Tribuna, noiembrie 1910 (Anul 14, nr. 235-258)

1910-11-02 / nr. 235

Anuî XÎV. Arad Marţi, 2­15 Noemvre lOlC. Nr. 235. ieoss ssrsfUs H m ea 28 Cos Ps aa jiim. 14 «. P* o ior­â 2­40 « Nrel de Dumineci ea kb au . 5 Cor. Pentru România şî âEserics . 10 Cor. Km! de si pentru Ro­­ssiula ţi străinătate pa an 40 franci. aamaemmuusBisgsmBsss ii ADMINISTRAŢIA Dolk Per&ans-stesa 35, INSERTIUNiLig sa primesc sg totEtfils traț'c. »Ssltamn­e publics ii Let es ,'chii cosii fiecare fir SG­­fi, Mutoacripte ass «c­ost» pohxi­trihfon pentru orat­ii «omitat SOI, rowiwaHir*sgi 0 duplicitate transparentă. In articolul din urmă am expus fazele prin cari a trecut trista comedie a păcei, până a ajunge la rezultatele ridicole cunos­cute. Dacă Ungurii cred, că ne-au păcălit ei pe noi, să le fie de bine, căci noi nu avem nimic de regretat. Ceea ce a fost mai bun şi mai profitabil din toate pentru noi a fost partea de învăţăminte, ce am putut culege, pentru o orientare în viitor. Iată ne-am ales mai întâi cu convingerea, că este în firea oamenilor politici maghiari de a opera pururea cu cea mai cinică du­plicitate. Această politică de duplicitate este singura armă a lor, pe care se bizue şi cu care îşi îndeplinesc uneori vicleşugurile. Cu ea briliază în sus, la Viena şi cu ea îşi po­tolesc meschin mizeriile de acasă. Dacă ar fi să facem o analiză a istoriei lor politice, sântem siguri că am găsi cum cele mai multe succese din trecut ale gu­vernelor ungureşti s’au întemeiat pe acea­stă politică de două feţe şi pe această sis­temă bagatelă de doi bani în trei pungi. Ne vom mărgini însă la cazul cel mai re­cent, la comedia maghiaro-română, pentru a arăta, cum şi aici totul a fost de o trans­parentă duplicitate şi cum realitatea discu­ţiei şi onestitatea intenţiilor au fost înlo­cuite prin contraziceri provocătoare, prin măsuri de o reală nepotrivire, aparţinătoare domeniului şarlataniei politice. Cea dintâi contrazicere s-a remarcat de la început. Guvernul vesteşte urbi et orbi, că a pornit pe drumul păcii şi în fond el con­tinuă faţă de Români în acelaş timp pri­gonirile cele mai dureroase. In vreme ce , dnii Khuen şi Mihu stau la masa verde şi discută platonic asupra recriminărilor teo­retice, în practică curg gloanţele de jan­darmi, procesele continuă, şcolile se închid şi presa maghiară insultă, cu furia de mai nainte. Orice regulă de război stabileşte un armistiţiu pe timpul tratărilor, numai în ac­cepţiunea guvernelor maghiare încape du­plicitatea ideii de pace şi de război la un loc. Acelaş guvern ne invită să cooperăm în acelaş partid cu dânsul şi ne cere ajutorul, ca să înfrângem împreună pe pretinsul nostru adversar comun, pe care Tarn avea de­opotrivă în această ţară, anume în elementul slav. Duplicitatea este şi aici de specia cea mai per­versă. A face pace cu noi, pentru a izbuti mai uşor a nimici pe bieţii Sârbi şi Slovaci din această ţară, înseamnă a proclama princi­piul anarhiei şi al desfiinţării faţă de alte naţionalităţi şi constitue direct o concepţie de o rară vinovăţie şi compromiţătoare pen­tru Maghiari. Guvernul şi-a dat seama de puterea ce residă în alianţa noastră cu na­­ţionalităţle cele de o soartă cu noi şi a crezut, că, destrămându-ne, va putea să ne lovească pe urmă rând pe rând. Dar soco­teala iar i-a fost greşită. Un al treilea caz de duplicitate s’a în­tâmplat la Orăştie, cu ocazia recentei inau­gurări a unei şcoale secundare. S’a săvârşit minunea, că tocmai în timpul de fervenţe tratative de pace cu Românii la Budapesta, oamenii guvernului să fraternizeze cu mă lă­sămănat mai sguduitor. In scenele din urmă, când muncitorii răzbat în palatul fabricantului, spărgând uşile şi sdrobind tot ce le sta în cale: tablouri, oglinzi, fetele, pianul­, te ridici electri­zat din stal, cu pumnii strânşi, cu fălcile încleş­tate, dai să ţipi, dar nu mai ai glas — şi lacri­mile îţi picură într’una şi eşti aşa de fericit că s’a deschis, în fine, acest binefăcător ventil al emoţiei. In actul din urmă, când chiar şovăitorii s’au pus cu toţii în grevă rămâne un singur moşneag credincios muncii sale de flot. S’aude răpăitul puştilor din afară, se prăbuşesc greviştii unul după altul, ci bătrânul îşi vede în linişte de lucru. Un glonte rătăcit străbate prin geam, şi moş­neagul se prăvale peste război. Şi părăseşti teatrul cu convingerea fatală, care va să zică tot una e; ori eşti grevist, ori îţi vezi de muncă înainte, tot trebuie să te prăpădeşti f­eţii Saşi din Orăştie şi să proclame un soiu de ligă antiromânească !! Nu-i aşa că e ge­nială politica ungurească ? Se oferă mai în­tâi Românilor, ca să bată cu dânşii pe Slavi şi ieşindu-le combinaţia pe dos, se duc la Iaşi, ca să bată cu dânşii pe Români ! Noi Ro­mânii avem pentru aceşti deştepţi bărbaţi un proverb, zicem despre capetele lor că acele merită să fie acoperite cu şindile şi bătute cu cuie, ca să nu le ploaie... Dar mai avem un caz de patentă du­plicitate din cursul acestei acţiuni. Guver­nul nostru a ţinut cu ocazia aceasta să facă şi puţină politică externă şi a trimis vorba, prin »Pester Lloyd«, guvernului din România, că acesta are tot interesul ca aceasta pace să se facă în condiţiile oferite de Maghiari. Cu alte cuvinte interesul Ro­mâniei ar fi, ca de dragul unei armonice vecinătăţi între cele două regate, noi Ro­mânii din Ungaria să ne constituim formal în naţiune subjugată, fără nume şi fără partid, o simplă adunătură de indivizi, care se supune tăcută şi lipsită de orice însu­şire individuală formidabilei voinţe a gu­vernului Khuen!! Un guvern al Româ­niei, ca să se rezoneze astfel, ar fi trebuit să mănânce mai întâi cel puţin ceapa ciorii!... Atitudinele aceste, în două ape, ale gu­vernului unguresc sânt aşa de multe şi atât de lipsite de un rafinament politic, încât s’au demascat repede prin transparenţa şi brutalitatea lor. Noi am prins repede de veste, că, în toată afacerea asta, guvernul şi semizeii săi umblă cu mijloace perverse FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. Luni seara, GREVIŞTII. După ce ai cetit »Germinal* rămâi cu fruntea încruntată şi auzi desluşit loviturile înfundate suterane, cari întovărăşesc pe eroul, ce se de­părtează, înţelegi toată măreţia acestui simbol; bubuiturile din măruntaiele pământului, munca grea a minerilor din adâncuri pare a submina cu fiecare lovitură de ciocan temeliile societăţii noastre, cari ocrotesc atâtea nedreptăţi alături de lumina şi belşugul propăşirii. Vezi scenele de extremă mizerie ale minerilor, cari îmbogăţesc cu sudoarea lor o mână de oameni. Şi mâna a­­ceasta de oameni e stăpână pe destinul a mii şi mii de vieţi. Simpatizezi de la cele dintâi pa­gini cu eroii acestei negre tragedii, te revolţi ală­turea de ei şi când revolta se manifestă în fapte, o teamă îţi răsare fără veste în suflet, la gândul că aceşti nenorociţi, cari luptă pentru o cauză aşa de dreaptă — nu vor reuşi, în urma urmei biruitori. Mâna de oameni bogaţi e mai puter­nică decât miile de braţe, cari într’o clipă des­­nădăjduită se îndreaptă împotriva stăpânului. Se suprimă toate speranţele de mai bine a nenorociţilor, ca într’o cămaşă de forţă; minerii îşi reîncep munca lor de braţe, cu fruntea întu­necată, cu o licărire de năd­ede şi răzbunare în fundul sufletului lor de oameni necăjiţi. In «Ţesătorii« lui G Hauptmann efectul enea­* Aceste două capodopere — Brandes stabi­leşte între ele un nex cauzal — îmi sugerau ta­blouri sângeroase, de câte ori vedeam demonstra­ţii în proporţii mai mari. Priviam la miile de oa­meni, ce defilau cu feţele posomorite, cu garofe roşii la butonieră, sub egida steagului roş şi a tablelor, cari spuneau cu: «litere de sânge: «Drep­turi poporului« «Opt ore de muncă« ş. a. Atunci mă gândiam la Gulliver în ţara pitici­lor... Vedeam cum uriaşul se deşteaptă din somn şi întinzându-şi membrele amorţite, rupe toate cătuşele — jucării, cu cari piticii încercaseră să-l ferece S’aude un zăngănit de geam spart — ploaia de bolovani se porneşte ca un ropot de grindină ucigaşă — şi într’o clipă toată lumea ! " ...... .... . m­iţişcr se ascunde pe unde apucă. Intervine poliţia, de sigur, şi după câteva opintiri restabileşte ordinea, dar nemulţămiţii au lăsat totuş în urmă ceva din nămolul unui rîu înfuriat, ce să revarsă, mătu­­rînd zăgazurile... înainte cu câţiva ani, când cu greva dela căile ferate, m’am pomenit pe la Solnoc, în mijlocul unei gălăgii ne mai­pomenite. Se auziau vorbiri înflăcărate, frânturi de Marseilleză, amestecate cu răcnete de oameni ieşiţi din fire. Scot ceasornicul şi rămân nedumerit: trebuia să fiu deja în Pesta! — Ce-i aici, d-te conductor, de ce nu plecăm ? El ridică din umeri cu indiferenţă: — E o întrunire a noastră. Cât pentru plecare — nu ştiu. Se prea poate să ne oprim aci. Şi izbi uşa în urmă­­. Pasagerii făcură ochi mari; citiseră cu toţii de greva ce se pregătia, dar nimănui nu­­ trecuse prin minte, că lucrurile se vor încurca aşa de repede. Pornirăm într’un târziu — şi trenul se opria la toate haltele, adese chiar pe câmpul deschis. Privim tot mai îngrijoraţi la pusta ce se întindea în faţa noastră, fără să mai îndrăznim a cere conductorului vre­o desluşire. Simţiam, că soarta noastră e deocamdată în mâna lui şi că afacerile urgente, cari ne aşteptau, aveau să se ducă dracului. Şi aşa, funcţionarii de la căile ferate au terori­zat ţara întreagă; toate branşele de meseriaşi ne terorizează mai mult sau mai puţin, scoţîndu ne cel din urmă ban din buzunare. Până să interv­iă oblăduirea să facă ordine te ai ales cu daune enorme, şi cu convicţia — de altfel foarte instructivă şi moralizătoare — că

Next