Tribuna, septembrie 1910 (Anul 14, nr. 187-210)
1910-09-02 / nr. 187
Arad Joi, 215 Septemvre 1910. N» 187. Anul XIV aSONAMENTUL H aa sa . 28 Cor 5**5 aa jam, . 14 « o lună . 240 « Nnsi de Duminecă pe an an . 5 Cor, Pentru România și America . . 10 Cor, Stal de zi pentru Ro«inia și străinătate pe sra 40 franci. ttSDMftlA f! ADMIHI3TSATÎA Deafc Feror-sjuidie 29. INSERT1UNILH te primesa la adanliistraţia. Mcltaiite publics ţi Loc Si«chis coală flecara şir iQ W. ManoacripU na ts iaa poter TelefoH pentru praf şi soroltat 501. Li răspântie. (il) Tristă şi da naică a fost ocrotirea pe care legislaţia ţării ungureşti Va îndurat a o acorda şcoalelor noastre româneşti, în tot trecutul lor greu şi sbuciumat, p. De la luminata lege a Măriei Terezia: Ratio educations, din secolul al XVII-lea şi până în prezent, abia de mai găsim vreo dispoziţie favorabil şcolilor noastre în întreg noianul de legi şcolare ale acestei ţări. Nici chiar legea şcolară a lui Eötvös (art. XXXVII din 1868), care azi ne pare atât de liberală şi cinstită, n’a fost lipsită de câteva ascuţişuri îndreptate contra autonomiei noastre bisericeşti şcolare, care abia în acelaş an se decretase în mod legal (art. IX 1868). Congresul nostru naţional bisericesc din 1868 a protestat zadarnic, împotriva acelor dispoziţii; cel din 1870 duce jalba până la împăratul arătând, că prin legea aceasta »regimul ca autoritatea sa şi cu însăşi mijloacele contribuţiunei noastre s’a pus în luptă şi frecare foarte dăunoasă cu noi; o luptă şi frecare, ce în loc să împăciuiască şi mulţămiască, nelinişteşte spiritele, şi în loc să promoveze, îngreună şi împiedică cultura«. (Protocolul congresului naţional-bisericesc din 1870 pag. 151.) Cuvintele acestea, chibzuite şi prevăzătoare, exprimă o stare de lucruri, care de atunci şi până astăzi dăinueşte neîntrerupt, în forme tot mai exagerate şi insuportabile. In pretinsa eră constituţională dela 1868 încoace, aceasta a fost soarta noastră în lupta pentru şcoale. Să protestăm împotriva tuturor atacurilor, ce s’au îndreptat asupra noastră şi la 1879 şi la 1883 şi la 1893 şi la 1907. Glasul de protestare al poporului s’au încercat în multe părţi să amuţească prin baionetele şi gloanţele jandarmilor. Şi a fost împiedicat de a pătrunde până la cuvenitele locuri. Chiar dacă ar fi pătruns însă acest strigăt de durere şi de revoltă, ce schimbare putea să aducă protestarea solemnă, când urechea, care ne ascultă plânsoarea, era tot una cu mâna, care cerea să ne zdrobească sufletul? De aceea a rămas fără izbânda dorită şi lupta frumoasă purtată acum 3 ani cu atâta demnitate împotriva nefastului proiect, îndreptat de cotropitorul Apponyi asupra şcoalelor şi culturei noastre naţionale. Prin legea lui Apponyi începe în viaţa şcoalelor noastre o epocă nouă, cu mult mai întunecată decât cele de până acum : epoca bilinguismului primejdios atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral, căci încurcă nuntea, scălde judecata şi desechilibrează sufletul tinerelor generaţii, iar prin veşnicile ambiguităţi ale cugetării şi simţirii, prin urîta duplicitate morală, spre ca e târeşte în mod fatal învăţătorimea noastră, introduce în şcoală curentul demoralizării. Nu maghiarizarea, ci demoralizarea învăţătorimii şi pritr’însa a tinerimei noastre e primejdia cea mai mare, pe care o aduce asupra şcoalelor noastre legea lui Apponyi. Căci ea va deveni un izvor nesecat de conflicte între învăţătorii noştri şi biserică de o parte, între ei şi popor de alta. Prin legea aceasta se zdruncină ori se înlătură cu desăvârşire autoritatea bisericească şi se nimicesc frumoasele relaţii patriarchale dintre învăţători şi popor. Din punct de vedere politic ea a fost menită să desfiinţeze drepturi cardinale, garantate bisericii noastre, prin legile pozitive ale ţării. Deci printr’însa se va consacra acea stare de lucruri, care înfăptuieşte îngrozitorul adevăr al acestei maxime diabolice : «Das Ungesetz gesetzlich überwaltet Und eine Welt des Irrtums sich entfaltet». (Goethe, Faust II). Din punct de vedere pedagogic şi educativ, toată lumea ştie, că legea aceasta e în cea mai făţişe contradicţie cu legile firii, că ea nu ţine seamă de ce mai elementar adevăr al filozofiei şi al vieţii: « Naturae non imperatur, nisi paretur». Unicul avantaj, pe care îl creiază legea aceasta pe seama învăţătorilor noştri, este acela al urcării legilor. Este însă foarte problematic şi acest avantaj, menit să-l folosească guvernul ca un instrument de continuă agitaţie a învâţătorimii împotriva bisericii şi a poporului. Căci legea promite urcarea lefilor, dar guvernul în foarte multe cazuri nu o acordă din visteria statului, ci îndrumă pe învăţători să o ceară de la aceia, cari pe lângă toată bunăvoinţa nu au de unde să li-o dea. Astfel guvernul pontează, în mod conştient şi prin o adevărată demagogie păcătoasă, sămânţa veşnicei nemulţămiri în sufletul învăţătorilor, faţă de cari simulează, în aparenţă, interes şi sprijin binevoitor, pe când în realitate le otrăveşte viaţa şi le subminează baza existenţei lor morale. * Intrând cu începutul anului şcolar 1910— 1911 în deplină vigoare legea lui Apponyi, cu toate ascunzişurile ei prăpăstioase, toţi cei ce se interesează de soarta şcoalelor româneşti din Ungaria se întreabă, plini de îngrijire şi presimţii sinistre, care va fi viitorul acestor şcoale. Negreşit multe din şcoalele, cari au avut până acum un caracter românesc, nu vor mai fi al noastre. Numărul acelora, în care duhul şi învăţătura românească vor izbuti să-şi menţină şi în viitor rolul de până acum, se va reduce în mod considerabil. In faţa acestei situaţii primejdioase şi nelămurite, s’a pus în câteva rânduri întrebare?, dacă n’ar fi mai lene a închide dintr’odată toate şcolile româneşti, ori a renunţa la ele, decât a privi mai târziu, neputincioşi, cum cele mai multe din ele vor trece succesiv din stăpânirea părintească a bisericilor române subt desăvârşita epitropie duşmănoasă a guvernului din Pesta. Câţiva dintre conducătorii noştri, chiar bărbaţi de şcoală, nu păreau la început străini de planul acesta. A renunţa însă la cea mai de căpetenie armă în lupta culturală şi la o moştenire atât de scumpă, care e şcoala noastră românească, ar fi, desigur, o măsură greşită. Consecinţele, ce ar avea această renunţare, sânt incalculabile. Cine a pătruns cât de puţin rostul adevărat şi chemarea bisericii creştine, va şti, că arma acesteia chiar dintru început a fost şcoala. Fără şcoală cum şi ar mai putea împlini însemnata misiune educativă biserica noastră? Cum ar mai putea creşte generaţii credincioase şi folositoare neamului? Cum oare ar mai putea sădi sămânţa bună şi roditoare a simţirii româneşti în sufletele credincioşilor săi? Cura s’ar putea apăra de vijeliile, pe cari unda vremii de azi le aduce din ce în ce mai vrăjmaşe şi mai tulburi asupra bisericii noastre? Unde avem şcoli bine organizate, acestea vor trebui neapărat salvate, cu orice preţ şi îngrijite ca nişte seminţe scumpe, din care cu timpul, în împrejurări mai favorabile, decât acelea, cari ne întunecă perspectiva celui mai apropiat viitor — să poată porni iarăş un progres cultural mai însemnat, de care poporul nostru a dat destule dovezi, că este vrednic şi capabil. La îndemnul stăruitor al conducătorilor, poporul nostru s’a şi angajat să aducă jertfe foarte mari pentru susţinerea unor şcoale bune, din mijloace proprii, fără a recurge la ajutorul statului. Dar pretutindeni s’a ivit temerea, că orice jertfe materiale vor rămânea fără rezultatul dorit, căci ingerinţa statului e deopotrivă de aspră şi păgubitoare, în şcolile susţinute din mijloace proprii, ca şi în cele ajutorate de stat. Pe de altă parte poporul, pe lângă contribuţiile nesfârşite ce se stoarce statul sunt diferite titluri, ar rămânea peste măsură îngreunat şi cu această dare culturală, pe care va fi nevoit a o plăti şi atunci, când şcoala nu va mai avea caracterul de azi: creştinesc şi românesc. Pentru înlăturarea acestei temeri, Conzistorul român din Sibiiu, a intervenit pe lângă ministrul de culte şi a reuşit a lămuri în câtva situaţia. Prin hârtia circulară din 1 Iulie 1910 Nr. 7231 şcol. se spune aprist, că orice contribuţie pentru şcoala românească se face în mod condiţionat, şi anume: »pe lângă susţinerea condiţiunei hotărîte, cum că comunele noastre bisericeşti numai până atunci sânt îndatorate a contribui la salarul învăţătoresc peste suma celor 5 procente după darea directă, până când şcoala are caracter confesional grecooriental.