Tribuna, octombrie 1910 (Anul 14, nr. 211-234)

1910-10-24 / nr. 229

Anul XIV. Arad Duminecă, 6 Noemvre n. (24 Octomvre v.) 1910, Nr. 229 RROACTrU $i A&i*lN!S?RAft* Deâ* FeresiKi­au&fa iff, iHSERTlUtlilE ia primesc is sdasftsie» trape. Msitmnfif pnbHce­ti iL&t £i­ schia cota fl«srî cir 30 Rt. Manuscripte as »• res­­poftii, Teiefoe pentre orst i»i romitat SC&, abobamemtul Pe sa sa ,28 Cesr F*s Ka jam, , 14 * Pa o ItSKîS . 2­40 « $îrel ds Damfsecs $ss Q9 an , & Cor. Pentru România si America . . 10 Cor. de si pentru Ro* »Sula $1 străinătate pa *b 40 franci. Puterea ideologiei. După o teorie mai nouă a ştiinţei, se ştie, că toate evenimentele şi procesele istorice se reduc la cauze economice. Starea gene­rală economică a unui popor este de­odată şi temelia pe care se ridică edificiul vieţii sale sufleteşti: artele, ştiinţa, literatura etc. Aceste din urmă pot­ suferi schimbări şi modificări, numai încât se schimbă starea economica şi numai când se restoarnă acea­sta se restoarnă şi ele, aşa că toate revolu­­ţiunile, mari sau mici, în realitate nu sânt altceva decât revoluţiuni economice. Chiar cea mai mare revoluţie a tuturor timpurilor, ivi­rea şi răspândirea creştinătăţii, s’a zis că a avut la originea ei cauze pur economice şi s’a căutat să fie în lumina aceasta explicată şi înţeleasă. Ar fi ceva foarte deprimant a admite că această concepţie materialistă a istoriei s’ar răzima pe adevăr şi că de fapt, toate procesele vieţii istorice nu ar fi altceva decât o luptă simplistă pentru stomac, căreia îi sânt robite toate popoarele, cu­ singuratice clase sociale între hotarele statelor ori popoarelor. In rea­litate concepţia aceasta materialistă a isto­riei nu este altceva decât o exagerare uni­laterală a unei idei în sine exacte. Este ma­rele merit al ştiinţei moderne a economiei naţionale de a fi lămurit din toate punctele de vedere, cât de mult însemnată este par­tea de influenţă a factorilor economici în desfăşurarea ori­cărui progres cultural ori politic şi nimeni nu va mai putea trece de aci încolo aceasta cu vederea. După p­recum de obicei orice nou princip se exage­rează la început aşa şi aci, un factor evi­dent hotărîtor a fost confundat drept un factor exclusiv şi proclamat drept cea din­­tâiu şi unica cauză a oricărui fapt istoric. Două mari evenimente mondiale din tim­pul din urmă desavurază la evidenţă pe a­­derenţii acestei teorii, căreia i s’a opus de­altfel totdeauna într’un mod aşa de preg­nant însuş exemplul luptelor noastre naţio­nale, cu partea cu desăvârşire covârşitoare a elementului ideologic care îl caracterizează. Unul este revoluţia din Portugalia. Aici to­tul vorbeşte împotriva concepţiei materia­liste a istoriei. In revoluţia aceasta nu erau angajate »singuratice« clase, pentru cari lupta să fi însemnat o isbândă a »luptelor de clase«, aici erau angajate aproape toate cla­sele sociale, muncitorimea ca şi burghezi­­mea, proprietatea mică ca şi intelectualitatea pe lângă numeroşi reprezintanţi ai aristo­craţiei. Şi adevărata forţă motrice a revo­luţiei rezida nu în cauze economice, ci într’o concepţie ideologică, în ideile pozitiviste­­liber-cugetătoare care s’au strecurat din Franţa, cu ascuţişul contra monarhiei şi a bisericei de­o­potrivă. Fără îndoială­ n’a lipsit nici aici influenţă momentelor pur economice, cum este creş­terea necontenită a sarcinilor publice pe de o parte şi îngrămădirea averilor de mână moartă pe de alta. Insă tot ce se cunoaşte până acum despre isbucnirea şi decursul re­voluţiei, dovedeşte până la evidenţă că mo­mentele economice, rămân mult îndărătul celor ideologice, cari sânt mai numeroase şi mai însemnate. Al doilea eveniment, care asemenea do­vedeşte cât de puţin întemeiată este con­cepţia aceasta materialistă, este greva de la căile ferate din Franţa. Deşi aici nu era tocmai vorba de o revoluţie, dar fără în­doială de un preludiu al unei astfel de miş­cări. Iar acest preludiu a fost pus în scenă după o semă curat marxistă. A fost o luptă de clasă pe baze curat economice şi o măsurare de puteri faţă de ordinea socială existentă. Dar s’a dovedit şi aci din nou că fără aşa numitele »lozince ideologice«, când sânt puse în acţiune sin­gur motive de ordin economic ori materia­list se pot naşte revolte dar nu se pot face revoluţii, pot fi provocate dezordini mari ori grave pagube economice, dar nu pot să însemne o fază nouă de progres politic ori economic. Nu numai greva aceasta din urmă din Franţa ci toate grevele mari ale anilor şi deceniilor din urmă ne servesc aceasta învăţătură. Ori unde o astfel de mişcare socială s’a terminat cu o cucerire, aceasta s’a întâmplat totdeauna prin inter­venţia forţelor ideologice, de cari s’au pă­truns luptele rigide de interese pur eco­nomice. Este bine să nu scăpăm nici noi Românii din vedere aceste adevăruri noui pe cari le scoate la iveală aceste două mari mişcări mondiale, adevăruri pe cari se întemeiază şi platforma luptelor noastre naţionale, care a suferit adeseori critica aceasta a lumii sale protivnice, a socialismului marxist­ din care FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Viaţa literară. Cum se »distrugi scriitorii între dânşii. — Ca­zul M­inul­escu-Ranetti. — Cazul Gârleanu—»Viaţa Românească«. — Opera insectelor rahativore. — Ceea ce nu se poate distruge... De N­. Chendi. — »Am să le distrug!« Apostrofa aceasta de ameninţare nu se aude tocmai rar în convorbirile scriitorilor noştri. Plă­ceri de aceste, de canibalism literar, se simt adese­ori în rânduiile lor. Ambiţii diferite, con­curenţe de tot felul şi nefericitele fluctuaţii ale temperamentelor îşi dau concursul, când e vorba de rîzbunări, de comploturi şi de asasinări lite­rare. Iar din graiul viu, din cafenele, sau de la alte răspântii, tendinţele aceste ucigaşe trec în reviste şi ziare, se prefac în polemici personale şi înţepături variate, iau forma de glume şi vul­garitâţi odioase. Se nasc epitete şi jocuri de cu­vinte, geare de înţeles şi o violenţă de limbaj, însoţită de o vizibilă grandomanie a distrugă­torului, care trădează lipsa ori­cărei fineţe spi­rituale. Fireşte există o deosebire. O activitate de ne­­gaţ­­ne, distrugătoare dacă voiţi, trebuie să şi aibă rostul ei in literatură. Atmosfera artelor cere adese­ori să fie curăţită şi pururea păzită de in­vazia falselor reputaţii. Cu cât intruşii şi fnutibi­­litâţiie, cu cât existenţele parasitare vor fi mai repede izgonite, cu atât condiţiile de activitate ajung să fie mai normale. Dar pentru munca a­­ceasta, cu înalte răspunderi, îţi trebuie ram­ ta­lent de observare şi speciala abilitate a procedă­rilor sigure, pornite din îndemnuri curate. Nu de aceşti distrugători este însă vorba de data asta. Domnul Maiorescu, de pildă, a făcut şi dânsul parte din aceştia şi istoria literară ne învaţă, că d-sa nu făcea nici un rău, dacă trata pe mai mulţi inşi cu lozinca­­în lături«! Ne gândim numai la cei ce pornesc din îndemnuri personale şi din amorul propriu jignit. Vorbim mai mult de exploziile elementare şi atât de variate ale instinctului omenesc, din cari ori­ce gest frumos şi orice scop superior lipsesc cu desăvârşire.* Subiectul nostru a devenit actual şi prin ur­mătoarea întâmplare caracteristică. La »Teatrul Naţional« s’a jucat de curând piesa modernă »Modelul«, a scriitorului francez Henry Bataille. Din dările de seamă asupra reprezenta­ţiei s’a remarcat o simţitoare nemulţumire a re­cenzenţilor împotriva traducere!, făcută de dl Ch. Ranetti. Cică fineţele de spirit şi de limbă ale lui Bataille ar fi fost interpretate într’o româ­nească vulgară de jargon. Şi acela, care s’a re­voltat mai tare şi a scris smai precis împotriva acestor barbarii stilistice, a fost cronicarul »Vii­torului«, poetul I. Minulescu, cunoscutul autor al »Romanţelor de mai târziu«. Ceeace a scris dl Minulescu nu era decât pu­rul adevăr, exprimat într’o formă cuviincioasă şi mai era o datorie a sa de a lua apărarea frumu­seţii limbs’, împotriva abuzului dovedit. Tr­a­ducă­torului, d-lui Ranetti, după toată logica oameni­lor cum se cade, nu­­ mai rămânea decât să-şi recunoască rătăcirea şi să-şi dea mai multă si­linţă cu altă ocazie. Fire sensibilă însă, coardă simţitoare, jignit în orgoliul său de stitist, di­a­netti apucă drumul spiritelor inferioare, porneşte stratagema distrugătorului comun, cu epitete ca­lomnioase şi cu epigrame pline de noroi inte­lectual la adresa poetului, pe care îl numeşte a­­cum »Miorl­escu«. Cuvintele îi miroase de o poştă, ura şi răzbunarea tremură în fiecare rând şi, fără să se gândească, vrând să distrugă ca un poet de talent, nu face altceva decât să-şi desvăliască un colţ otrăvit din sufletul său pro­priu. Şi epizodul nu s’a închis încă. Jignitul pe dreptate va continua poate cu râvna sa de-a di­struge şi potolirea setei sale de răzbunare, fără se simtă cum toate aceste trivialităţi nu se res­trâng decât asupra sa.* Despre procedările »Vieţii Româneşti« în contra lui Emil Cârleanu ce se mai zice» ? Am relevat odată la acest loc, ce greşit lucru este, să în­cerci a inaugura o goană sistematică, cu vădite tendinţe de-a face şicane, unui autor, ale cărui merite de cugetare şi de simţire nu mai pot fi trase la nici o îndoială. Şi am arătat cum »Viaţa Românească“ din Iaşi, contrar acestei elementare datorii şi din motive pe care nu voim să Ie cer­cetăm mai de­ aproape, a luat la ochi pe un autor consacrat, pe unul din cei mai limpezi şi mai fini prozatori de astăzi. Noi nu voim numai­decât să acuzăm pe criticii numitei reviste de ignoranţă şi de insuficienţă, când este vorba de­ a pătrunde

Next