Tribuna, decembrie 1910 (Anul 14, nr. 259-283)

1910-12-01 / nr. 259

Anul XIV. Arad, Mercuri, 1|­4 Decemvre 1910 Nr. 259 ABONAMENTUL Pe un an .28 Cor. Pe na jum. . 14 « Pe­­ lună . 2'40 » Nrul de Duminecă. Pe na an . . 5 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe ai 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţămite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Dreptul criticei. De Octavian Goga. Un unchiaş cu ochii vii, care a vă­zut multe în cei vre-o patruzeci de ani, de când se frământă în lumea noas­tră, venind odată vorba de tipicul ga­zetăriei la noi, de distanța între reali­tatea lucrurilor și felul cum aceste se oglindesc în cerneala tiparului, mi-a pus mâna pe umăr și zîmbind cu iro­nie fină a început să-mi povestească... — Stai să vezi, cum se scriu gaze­tele noastre, — începe bătrânul... II cunoşti pe ăsta al meu, pe scriitorul, pe Gheorghe. Cum ştii, e om cum se cade şi-şi vede de treabă. Intr’o Luni dimineaţa mă pomenesc că nu vine la birou. Aştept nerăbdător, se face zece, unsprezece, — nu vine... M’am necă­jit, aveam o groză de lucru... Ce să fac, a trebuit să isprăvesc eu tot şi să las alte treburi... După masă, pe la patru, dacă nimereşte, intră tiptil, cu ochii în pământ şi cu paşii mărunţi. Mă uit la el cam ieşit din tutîni şi în­cep să-l descos. Aşa ne-a fost înţele­sul Gheorghe? Bietul om îngălbene­şte, s’apropie de mine şi-i tremură glasul: Iartă-mă domnule, dar om fără pricepere, am putit o prostie... Ce-ai putit ? — M’au pus păcatele de m’am dus ieri la adunarea generală a reu­­niunei... în satul... Am plecat dimi­neaţa cu ăştia doi, cu preşedintele şi cu secretarul... Zic să văd şi eu cum merg lucrurile astea, om tînăr, e bine să iei seama. Să vedeţi... Am ajuns acolo... Satul gol... Oamenii pe la fâ­­nat... Ce adunare să fii? N’a fost ni­mic. Ne-am aşezat în şcoală vre-o şapte inşi: popa, dascălul şi vre-o trei ţărani, bătrâni neputincioşi... Au vorbit acolo vre­un cias de vreme şi preşe­dintele şi secretarul, era o căldură grozavă şi căscau românii... După ce am isprăvit, ne-am dus la părintele. O ştii pe preuteasa, e muiere har­nică şi tine la oaspeţi... Ne-a făcut o varză cu sarmale, de ne fugeau ochii... Ce să zic ? Ne-am aşezat cu femei şi am mâncat-o... Are popa un vin dela Cut, cam acri­şor, dar vine minunat cu borviz... Şi aşa înainte ... la cinci... la şase... Am lungit-o până la cină, au mai ni­merit şi nişte ţigani dela Gârbova şi s’a făcut lată !... La miezul nopţii, când am plecat, eram afumaţi de tot. Eu nu atâta, că m’am mai tras dela băutură, da ăştia doi erau în chef... Şi-acum vine comedia... Când ajungem în hulă cu trăsura, nu ştiu ce i­ s’a năzărit preşedintelui, îl ştii dumneata, că-i cam vînzos, a început la ceartă cu secre­tarul ... Una, două i-aşi ars o palmă... Ăstuia îi cade pălăria, eu mă dau jos s’o caut... Până o găsesc în întunerec s’au snopit cum se cade. A fost o pa­coste, pân’am ajuns acasă. Tot să se ia de gât şi eu între ei, de-i ţineam... Când m’am dat jos din trăsură azi­­dimineaţă şi m’am întins în pat, m’a apucat o toropeală şi nu m’am mai pomenit până la trei după masă...­­Să mă ierţi... — Se înţelege — urmează zâmbind înţeleptul unchiaş — se înţelege, că l-am iertat pe Gheorghe şi aşa de ca­pul meu mi-am făcut reflecţiile mele, gândindu-mă la felul cum se „lumi­nează“ une­ori bieţii noştri săteni... Da, acum vine ce vreau să-ţi spui... Peste vre-o trei zile cetesc în „Tele­graful“ ... Un raport de-o jumătate de pagină cu garmond mic... Se spunea acolo de măreaţa adunare, care în bună înţelegere şi frăţie s’a ţinut Du­mineca trecută, cum a vorbit preşe­dintele cu lacrimi în ochi şi cum po­porul a ascultat mişcat sfaturile înţe­leptului fruntaş... Şi-aşa mai departe, coloane întregi... Fireşte la urmă n’a lipsit strigătul de alarmă. Luaţi pildă dela aceşti bravi Români, Dumnezeu să fie pe vrednicul preşedinte şi pe neobositul secretar... — Aşa se face gazetărie la noi,­­ încheie mişcând dumerit din cap, mo­şul pătit. ..* De câte­­ori, răsfoind ziarele noastre, nu m’am gândit la vorbele acestui om, care în graiul lui potolit spunea cel mai crud adevăr. Da, aşa se face gazetărie la noi, acesta este tipicul de legea veche. Vorbe mari, vicleimuri FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«. De D. Anghel. Ce fericită este lumea păsărilor. Cu o lo­vitură de aripă îşi ia avântul, lasă o creangă în tremur în urma ei şi ochii i se pot bucura de alte privelişti. Printr’un ciripit îşi spune veselia, cântând se trezeşte în zori şi cântând îşi închide pleoapa odată cu amurgul soa­relui. Creştet de statue ori vârf de copac, fronton de templu ori pricln­ci de fântână, îi sunt deopotrivă prietene ori puncte de obser­vaţie pentru a-şi găsi viermuşorul, furfuna de pâne ori lacrima de apă, ca să vieţuiască. Câteva fire de pai ori o risipă de fulgi, le ajunge să-şi facă un cuib cât pumnul, ca să poată dormi liniştite. Unele se aciuiază sub streşini, altele au fantezii, şi-şi atârnă cuibul ca un leagăn sau ca un hamac, de vârful ra­murilor, cum e gangurul, pasărea cu sclipiri, de aur. Pe ei îi farmecă, se vede, înălţimile li-e drag, să se legene peste prăpastia vidului, eterna primejdie a­ firului uşor împletit ce s’ar putea rupe când dorm liniştiţi cu capul sub aripă, le face şi mai dulce somnul. Auşelul, din paţul rătăcitor al sălciilor, friguros cum e, sau poate timid şi iubitor să fie mai la el acasa, şi-l tace alb şi imaculat şi şi-l închide pretutindeni, lăsându-şi o deschizătură numai cât poate să încapă el. In interiorul acesta vătuit şi cald visează înaripatul misantrop. Fiecare, în sfârşit, trăieşte cum s’a deprins, şi leagă greu prietenii cu omul care nu le cu­noaşte şi care la rândul lui nu ştie să le pre­­ţuiască. Sânt unii oameni însă care se bucură de simpatia lor, precum şi de a tuturor dobitoa­celor. O sociabilitate se leagă numai­decât între ei, aşa că e deajuns ca să intre într’o curte, ca toată gintea domestică şi supusă a coteţelor să-l simtă, să-şi ridice pliscurile, să bată din aripi, şi fiecare, după glasul ei să-l întâmpine cu bunvenit. O afinitate as­cunsă le face să alerge şi să-l încunjure ca şi cum ar fi un vrăjitor sau ca şi cum ar fi un contemporan al vremilor când mai exista încă paradisul, şi omul trăia în cea mai bună confraternitate cu dobitoacele. Cele ce însă se pot ridica mai sus de stre­şină şi nu privesc pământul decât ca un do­meniu lăsat de Dumnezeu spre hrana lor, acelea sânt mai grele de apropiat şi păstrează oarecum un fel de dispreţ şi de sfială pentru cel ce nu poartă aripe pe umăr. In frumoasa grădină a Luxemburgului însă, unde copiii se joacă deapururi şi tinereţea tre­cătoare leagă veşnice idile, vrăbiile, norodul acesta mărunt şi sglobiu al cerului, cenuşiile păsărele care se scaldă în praful drumurilor, au prins cu vremea să se îmblânzească. S’au deprins întâi cu norodul oamenilor de mar­moră de care e plină străvechea grădină, şi după ce au legat prietenie cu celebrităţile ne­mişcate pe socluri, cu nemuritorii, s’au de­prins să-i preţuiască şi pe ceilalţi, să-i în­veselească cu nebuniile lor şi de multe ori­­ să-i ajute chiar la deslegarea complicatelor idile. Aşa într’o toamnă, un iubitor al neamului înaripat se ivise în grădină şi plictisit de lu­mea florilor, cum era flămând, se aşezase pe o bancă sub un platan ce se despuia ca un­ lepros, şi scoţînd din buzunar o bucată de­­ pâne, se pregătea să mănânce. Câteva fărmituri­­ căzură, şi deodată, un întreg norod de oas- I­peţi nepoftiţi, un întreg stol de musafiri mă­­■ runţi cu ochii de mărgică, se lăsară uşor­­ lângă dânsul. Săltând din aripi veneau, şi , fără frică prinseră să ciugulească. Omul uită­­ de foame şi privind la drăgălăşia nepoftiţilor­­ oaspeţi, cu o mişcare lină, frînse pânea şi aruncă din nou câteva fărmituri mai aproape de el. O simpatie ascunsă născu în sufletul lui, şi nu ştiu pentru ce simţi, că păsările acestea îl cunoşteau, că poate venise în zbo­rul lor vagabond la fereastra mansardei lui,­­ sau poate credea în metempsicoză şi-şi în­chipuia că fusese şi el în altă vreme pasere şi purtase odată aripi pe umeri ca şi ele. Pă­sările nu ştiu ce gândeau, dar se apropiară şi mai mult, se săltară dintr’un avânt pe bancă, şi apoi una mai îndrăzneaţă i­ se urcă familiar pe umăr dând un ciripit. Şi aşa os­­pătă el şi musafirii lui, până nu mai rămase fărîmă. Sprintene apoi, păsările zburară şi tî­­nărul găsindu-şi vocaţia plecă, pierzându-se sub ramuri ca să revie şi-a doua zi, şi-a treia zi, şi ani întregi de zile, la aceiaş oră, să-şi hrănească flămânzii care-i deveniră prie­teni...

Next