Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)
1910-10-24 / nr. 229
Anul XIV. Arad Duminecă, 6 Noemvre n. (24 Octomvre v.) 1910, Nr. 229 RROACTrU $i A&i*lN!S?RAft* Deâ* FeresiKiau&fa iff, iHSERTlUtlilE ia primesc is sdasftsie» trape. Msitmnfif pnbHceti iL&t £i schia cota fl«srî cir 30 Rt. Manuscripte as »• respoftii, Teiefoe pentre orst i»i romitat SC&, abobamemtul Pe sa sa ,28 Cesr F*s Ka jam, , 14 * Pa o ItSKîS . 240 « $îrel ds Damfsecs $ss Q9 an , & Cor. Pentru România si America . . 10 Cor. de si pentru Ro* »Sula $1 străinătate pa *b 40 franci. Puterea ideologiei. După o teorie mai nouă a ştiinţei, se ştie, că toate evenimentele şi procesele istorice se reduc la cauze economice. Starea generală economică a unui popor este deodată şi temelia pe care se ridică edificiul vieţii sale sufleteşti: artele, ştiinţa, literatura etc. Aceste din urmă pot suferi schimbări şi modificări, numai încât se schimbă starea economica şi numai când se restoarnă aceasta se restoarnă şi ele, aşa că toate revoluţiunile, mari sau mici, în realitate nu sânt altceva decât revoluţiuni economice. Chiar cea mai mare revoluţie a tuturor timpurilor, ivirea şi răspândirea creştinătăţii, s’a zis că a avut la originea ei cauze pur economice şi s’a căutat să fie în lumina aceasta explicată şi înţeleasă. Ar fi ceva foarte deprimant a admite că această concepţie materialistă a istoriei s’ar răzima pe adevăr şi că de fapt, toate procesele vieţii istorice nu ar fi altceva decât o luptă simplistă pentru stomac, căreia îi sânt robite toate popoarele, cu singuratice clase sociale între hotarele statelor ori popoarelor. In realitate concepţia aceasta materialistă a istoriei nu este altceva decât o exagerare unilaterală a unei idei în sine exacte. Este marele merit al ştiinţei moderne a economiei naţionale de a fi lămurit din toate punctele de vedere, cât de mult însemnată este partea de influenţă a factorilor economici în desfăşurarea oricărui progres cultural ori politic şi nimeni nu va mai putea trece de aci încolo aceasta cu vederea. După precum de obicei orice nou princip se exagerează la început aşa şi aci, un factor evident hotărîtor a fost confundat drept un factor exclusiv şi proclamat drept cea dintâiu şi unica cauză a oricărui fapt istoric. Două mari evenimente mondiale din timpul din urmă desavurază la evidenţă pe aderenţii acestei teorii, căreia i s’a opus dealtfel totdeauna într’un mod aşa de pregnant însuş exemplul luptelor noastre naţionale, cu partea cu desăvârşire covârşitoare a elementului ideologic care îl caracterizează. Unul este revoluţia din Portugalia. Aici totul vorbeşte împotriva concepţiei materialiste a istoriei. In revoluţia aceasta nu erau angajate »singuratice« clase, pentru cari lupta să fi însemnat o isbândă a »luptelor de clase«, aici erau angajate aproape toate clasele sociale, muncitorimea ca şi burghezimea, proprietatea mică ca şi intelectualitatea pe lângă numeroşi reprezintanţi ai aristocraţiei. Şi adevărata forţă motrice a revoluţiei rezida nu în cauze economice, ci într’o concepţie ideologică, în ideile pozitivisteliber-cugetătoare care s’au strecurat din Franţa, cu ascuţişul contra monarhiei şi a bisericei deopotrivă. Fără îndoială n’a lipsit nici aici influenţă momentelor pur economice, cum este creşterea necontenită a sarcinilor publice pe de o parte şi îngrămădirea averilor de mână moartă pe de alta. Insă tot ce se cunoaşte până acum despre isbucnirea şi decursul revoluţiei, dovedeşte până la evidenţă că momentele economice, rămân mult îndărătul celor ideologice, cari sânt mai numeroase şi mai însemnate. Al doilea eveniment, care asemenea dovedeşte cât de puţin întemeiată este concepţia aceasta materialistă, este greva de la căile ferate din Franţa. Deşi aici nu era tocmai vorba de o revoluţie, dar fără îndoială de un preludiu al unei astfel de mişcări. Iar acest preludiu a fost pus în scenă după o semă curat marxistă. A fost o luptă de clasă pe baze curat economice şi o măsurare de puteri faţă de ordinea socială existentă. Dar s’a dovedit şi aci din nou că fără aşa numitele »lozince ideologice«, când sânt puse în acţiune singur motive de ordin economic ori materialist se pot naşte revolte dar nu se pot face revoluţii, pot fi provocate dezordini mari ori grave pagube economice, dar nu pot să însemne o fază nouă de progres politic ori economic. Nu numai greva aceasta din urmă din Franţa ci toate grevele mari ale anilor şi deceniilor din urmă ne servesc aceasta învăţătură. Ori unde o astfel de mişcare socială s’a terminat cu o cucerire, aceasta s’a întâmplat totdeauna prin intervenţia forţelor ideologice, de cari s’au pătruns luptele rigide de interese pur economice. Este bine să nu scăpăm nici noi Românii din vedere aceste adevăruri noui pe cari le scoate la iveală aceste două mari mişcări mondiale, adevăruri pe cari se întemeiază şi platforma luptelor noastre naţionale, care a suferit adeseori critica aceasta a lumii sale protivnice, a socialismului marxist din care FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Viaţa literară. Cum se »distrugi scriitorii între dânşii. — Cazul Minulescu-Ranetti. — Cazul Gârleanu—»Viaţa Românească«. — Opera insectelor rahativore. — Ceea ce nu se poate distruge... De N. Chendi. — »Am să le distrug!« Apostrofa aceasta de ameninţare nu se aude tocmai rar în convorbirile scriitorilor noştri. Plăceri de aceste, de canibalism literar, se simt adeseori în rânduiile lor. Ambiţii diferite, concurenţe de tot felul şi nefericitele fluctuaţii ale temperamentelor îşi dau concursul, când e vorba de rîzbunări, de comploturi şi de asasinări literare. Iar din graiul viu, din cafenele, sau de la alte răspântii, tendinţele aceste ucigaşe trec în reviste şi ziare, se prefac în polemici personale şi înţepături variate, iau forma de glume şi vulgaritâţi odioase. Se nasc epitete şi jocuri de cuvinte, geare de înţeles şi o violenţă de limbaj, însoţită de o vizibilă grandomanie a distrugătorului, care trădează lipsa oricărei fineţe spirituale. Fireşte există o deosebire. O activitate de negaţne, distrugătoare dacă voiţi, trebuie să şi aibă rostul ei in literatură. Atmosfera artelor cere adeseori să fie curăţită şi pururea păzită de invazia falselor reputaţii. Cu cât intruşii şi fnutibilitâţiie, cu cât existenţele parasitare vor fi mai repede izgonite, cu atât condiţiile de activitate ajung să fie mai normale. Dar pentru munca aceasta, cu înalte răspunderi, îţi trebuie ram talent de observare şi speciala abilitate a procedărilor sigure, pornite din îndemnuri curate. Nu de aceşti distrugători este însă vorba de data asta. Domnul Maiorescu, de pildă, a făcut şi dânsul parte din aceştia şi istoria literară ne învaţă, că d-sa nu făcea nici un rău, dacă trata pe mai mulţi inşi cu lozincaîn lături«! Ne gândim numai la cei ce pornesc din îndemnuri personale şi din amorul propriu jignit. Vorbim mai mult de exploziile elementare şi atât de variate ale instinctului omenesc, din cari orice gest frumos şi orice scop superior lipsesc cu desăvârşire.* Subiectul nostru a devenit actual şi prin următoarea întâmplare caracteristică. La »Teatrul Naţional« s’a jucat de curând piesa modernă »Modelul«, a scriitorului francez Henry Bataille. Din dările de seamă asupra reprezentaţiei s’a remarcat o simţitoare nemulţumire a recenzenţilor împotriva traducere!, făcută de dl Ch. Ranetti. Cică fineţele de spirit şi de limbă ale lui Bataille ar fi fost interpretate într’o românească vulgară de jargon. Şi acela, care s’a revoltat mai tare şi a scris smai precis împotriva acestor barbarii stilistice, a fost cronicarul »Viitorului«, poetul I. Minulescu, cunoscutul autor al »Romanţelor de mai târziu«. Ceeace a scris dl Minulescu nu era decât purul adevăr, exprimat într’o formă cuviincioasă şi mai era o datorie a sa de a lua apărarea frumuseţii limbs’, împotriva abuzului dovedit. Traducătorului, d-lui Ranetti, după toată logica oamenilor cum se cade, nu mai rămânea decât să-şi recunoască rătăcirea şi să-şi dea mai multă silinţă cu altă ocazie. Fire sensibilă însă, coardă simţitoare, jignit în orgoliul său de stitist, dianetti apucă drumul spiritelor inferioare, porneşte stratagema distrugătorului comun, cu epitete calomnioase şi cu epigrame pline de noroi intelectual la adresa poetului, pe care îl numeşte acum »Miorlescu«. Cuvintele îi miroase de o poştă, ura şi răzbunarea tremură în fiecare rând şi, fără să se gândească, vrând să distrugă ca un poet de talent, nu face altceva decât să-şi desvăliască un colţ otrăvit din sufletul său propriu. Şi epizodul nu s’a închis încă. Jignitul pe dreptate va continua poate cu râvna sa de-a distruge şi potolirea setei sale de răzbunare, fără se simtă cum toate aceste trivialităţi nu se restrâng decât asupra sa.* Despre procedările »Vieţii Româneşti« în contra lui Emil Cârleanu ce se mai zice» ? Am relevat odată la acest loc, ce greşit lucru este, să încerci a inaugura o goană sistematică, cu vădite tendinţe de-a face şicane, unui autor, ale cărui merite de cugetare şi de simţire nu mai pot fi trase la nici o îndoială. Şi am arătat cum »Viaţa Românească“ din Iaşi, contrar acestei elementare datorii şi din motive pe care nu voim să Ie cercetăm mai de aproape, a luat la ochi pe un autor consacrat, pe unul din cei mai limpezi şi mai fini prozatori de astăzi. Noi nu voim numaidecât să acuzăm pe criticii numitei reviste de ignoranţă şi de insuficienţă, când este vorba de a pătrunde