Tribuna, august 1910 (Anul 14, nr. 163-185)
1910-08-05 / nr. 165
Pag. 2 palat şi a trimite din sinul lor o deputăţie, care să vestească până la înălţimea tronului credinţa şi alipirea seculară a poporului nostru faţă de »strălucita casă domn Gare». In conştiinţa acestui popor noţiunea de «împărat» se înrădăcinase din vremuri ca una din cele mai alese mângâieri ale sufletului său strivit şi era înconjurată de o adevărată vrajă mistică. Vor fi contribuit la acest rezultat şi nedesluşitele amintiri milenare; dar într’o măsură mai hotărîtoare, de sigur, orânduielile bisericii noastre drepţinătoare infiltrată în sufletul Românului, această credinţă aproape religioasă faţă de împăratul, considerat ca cel mai sfânt isvor al dreptăţii pământeşti, ca un părinte apărător şi ocrotitor al acestui popor obidit. I [Istoria noastră, mai ales de două veacuri încoace, e plină de cele mai călduroase mărturisiri de încredere necondiţionată în bunătatea şi milostivirea împărătească, cu toate că astei încrederi nu odată i s’au dat triste prilejuri de decepţiune... Cu toate aceste exprimă în chipul cel mai fidel sentimentul dinastic al poporului nostru, cuvintele pe cari următoarele versuri poporale le arată ca fiind rostite odinioară de Horia către prea milostivul Iosif al H-lea: «înălţare împăraţi Vină şi ne fă dreptate Te rugăm Măria Ta Că nu mai putem ribra Asuprirea nemeşească Şi dreptatea ungurească... Acest sentiment istoric i-a îndemnat şi la 1848 pe Români, să nu şovăiască nici un moment în alipirea lor cătră înalta casă domnitoare. Şi pe când în văile Ardealului şi în munţii zguduiţi de atâtea nedreptăţi învechite, curgeau râuri de sânge şi »cel mai credincios popor* se lupta cu vitejie oarbă pentru »împăratul«, pe când sabia lui Iancu strălucea victorioasă în văzduhul înroşit de flăcările răsmiriţii — crucea lui Şaguna şi toiagul lui de păstor, trimis de Dumnezeu, se apropia de coroana împărăde grijă, el îşi păstrează cu sfinţenie limba strămoşească. Ba ceva mai mult: ei fac şi pe Bulgari să înveţe româneşte. Nu de puţine ori am întâlnit Bulgari, cari spuneau cu o deosebită mândrie: „şi eu ştiu româneşte* şi care nu fuseseră niciodată prin România. Nu mai vorbesc de acei, cari stătuseră ani de zile in ţara noastră şi cari, întorşi in Bulgaria, învăţaseră şi pe copiii lor limba românească, tească. Şi în cuvinte de adâncă înţelepciune şi chibzuială diplomatică luminatul şef bisericesc şi politic al poporului nostru desluşia înaintea tînărului monarh toate suferinţele şi toate dosirile acestui popor, care pe cât de mult a ştiut răbda în trecut, în aceeaş măsură se ştie jertfi pentru patria şi împăratul său, de câte ori cere trebuinţa. A urmat apoi o serie de ani, când cuvântul marelui vlădică românesc a fost ascultat la curtea din Viena şi cererile juste ale poporului românesc împlinite! Din aceşti ani datează aproape tot ce avem astăzi, ca garanţă naţională sau ca instituţie de cultură, mitropoliile, asociaţiunile culturale şi şcoalele secundare, cami de atunci încoace în loc de a se mai spori, au ajuns să sufere nespus de mult subt loviturile furioase ale unor regimuri de intoleranţă fanatică. Şi tot prin mijlocirea şi aprobarea împărătească s’a alcătuit şi vestita dietă ardeleană din Sibiiu, 1863—4, în care Românii aveau majoritatea hotărîtoare. Ajunsese în timpul acesta fericit însuş monarhul să corespondeze româneşte cu şefii noştrii politici. A fost însă de scurtă durată bucuria noastră. Ca o clipă amăgitoare a dispărut, cotropită de răutatea vremilor şi de soarta vitregă a împărăţiei austriace, în care nimic nu era, în acei ani, mai statornic decât însăş nestatornicia... Politica exterioară a monarhiei austriace a avut în cele mai multe rânduri drept noă fundamentală: miopia cea mai păgubitoare. Ceea ce spunea englezul Harley în secolul al XVIII lea despre bărbaţii de stat ai Austriei, că »aroganţa lor este atât de mare, pe cât de mare le este nepriceperea« — se potriveşte durere şi la cei ce diriguiau politica exterioară a monarhiei prin anii 1860—1870. Graţie acestei politici de aroganţă şi grandomanie tradţională, Austria a trebuit să îndure pierderi necontenite. De cea mai grea a fost lovită în 1866 la Sadova. Pierderile grele din afară au cercat apoi politicianii să le repareze prin aşa numita »consolidare internă«. Şi împăratul »propter bonum paris“ trebuia să asculte de dânşii. In calea acestei consolidări stătea însă duhul de necurmată vrajbă al elementului maghiar, care a fost şi va continua să fie totdeauna — pe faţă sau în ascuns cel mai implacabil duşman al monarhiei habsburgice. S’au găsit însă şi aici câţiva conducători de greutatea şi înţelepciunea lui Deák şi Eötvös, cari au ştiut înfrâna pe un moment patimile neamului lor schitic şi au reuşit a se apropia de Francisc Iosif I, — pe care Kossuth îl numise într’un rând: »tânărul Nero sperjur« — exoperând prin diplomaţie şireată o împăciuire uimitor de favorabilă pentru dânşii. Dela această dată (1865) înainte, steaua norocului începe să asfinţească de pe orizontul politic al Românilor, a căror credinţă şi jertfă fusese de multe ori apreciată, în terminii cei mai elogioşi, din partea lui Francisc Iosif I., pentru ca sa ajungă mai târziu cu totul desconsiderată şi dată uitării, cum vedem că se întâmplă până în zilele noastre.. Jubileul acesta împărătesc trezeşte deci în sufletul poporului nostru, pe lângă mângăitoare amintiri glorioase, şi o serie întreagă de reflexii destul de amare. Nu vom tulbura însă seninătatea serbării jubilare prin înşirarea lor preciză şi amănunţită. Ci vom încheia şi de astădată cu rugăciunea, pe care toţi preoţii noştri zilnic o înalţă din sfintele altare cătră tronul dumnezeesc »pentru binecredinciosul împăratul şi regele nostru Francisc Iosif I, pentru biruinţa, petrecerea, pacea, sănătatea, mântuirea şi iertarea păcatelor Lui... şi pentru ca Dumnezeu să supuc odoarelor Lui pe tot duşmanul şi potrivnicul* ! * Odată, mă apucase noaptea Intr’un sat din ținutul Târnova şi eram foarte îngrijorat, căci toţi cu care vorbisem pe drum, îmi spuseseră că In satul acela nu este nici un român. Vă închipuiţi cât de mirat am răms când pe la marginea satului auzii un copilaş strigând: — »Tată, bre, vezi de Ioncea, că mă ciupe!« Era glasul unui copil, care se juca prin fundul curţii cu un frate al lui mai mare. După câteva clipe auzii un alt glas, al tatălui: »Ehei! Ioncea, lasă fratele, că te-a bate«. Fără să stau la gânduri, am alergat In curtea din care se auzeau glasurile. Tatăl copiilor era un Bulgar, care nu trecuse nici odată Dunărea; femeia insă era Româncă, dintr’un sat dinspre Turtucaia; iar copii nu ştiau nici câte-o sută de vorbe bulgăreşti pentru câ In casa Bulgarului nu se vorbise decât limba românească. Altă dată, plimbându-mă pe o uliţă dela marginea Plevnei, am întâlnit două fetiţe îmbrăcate bulgăreşte, cu mânecare făcute In cârlige şi cu rochii groase, cu sute de creţuri şi cu zeci de culori. La un colt una rămâne pufin In urmă şi zice către cealaltă: »Stai Aghia, că mi a căzut papucu!«. Când le am întrebat dacă sânt Românce, au început să râză şi au fugit. * La Varna — într’o cârciumă pe malul mării — un lăutar cu fer cânta in mijlocul unui furnicar de lume, o bătută .Ca pe Tilorman« de par’că era aci, aci, să se facă praf şi dibla şi arcuşul. Cum stăm aşa să ascult şi eu, II văd deodată că pune arcuşul pe masă şi începe să şi zdrăngănească coardele cu degetul şi să strige: »Ba!.. Ce!... Iată ! Iată Dunărea »Dar mai latăi Smolniţa *) »Dunărea mi o tai şi-o treci »Dar în Smolniţa te ’neci!« * Intr’o zi eram în Kneajevo, o staţiune climaterică de lângă Sofia — la un prieten Arman Taşcu Tovar — şi priveam la o ţiganca care trăgea un măgar de căpăstru. Când ajunse în dreptul nostru, ţiganca se opri. Şi fiindcă măgarul se tot întindea după iarbă, ea îl izbi odată cu piciorul în bot şi-i strigă: — »Da, ho! hi,e-ai al dracului, rapciugosule, că mi-ai scos mânile din humeri !» — De unde eşti, meştereaso ? o întrebai eu! — »Din ha lumea larga, saru mâna, de unde sa hiu!«♦ *) Smolniţa după spusa lăutarului, pe care îl chema Ivan Păunică, este un crac al Dunării lat, pufin adînc şi noroios. La Filipopoli (Plovdiv pe bulgăreşte) am tras din întâmplare la un hotel »Târgovski« unde era grădină cu restaurant şi muzică. Stăm în camera mea şi scriam o scrisoare acasă, când auzii: «Pe drumul care merg eu. »Nu-i fântână nici părău...« cântat cu glas puternic de răsuna hotelul. Am fugit în grădină. Toată banda de lăutari era din Românii, iar cel care cântase — un bariton de forţă — era chiar conducătorul tarafului: »Nea Mitică din Delea-Nouă« care trieşte de 20 de ani în Bulgaria şi care cântă de trei ani aci, la grădina »Târgovski«. Am ascultat apoi peste 20 de cântece româneşti, pe care Nea Mitică le zicea cu foc şi pe care Bulgarii le aplaudau zgomotos, bătând şi cu mânile şi cu picioarele. — Cu noutăţile, o ducem cam rău boerule, dar încolo, e bine! mi se plângea Nea Mitică, crezând că mie nu-mi plac cântecile »Steluţa«, »Colea în vale la fântână«, »Şapte văi şi o vale adâncă«, pe care el Ie cânta cu taraful lui şi despre care ştia, că prin Bucureşti, nu prea se mai pomeneşte. După ce s’a terminat cântecul cel mai nou al lui Nea Mitică: «Pe umeri pletele-i curg râu« şi pe care el îi cânta cu o deosebită artă, am văzut pe un ofiţer bulgar sculându se dela masă şi strigând Româneşte: »Inc’odată, Mitică!». FI. Cristescu. TRIBUNA* 18 August n. ÎQIO