Tribuna, septembrie 1910 (Anul 14, nr. 187-210)

1910-09-02 / nr. 187

Arad Joi, 215 Septemvre 1910. N» 187. Anul XIV aSONA­MENTUL H aa sa . 28 Cor 5**5 aa jam, . 14 « o lună . 2­40 « Nnsi de Duminecă pe an an . 5 Cor, Pentru România și America . . 10 Cor, Stal de zi pentru Ro­­«inia și străinătate pe sra 40 franci. ttSDMftlA f! ADMIHI3TSATÎA Deafc Feror-sj­uidie 29. INSERT1UNILH te primesa la adanliis­­traţia. Mcltai­ite publics ţi Loc Si­­«chis coală flecara şir iQ W. ManoacripU na ts iaa poter TelefoH pentru praf şi soroltat 501. Li răspântie. (il) Tristă şi da naică a fost ocrotirea pe care legislaţia ţării ungureşti Va îndurat a o acorda şcoalelor noastre româneşti, în tot trecutul lor greu şi sbuciumat, p. De l­a luminata lege a Măriei Terezia: Ratio educations, din secolul al XVII-lea şi până în prezent, abia de mai găsim vre­o dispoziţie favorabi­l şcolilor noastre în în­treg noianul de legi şcolare ale acestei ţări. Nici chiar legea şcolară a lui Eötvös (art. XXXVI­I din 1868), care azi ne pare atât de liberală şi cinstită, n’a fost lipsită de câteva ascuţişuri îndreptate contra au­tonomiei noastre bisericeşti şcolare, care abia în acelaş an se decretase în mod le­gal (art. IX 1868). Congresul nostru naţio­nal bisericesc din 1868 a protestat zadar­nic, împotriva acelor dispoziţii; cel din 1870 duce jalba până la împăratul arătând, că prin legea aceasta »regimul ca autoritatea sa şi cu însăşi mijloacele contribuţiunei noastre s’a pus în luptă şi frecare foarte dăunoasă cu noi; o luptă şi frecare, ce în loc să împăciuiască şi mulţămiască, neli­nişteşte spiritele, şi în loc să promoveze,­­ îngreună şi împiedică cultura«. (Proto­colul congresului naţional-bisericesc din 1870 pag. 151.) Cuvintele acestea, chibzuite şi prevăză­toare, exprimă o stare de lucruri, care de atunci şi până astăzi dăinueşte neîntrerupt, în forme tot mai exagerate şi insupor­tabile. In pretinsa eră constituţională dela 1868 încoace, aceasta a fost soarta noastră în lupta pentru şcoale. Să protestăm împo­triva tuturor atacurilor, ce s’au îndreptat asupra noastră şi la 1879 şi la 1883 şi la 1893 şi la 1907. Glasul de protestare al poporului s’au încercat în multe părţi să­­ amuţească prin baionetele şi gloanţele jandarmilor. Şi a fost împiedicat de a pătrunde până la cu­venitele locuri. Chiar dacă ar fi pătruns însă acest strigăt de durere şi de revoltă, ce schimbare putea să aducă protestarea solemnă, când urechea, care ne ascultă plânsoarea, era tot una cu mâna, care cerea să ne zdrobească sufletul? De aceea a rămas fără izbânda dorită şi lupta frumoasă purtată acum 3 ani cu atâta demnitate împotriva nefastului pro­iect, îndreptat de cotropitorul Apponyi asupra şcoalelor şi culturei noastre naţio­nale. Prin legea lui Apponyi începe în viaţa şcoalelor noastre o epocă nouă, cu mult mai întunecată decât cele de până acum : epoca bilinguismului primejdios atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral, căci încurcă nuntea, scăld­e judecata şi des­­echilibrează sufletul tinerelor generaţii, iar prin veşnicile ambiguităţi ale cugetării şi simţirii, prin urîta duplicitate morală, spre ca e târeşte în mod fatal învăţătorimea noastră, introduce în şcoală curentul de­moralizării. Nu maghiarizarea, ci demoralizarea învă­­ţătorimii şi pri­­tr’însa a tinerimei noastre e primejdia cea mai mare, pe care o aduce asupra şcoalelor noastre legea lui Apponyi. Căci ea va deveni un izvor nesecat de con­flicte între învăţătorii noştri şi biserică de o parte, între ei şi popor de alta. Prin le­gea aceasta se zdruncină ori se înlătură cu desăvârşire autoritatea bisericească şi se ni­micesc frumoasele relaţii patriarchale dintre învăţători şi popor. Din punct de vedere politic ea a fost menită să desfiinţeze drep­turi cardinale, garantate bisericii noastre, prin legile pozitive ale ţării. Deci printr’însa se va consacra acea stare de lucruri, care înfăptuieşte îngrozitorul adevăr al acestei maxime diabolice : «Das Ungesetz gesetzlich überwaltet Und eine Welt des Irrtums sich entfaltet». (Goethe, Faust II). Din punct de vedere pedagogic şi edu­cativ, toată lumea ştie, că legea aceasta e în cea mai făţişe contradicţie cu legile firii, că ea nu ţine seamă de ce mai elementar adevăr al filozofiei şi al vieţii: « Naturae non imperatur, nisi paretur». Unicul avantaj, pe care îl creiază le­gea aceasta pe seama învăţătorilor noştri, este acela al urcării legilo­r. Este însă foarte problematic şi acest avantaj, menit să-l fo­losească guvernul ca un instrument de con­tinuă agitaţie a învâţătorimii împotriva bi­sericii şi a poporului. Căci legea promite urcarea lefilor, dar guvernul în foarte multe cazuri nu o acordă din visteria statului, ci îndrumă pe învăţători să o ceară de la aceia, cari pe lângă toată bunăvoinţa nu au de unde să li-o dea. Astfel guvernul pontează, în mod conştient şi prin o adevărată de­magogie păcătoasă, sămânţa veşnicei ne­­mulţămiri în sufletul învăţătorilor, faţă de cari simulează, în aparenţă, interes şi spri­jin binevoitor, pe când în realitate le otră­veşte viaţa şi le subminează baza existenţei lor morale. * Intrând cu începutul anului şcolar 1910— 1911 în deplină vigoare legea lui Apponyi, cu toate ascunzişurile ei prăpăstioase, toţi cei ce se interesează de soarta şcoalelor ro­mâneşti din Ungaria se întreabă, plini de îngrijire şi presimţ­ii sinistre, care va fi vii­torul acestor şcoale. Negreşit multe din şcoalele, cari au avut până acum un caracter românesc, nu vor mai fi al noastre. Numărul acelora, în care duhul şi învăţătura românească vor izbuti să-şi menţină şi în viitor rolul de până acum, se va reduce în mod considerabil. In faţa acestei situaţii primejdioase şi ne­lămurite, s’a pus în câteva rânduri întreba­re?, dacă n’ar fi mai le­ne a închide dintr’o­­dată toate şcolile româneşti, ori a renunţa la ele, decât a privi mai târziu, neputincioşi, cum cele mai multe din ele vor trece suc­cesiv din stăpânirea părintească a bisericilor române subt desăvârşita epitropie duşmă­noasă a guvernului din Pesta. Câţiva dintre conducătorii noştri, chiar bărbaţi de şcoală, nu păreau la început străini de planul acesta. A renunţa însă la cea mai de căpe­tenie armă în lupta culturală şi la o moş­tenire atât de scumpă, care e şcoala noa­stră românească, ar fi, desigur, o măsură greşită. Consecinţele, ce ar avea această renun­ţare, sânt incalculabile. Cine a pătruns cât de puţin rostul adevărat şi chemarea bise­ricii creştine, va şti, că arma acesteia chiar dintru început a fost şcoala. Fără şcoală cum şi ar mai putea împlini însemnata mi­siune educativă biserica noastră? Cum ar mai putea creşte generaţii credincioase şi folositoare neamului? Cum oare ar mai putea sădi sămânţa bună şi roditoare a simţirii româneşti în sufletele credincioşilor săi? Cura s’ar putea apăra de vijeliile, pe cari unda vremii de azi le aduce din ce în ce mai vrăjmaşe şi mai tulburi asupra bi­sericii noastre? Unde avem şcoli bine organizate, acestea vor trebui neapărat salvate, cu orice preţ şi îngrijite ca nişte seminţe scumpe, din care cu timpul,­­ în împrejurări mai favorabile, decât acelea, cari ne întunecă perspectiva celui mai apropiat viitor — să poată porni iarăş un progres cultural mai însemnat, de care poporul nostru a dat destule dovezi, că este vrednic şi capabil. La îndemnul stăruitor al conducătorilor, poporul nostru s’a şi angajat să aducă jertfe foarte mari pentru susţinerea unor şcoale bune, din mijloace proprii, fără a re­curge la ajutorul statului. Dar pretutindeni s’a ivit temerea, că orice jertfe materiale vor rămânea fără rezultatul dorit, căci in­gerinţa statului e deopotrivă de aspră şi păgubitoare, în şcolile susţinute din mijloace proprii, ca şi în cele ajutorate de stat. Pe de altă parte poporul, pe lângă contribu­ţiile nesfârşite ce se stoarce statul sunt di­ferite titluri, ar rămânea peste măsură în­greunat şi cu această dare culturală, pe care va fi nevoit a o plăti şi atunci, când şcoala nu va mai avea caracterul de azi: creşti­nesc şi românesc. Pentru înlăturarea acestei temeri, Conzi­­storul român din Sibiiu, a intervenit pe lângă ministrul de culte şi a reuşit a lă­muri în câtva situaţia. Prin hârtia circulară din 1 Iulie 1910 Nr. 7231 şcol. se spune aprist, că orice contribuţie pentru şcoala românească se face în mod condiţionat, şi anume: »pe lângă susţinerea condiţiunei hotărîte, cum că comunele noastre biseri­ceşti numai până atunci sânt îndatorate a contribui la salarul învăţătoresc peste suma celor 5 procente după darea directă, până când şcoala are caracter confesional greco­­oriental.

Next