ştie Hopp s’o povestiască numai cu Buli câteceva şi cu mine nimic? Te înveţi să uiţi de atâta vorbă cu animalele vorba cu oamenii, Sale libere, cari atrag naţionalităţile, apoi agitaţia presei noastre şi, In sfârşit, credinţa că pe noi ne sprijineşte Curtea, Casa domnitoare. Deci, cucerirea naţionalităţilor, iar nu a aţâţătorilor naţionalişti ! * Pesti Napla» dă articolul prim din «Guvernul şi naţionalităţile», de baronul D. Banffy (al doilea In numărul de azi). Zdrobitorul de odinioară al naţionalităţilor scrie că «tratativele urmate cu naţionalităţile, şi In primul rând cu Românii, sânt primejdioase şi anticonstituţionale, ba ele — fiind cazuri de precedenţă — pot avea urmări fatale pentru clădirea statului naţional unguresc unitar». Guvernul actual vrea să-şi sporească numai numărul aderenţilor prin acţiunea aceasta în timpul vacanţelor parlamentare, dar face rău, fiindcă ştirbeşte «ideia naţională». Urmează o lungă disertaţie despre §XLIV din 1868, din care baronul Bánffy se căzneşte să tragă încă odată cunoscutele concluzii ungureşti, că numai indivizii ar avea drepturi in ţara aceasta, nu popoarele, şi că nefiind recunoscute neamurile (népcsoportok), este recunoscută limba lor (nyelvcsoportok). Părăsind punctul acesta de vedere, înseamnă aproape să jigiduieşti «ideia». Acţiunea de până acum a guvernului a întunecat-o binişor, şi, deci, trebue să se întoarcă de la terenul lunecos al politicei de concesii. Aspiraţiile naţionaliste trebue satisfăcute prin Instituţii cari asigură în sânul naţiunii unitare şi indivizibile, crearea unor relaţii politice, sociale şi economice mulţumitoare. Se vede că importanţa acestor articole o constitue iscălitura, nu cuprinsul. Pentru noi numai tonul, ceva mai puţin trivial decât cugetarea, este nou. Pentru aceea, ca să fim complecţi, dăm în două-trei propoziţii şi celelalte articole despre noi. »Budapesti Hírlap« se bucură de articolul dlui E. Brote din »Telegraful român«, şi după ce constată că unitatea culturală a Românilor este numai un stadiu de pregătire pentru unitatea politică de mai târziu, traduce (nu putem controla fidelitatea) o parte din articolul »România viitoare« din »Revista Democraţiei române« din Bucureşti. E vorba, în el, despre »unirea într’un singur stat independent a Forestierul îşi mărturisea, că e ceva adevăr într’asta, dar nu-şi ştia ajuta cu nimic. Despre ce să fi şi vorbit cu băbişa lui? N’au avut nici când copii împreună, dacă n’aveau voie să ţină, iar întraripatele domesticite nu interesează pe un vânător, dacă sânt vii, iar moarte numai puţintel. Pentru cultura pădurilor şi pentru poveştle de vânătoare pe de altă parte n’avea nevastă-sa nici un interes. Hopp a găsit la urmaurmelor mijloc, să iasă din încurcătura asta, în loc să vorbească cu Crambambuli, vorbea despre Crambambuli, despre triumfurile, pe cari le are pretutindeni cu el, despre invidia altora, că-l are, despre sumele ridicol de mari, cari i se îmbiau pentru cine şi cari le respingea dispreţuitor. Doi ani a ţinut asta, când apăru într’o zi grafita, nevasta stăpânului, în casa vânătorului. A ştiut el pe dată ce are să însemneze vizita asta şi când a început stăpâna cea bună şi frumoasă: «Mâne, dragul meu Hopp, e ziua bărbatului meu...», urmă el liniştit şi surâzând. «Şi ar vrea Măria Ta să-i dea Domnului conte ceva de cinste şi e sigură, că nu-i poate face mai multă bucurie, decât cu Crambambuli.» — «Aşa-i, aşa, dragă Hopp...» Stăpâna se roşi de bucurie văzând că lucră Hopp cu atâta bunăvoinţă în mână, aminti îndată de recunoştinţa ei şi o rugă, să-i spună numai preţul care va trebui să-l dea pentru câne. Vulpoiul bătrân de vânător chihoti, se făcu apoi foarte supus şi ieşi mai apoi cu declaraţa: «Măria ta! Dacă rămâne cânele ăsta la curte, dacă nu şi muşcă frânghia, dacă nu se smulge din orice lanţ, ori dacă nu poate să rupi orice lanţ, dacă nu se sugrumă, încercând să scape, atunci primeşte-i Măria Ta, degeaba , că atunci nu mai are pentru mine, nici un preţ», tuturor ţărilor dintre Tisa, Dunăre, Nistru şi Carpaţi, care ar fi avea 318.000 de km. şi 18 milioane de locuitori«. »Egyetértés*, învinueşte politica ungurească de până azi că este o politică de bacşişe şi se declară contra împăcării, fiindcă naţionalităţile şi Ungurii duc un războiu pe viaţă şi pe moarte. Care va fi mai tare, acela va stăpâni ţara. Big. 3 împăcarea româno-maghiară. — Un glas din Bucovina. D In timpul din urmă se petrec In Ungaria lucruri de însemnătate vitală pentru Românii de sub coroana Sf. Ştefan. De când şi-a ţinut în camera deputaţilor din Pesta Ştefan Tisza, ministru In cabinetul Khuen Héderváry, faimosul discurs despre chestiunea naţionalităţilor, atât presa din Ungaria, cea maghiară şi cea română, cât şi cea din Viena, Bucureşti şi din alte părţi, ne aduce ştiri peste ştiri despre împăcarea maghiaro română. Contele Tisza, ca un bun patriot maghiar, n’a cerut naţionalităţilor, şi îndeosebi Românilor, nici mai mult nici mai puţin, decât să renunţe mai întâi la organizaţia lor pe bază naţională, să Intre In unul din partidele maghiare şi apoi guvernul maghiar — asigură Tisza — va binevoi să intre in negoţieri cu Românii pentru a stabili şi pentru valachi un modus vivendi în marginile statului maghiar unitar. Cum va fi acest modus vivendi, cari sânt condiuniie Impăcă-i', de aceasta n’a amintit Tisza nimic şi nici şeful său Khuen Hédervăry, care a ţinut să revie şi el asupra acestei chestiuni Intr’un discurs In cameră. Urmarea invitării, lansate cu atâta ifos de contele Tisza ar însemna pentru Români încetarea existenţei lor ca naţiune şi înecarea pe încetul în apele maghiare. Deputaţii naţionalişti Insă, puţini la număr din mila veslitului Jeszenszky, pe timpul său procuror în procesul memorandului din 1892, de astădată conducător al terorizărilor la alegeri — dar cu atât mai conştienţi de înalta lor misiune şi răspunderea grea faţă de naţiune şi pătrunşi de demnitatea lor naţională, i-au dat naivului Tisza răspunsul cuvenit. Şi deputaţii naţionalişti ca şi au făcut proba. N’a ajuns tocmai să se zugrume, pentru că stăpânul cel nou şi a pierdut pofta de cânele nărăvaş mai înainte de a fi ajuns la aşa ceva. Au încercat în zădar, la început, prin dragoste, mai apoi prin asprime. Muşca pe fiecare, care se apropia de el, nu voia să mănânce şi s’a jigărit ca vai de el —• multă carne nici nu poate prinde un câne de vânător. După câteva săptămâni i se vesti lui Hopp, să vină să-și ia dihania. Când s’a dus Hopp Intr’un suflet și l a căutat pe câne In unghierul Iul de chinuri, a fost o revedere de bucurie fără de margini. Crambambuli a început să schelăiască ca un nebun, sări pe stăpânul său, îşi râzimă lăbele de dinainte de pieptul lui şi linse lacrămile de bucurie, care curgeau pe obrajii bătrânului. (Va urma). Nota. Maria de Ebner Eschenbach este una din cele mai de seamă scriitoare germane în viaţă. Născută contesă Dubsky, pe o moşie din Moravia, în 1830, ajungînd în atingere cu populaţia de-acolo, mai tîrziu în cercurile cele mai înalte ale aristocraţiei austriace, ca nevasta baronului Feldmarschal-leutnant Ebner de Eschenbach, a scris foarte mult. Descrie cu o deosebită dragoste tipuri de la ţară, cu o notă intimă, care cade bine în timpurile noastre, hipermoderne. Societatea înaltă încă o vede cu toate defectele şi meritele ei. Un realism sănătos, condus de o mînă viguroasă, ai putea zice, bărbătească. Schiţa de faţă e din volumul, cu care şi-a stabilit renumele — »Poveşti de la sate şi din castele. Traducătorul.