Tribuna, martie 1911 (Anul 15, nr. 48-72)

1911-03-01 / nr. 48

Anul XV. Arad, Marţi 114 Martie 1911. Nr. 48 REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA­ Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţămite publice şi Loc de* »chis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să îna­poiază. ABONAMENTUL Pe an an , 28 Cor. Pe un jurn.. I. « Pe o lună . 2 40 * Nnil de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502, in jurul palei de fete din Arad. In coloanele noastre, pe cum se va fi ob­servat, s’a pus în timpul din urmă o de­osebită solicitudine în tratarea temeinică a problemelor şcolare de actualitate. Pe baza unor date certe şi a unor experienţe po­‘ zitive, făcute de bărbaţii noştri competenţi, s’a dat alarma cuvenită împotriva stărilor de decadenţă, în cari se scufundă, văzând cu ochii, şcoalele noastre inferioare. S’a zu­grăvit întreaga icoană fioroasă ce-a rămas pe urma închiderei celor vre­o cinci sute de şcoale şi pe urma teribilei neglijenţe în în­văţământul elementar din regiunile de pe la periferiile românismului, unde maghiarismul bântuie ca un flagel fără cruţare. Şi credem a fi fost expresia deplinului adevăr, când am atribuit o mare parte a împrejurărilor, cari au provocat această stare de regres cul­tural al neamului nostru, nu atât mânei sufo­­cătoare a guvernelor ungureşti, cât în primul rînd slăbiciunilor noastre. In întocmirea gos­podăriei noastre şi în munca de îngrădire a şcoalelor împotriva invaziei limbei vrăjmaşe, ce o ameninţă din partea statului, noi nu ne-am grăbit prea tare şi nu am urmărit un sistem de întărire sigură. Legilor maghiari­­zătoare nu am opus destulă rezistenţă. In corporaţiile noastre confesionale oficiale au lipsit cuvenitele date statistice, pentru o si­gură orientare a factorilor executivi şi, până la un punct, a lipsit şi stăruinţa dârză pen­tru salvarea şcoalelor ameninţate. Iniţiativa particulară nu a dat rezultate suficiente şi nici n’a fost destul de încurajată! Şi nici băncile naţionale nu şi-au fixat pe toată li­nia o conduită în această direcţie, mărin­­du-şi pornirile spre o jertfă mai simţită. După multe alte cazuri cunoscute din cari se pot adeveri aceste afirmaţiuni, ne vom opri de data asta asupra unei chestiuni, mai apropiată de noi şi mai scumpă sufle­tului nostru, deoarece ne interesează de a­­proape. E vorba de problema şcoalei supe­rioare de fete din Arad. E­diţiile poporului lor lâncezeşte. Şi însăşi viaţa de familie şi de credinţe politice, la mame lipsite de şcoală românească, dispare sau se falsifică cu încetul. Mai cu seamă în regiuni ungureşti, unde contactul zilnic cu duşmanii noştri naturali ne influenţează moravurile pe nesimţite şi ne face femeia română din ce în ce mai nesimţitoare faţă de tot ce e rasă şi sem­nificaţie etnică, şcoalele aceste se impun de sine, ca sentinele fireşti! Desigur con­vingerea aceasta a fost şi cauza binecuvân­tată, pentru care femeile române din Arad, adunate într’o societate, au întemeiat aici o şcoală de fete. Este un punct strategic şi Aradul şi izbiturile adversarilor în potriva românismului răsună şi aici cu zgomot in­fernal, încât o şcoală de fete, care să com­­plecteze în mod armonic învăţământul ce­lorlalte instituţiuni şcolare, o cereau şi o cer împrejurările în mod cu totul impetuos. + FOIŢA ZIARULUI »TRIBUNA«, Osânda lui Ponţiu Pilat. De Al. Ciura *). Zis-a lui Pilat: Ce e adevărul ? Ioan 18, 38. Când fostul procurator din Iudeea şi-a în­chis ochii pentru totdeauna, în palatul lui din Sicilia, fata cea mai mare se boc­a la căpă­tâiul lui. Murise liniştit, cu acea amărăciune a omu­lui mândru, care vede cum munca cinstită a unei vieţi e nesocotită, chiar în o vreme când simţia aşa de mult lipsa toiagului, pe care avea să-şi sprijinească bătrîneţele. Tiberiu murise chiar în zilele când el zărea * 1­2 *) Pentru luminarea acelora, cari află că trebuia să iscălesc şi eu declaraţia prietenilor mei Goga, Agâr­­biceanu şi Lupaş, declar: 1. Nu simţiam necesitatea unei declaraţii, căci n’am scris în coloanele „Tribunei“ decât foiletoane, şi pro­cedeul de a târî colaboratorii literari ai unui jurnal în hărţuielile articolelor de fond este, după modesta mea părere , terorizare. 2. Scriitorii, cari au făcut literatură în coloanele „Tribunii“, pe vremea apogeului ei, ar fi nişte laşi, dacă ar părăsi-o în zilele grele, câtă vreme au con­vingerea, că foaia nu s’a abătut de la calea adevărului. Al. Ciura. Ştim noi cu toţii ce rol le este re­zervat femeilor în lupta pentru viaţă şi mai ales la un popor prigonit, ca al nostru, la care toată educaţia sufletească a generaţiilor revine mamelor. Dar pre­gătirea acestei misiuni a femeii la noi nu i se face cu simple fraze, de un pa­­triotism răsuflat, nici cu înşirarea tuturor fi­gurilor femenine dintr’un manual de istorie, nici cu articole de gazetă, pline de banali­tăţi. A sosit şi pentru noi în sfârşit ora, când trebuie să aşezăm învăţământul pen­tru fete pe un temei mai serios şi mai co­respunzător cu nivelul­­ agenţelor vremii, deschizându-le orizonturi din ce în ce mai largi de cunoştinţe. Simţim pare că tot mai mult trebuinţa de a ne avea şcolile noastre naţionale de fete, căci ne dăm seama de consecinţele înstrăinării spiritului lor în şcoalele de stat sau de călugăriţe. Farme­cul limbei lor naţionale se pierde. Contac­tul intim cu comorile sufleteşti şi cu tru­de pe navă ţărmurii adoraţi ai Italiei, unde spera să-şi ocrotească zilele puţine ce i­ le va fi rînduit zeitatea făţarnică a norocului. Se înşelă amar. Caius, urmaşul lui Tiberiu, îl primi rece şi Ponţiu Pilat înţelese, că zidurile Cetăţii nu-i mai oferă nici o ocrotire. S’a înclinat în faţa Cesarului, şi a plecat apoi cu fruntea ridicată, hotărît să nu mai atingă ţăria Cetăţii atât de scumpă odinioară, să părăsească Italia chiar, stabilindu-se pe ţăr­mul Siciliei apropiate. Va trăi în exil de bună­voie, la adăpostul muncii lui cinstite, a ener­giei cheltuite zădarnic în Răsăritul îndepărtat, pentru a încovoi gâtlejul unui neam fanatic şi aş. Voia să-i spună Cezarului, că Ierusalimul nu­ se va pleca niciodată şi că numai aşa va fi odată linişte deplină, dacă nu va rămânea nici urmă din acel oraş, care ocrotia pe cei mai înverşunaţi duşmani ai Romei. Privirea neîncrezătoare a Cesarului îi curmă vorba şi Parcele nu i-au îngăduit să trăiască până sa vadă cu ochii aceea izbândire a lirei sale neînfrânate: dărîmarea Ierusalimului. Trăia acum la adăpostul grijilor materiale, adâncindu-se în mângăitoarele învăţături ale filozofului Zenon, care punea fericirea în îm­plinirea datoriei, în statornicia şi austeritatea moravurilor. Şi a murit liniştit la cugetul că şi-a făcut datoria faţă de patria lui scumpă, a cărei stă­pânire se întindea peste întreg rotogolul pă­mântului.* Şcoala aceasta din Arad există ea mai de mult. Pe la anul 1890, când Societatea femeilor române a pus-o sub scutul con­fesional al Eparchiei aradane, a fost însă abia un început modest, un cămin fără pre­tenţii şi soarta ei a rămas, în cursul unui şir îndelungat de ani, exact ca soarta Ce­­nuşăresei din poveste! Condiţiile reduse de existenţă nu-i îngăduiau o funcţionare mai bogată în progrese. Ea adăposteşte eleve puţine şi forţe didactice, insuficiente pentru cerinţele timpului. In timp de vre­o zece ani, când societatea protectoare a femeilor şi-a suspendat activitatea, a trebuit în urmă Sufletul, desprins din haina lui de humă îşi luă zborul spre aştrii. Era o umbră, un simu­lacru al falnicului Ponţiu Pilat de odinioară, dar se simţia tot aşa de mândru şi de senin învăluit în faldurile togei tivite cu purpură. S-a oprit mândru în faţa lui Minos, aştep­­tându-şi sentinţa. Ştia că Vergilius spusese a­­devărul în Eneidă: se va întâlni, desigur, cu toate figurile glorioase ale Romei. Vor petrece fericiţi în Câmpiile Elisee, ascultând harfele poeţilor nemuritori, scrutând soarta viitoare a Cetăţii şi uitând toate amărăciunile vieţii, după ce vor fi gustat din apa vrăjită a rîului Lethe... Minos făcu un gest de disgust: Nu mai sânt eu judecătorul sufletelor! — Atunci, cine e? Acolo — sus, arătă Minos. Se pomeni apoi în fața unui bătrân, ca de vârsta lui, care îl întimpină plin de spaimă : — Pentru Pilat! — Da, eu sunt, răspunse sufletul, liniștit. Sfântul Petru alergă în ruptul capului, să cheme pe Mântuitorul. — Iată, Doamne, a venit procuratorul în­gâmfat, care te-a dat Jidovilor să te răstig­nească. Şi privea cu groază la sufletul nenorocit — şi la osânda ce-l aştepta. Ci mântuitorul îl privi cu nespusă blândeţă, întrebându-l: — Pentru Pilat, cunoşti-m­ă? — Nu, Doamne, spuse el, după o ezitare. Eu sunt acela, pe care l-ai judecat la

Next