Tribuna, martie-aprilie 1911 (Anul 15, nr. 73-94)
1911-03-31 / nr. 73
Anul XV Arad, Joi 31 Martie v. (13 Aprilie n.) 1911. Nr. 73 REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA I Deák Ferencz-utcra 20. INSERŢIUNILE se primesc la administratie. Mulţămite publice şl Loc «deschis costă fiecare şir 70 fit Manuscripte nu să înapoiază. ABONAMENTUL Pe tm an .28 Cor. Pe na mm.. 14 . Pa o lună . 240 «urad de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. O mărturisire. De Octavian Goga. Trebuie să deschid aceste rînduri prin a cere iertare publicului cetitor, că — silit de împrejurări — mai spun un ultim cuvânt într’o discuţie destul de stearpă şi fără rost. In adevăr lumea e sătulă până în gât de hărţuielile fără sfârşit, cari au năpădit presa noastră şi nu mai vor să se curme. Cedând acestui sentiment de silă generală, m’am hotărît deunăzi să fac un început, solicitând ziarului „Tribuna” încetarea atacurilor personale, readucerea discuţiei la un nivel principial. Am făcut acest lucru, fără nici un interes personal, socotind, că prin întreruperea unei tăceri îndelungate ce mi-am impus, am dreptul să spun şi eu o seamă de cuvinte ţinute atr’un ton cuviincios, fără riscul de a primi în schimb pocnete la mir, după bunul tipic al gazetăriei noastre de legea nouă. M’am înşelat în această prevedere. Se vede că tot au ceva dreptate acei cari ţin cu orice preţ să prezinte pe bieţii autori de versuri înduşmăniţi ,cu realitatea vieţii, în orice caz în chestiune de echitate există o mică deosebire între noi. Am fost deci îmbrîncit după toată rînduiala pe urma cuvintelor în cari invocam pogorîrea păcii lui Dumnezeu. Cutare domn dela Braşov m’a poreclit „ţanţoş’ şi „grandoman”, aruncând vorbe pline de compătimire asupra „halului în care a ajuns bietul...” Un tânăr cu inima curată îmi face o „scrisoare deschisă” şi mă conjură să nu zdrobesc „speranţele frumoase” ce „mai au încă” faţă de umila mea figură tovarăşii lui... pe când iubitul meu profesor dl Vasile Goldiş îmi aşează pe frunte coroană de hârtie şi se strică de rîs pe socoteala mea: „Oh Măria Ta! Ave Caesar, morituri te salutant!...” şi aşa înainte. Sunt cam amare roadele acestei modeste ieşiri din umbră şi-mi vine să-i dau dreptate impasibilului Thersit, care tuşeşte şi rîde şi mă bate pe umăr: — Ce vrei să schimbi dumneata temelia lumii ? De ce nu-i laşi să’şi facă de cap? Aşa’ţi trebuie!... Dar cu toată amărăciunea ce mi-au trezit aceste învăţăminte nouă, eram hotărît să tac de astădată, deşi la dreptu vorbind, eu nici când n’am apreciat povaţa biblică care spune să întorci şi obrazul stâng... O socoteam însă tăcerea justificată prin atmosfera de straşnică plictiseală ce-au creat vorbăriile de până acum. Durere, nu pot să-mi susţin până la sfârşit acest sentiment de blândă renunţare, fiindcă articolul dlui Dr. Valeriu Branişte apărut în „Drapelul“ (6 April) cu care onorează rîndurile mele din „Treaga Dei“, deşi întreţesut cu accente de ironie paternă, totuşi stârneşte aparenţa unei discuţii întemeiate pe fapte şi nu poate rămânea fără lămuririle, cari lipsind publicul cetitor şi-ar putea face credinţe greşite... In cele următoare deci, voi încerca să schiţez conturele unei ultime lămuriri sincere şi amănunţite, declarînd cu toată tăria ce-mi inspiră oroarea de vorbe goale, că de azi înainte eu pentru acest fel de discuţii urmez reţeta domnului Goldiş şi „nu-s acasă“ sau sânt pe „culmile Olimpului“ cum ar zice glumind binevoitor directorul „Drapelului“...* Ca în orice fel de discuţie, în care s’a cheltuit multă vorbă, astfel şi în această lămurire numai o desăvârşită sinceritate mai poate aduce lumină. Cu toată sinceritatea deci, voi căuta să lămuresc pe d. Branişte într’o serie de chestiuni, pe cari trebuie să le ating în urma răspunsului d-sale. Aceste sunt următoarele: Ce este „Tribuna” pentru noi, o seamă de scriitori. — Cum am devenit colaboratorii acestui ziar și de ce îl sprijinim și mai departe? Orice observator al stărilor dela noi trebuie să constate, că cei din urmă zece ani înseamnă o epocă importantă în evoluţia noastră culturală. O mulţime de împrejurări au conlucrat în acest timp, ca rostul sufletesc al generaţiei mai nouă să se abată din ogaşa învechită a credinţelor de demult. Prin răsărirea unor personalităţi pe tărîmul literar şi ştiinţific în Regat şi la noi, tineretul ce şi-a făcut educaţia în această perioadă, a primit îndrumări schimbate, din cari şi-a croit o mentalitate aparte: înflorirea literară excepţională a acestui deceniu, ivirea atâtor scriitori pe orizont, înfiinţarea de reviste aici şi dincolo, angajarea unor discuţii de interes comun, trecerea mai deasă a graniţei, toate astea şi multe altele au plămădit sufletul generaţiei ce s’a format în aceste zile de sbucium rodnic şi ne-au dat o icoană ale cărei conture mai fine, mai complicate, se deosebesc de imagina tradiţională a cărturarului ardelean. S’a dat în vremea asta o revoluţie intelectuală din care ne-am ales cu un „spor de pricepere“. Negreşit că fermentarea asta a modificat valori şi-a dărîmat altare. Pe ruinele diletantismului gol,, care furnisa odinioară garniseala „Familiei“ din Orade, — s’au ivit talente ce au smuls accente sincere de bucurie şi de durere din sufletul neamului. S’au înstăpânit convingeri literare întrupate din acest nou curent de producţie schimbată. Ne-am ales cu o limbă mai curată, care cucereşte tot mai mult. Astăzi adolescentul din clasa a şaptea dela gimnaziul din Blaj — scrie versuri de-o formă impecabilă, ca şi liceanul din Ploieşti şi zîmbeşte cu bunăvoinţă pe urma cutărei rămăşiţe din nobila trudă a lui Ţipariu. Pe terenul ştiinţific de asemenea s’a introdus mai multă disciplină şi severitate, ca în trecut. Cu un cuvânt generaţia acestei epoce a fost îndrumată spre orientări culturale superioare şi cu deosebire a fost mai apropiată de normele specifice ale unei culturi naţionale româneşti. E foarte firesc, că această schimbare a dat naştere unui spirit critic cu foarte legitime momente de criză. Tînărul crescut în această şcoală nouă va avea o frază literară rotunzită, dându-şi seama că idealul naţional nu poate fi propagat într-o limbă execrabilă şi cu lipsuri accentuate de cultură naţională. Dânsul va cere orientări de cultură generală conducătorilor săi, va întoarce cu silă capul în faţa tiradelor bunului retorism din bătrîni, aşteptând o cumpănire reală a vieţii şi a împrejurărilor. Concepţia cum am zice pur sentimentală platonică a datoriilor cătră neam, o va înlocui cu raţionamentul rigid, care-şi găseşte temeiul în cifrele statistice. In pornirile lui va mai sacrifica din capitalul de ipocrizie, acumulată în mod fatal într’o vreme de apăsare politică şi socială. In judecăţile, cari privesc frământările interne va fi deci mai răspicat, având în acelaş timp tresăriri mai dârze şi mai violente în faţa încercărilor duşmane de a i se desfiinţa patrimoniul sufletesc. Analizând aşadar capitalul intelectual al acestei epoce recente vom desluşi exigenţe culturale superioare celor din trecut, constatând în acelaş timp şi un spirit critic mai pronunţat, ale cărui preocupaţiuni se desfăşură cu deosebire în cadrele necesităţilor tot mai evidente ale unei culturi naţionale. Se înţelege, că acest curent, nou cu notele lui multiple şi varii trebuia să-şi găsească calea în gazetărie, pentru a i se putea face propaganda necesară. Dintre organele noastre de publicitate, cam aproape toate băteau acelaş drum îngust de ţăcăneală domoală „Tribuna” a fost ziarul ce a înţeles mai degrabă noul curent şi l-a înstăpânit în coloanele sale. In aceiaş vreme când „Gazeta Transilvaniei” îşi vădea somnolenţa şi neputinţa, când „Lupta” fără cap provoca momente de o zăpăceală penibilă, când „Drapelul” apăra doctrina pasivităţii parlamentare în escursiuni teoretice prea puţin militante, cei de la ziarul „Tribuna” au început să găzduiască acest spirit schimbat. Răsfoiţi colecţiile celor cinci ani din urmă şi veţi găsi acolo sbucium şi vioiciune, nervi şi deslănţuiri de vigoare tinerească, toate urmând îndrumările acestui curent dornic de inovaţii. Negreşit, că în acest chip a fost firească apropierea tinerimei crescute în aceste credinţe, de ziarul „Tribuna”. Aşa s’au alipit — azi unul, mâne altul. Ziarul a crescut, a prins tot mai multă putere şi când a ajuns să’şi zidească casele, pe cari într’un avânt de mândrie justificată şi le-a numit „palat”, — v’aduceţi aminte că lumea românească a socotit acest eveniment de o sărbătoare naţională şi noi am prăznuit cu toţii, având în fruntea mesii pe detractorii de astăzi... Ordinea naturală a lucrurilor cerea, ca şi scriitorii de la noi — trecuţi peste pragul întâiei tinereţi, care’şi găsea expresia numai în genul lor literar, — dacă au ceva de spus, să se ataşeze acestui organ militant. Aşa s’a şi întâmplat. Au venit pe rînd cu toţii. A venit Gorun, Sextil Puşcariu, Chendi, Gura, Agârbiceanu, Bârsan, Lupaş, Ghibu, Osvadă, Soricu, Gh. Pop şi între mulţi alţii şi subsemnatul. Am venit în temeiul acestor credinţe, convinşi că în acest chiţ ni se dă cel mai bun mijloc de a face o propagandă. Aşa a crescut tot mai mare acest mănunchiu înfiripat din oameni cu note înrudite, cari şi-au putut creia platforma unei înţelegeri comune. Când am început să scriem la „Tribună” — nu ne-am întrebat nici unul. Mă rog ce societate este firma asta, cum e înregistrată la tribunal, ce acţiuni are şi ce tantieme, cine verifică registrele şi cine plăteşte tipografii ?... — Nu, vedeţi, la asta nu ne-am gândit. Ne-am zis aşa: scriem la acest ziar, care şi-a croit o linie de conduită intransigentă în chestiunile politice şi a găsit drumul potrivit pentru aspiraţiile noastre culturale, până în clipa când note străine de convingerile noastre ar tulbura această armonie şi când părăsindu’l, vom căuta să’l nimicim, dacă vom crede de cuviinţă. Purcedeam deci din principiul fundamental al gazetăriei: o gazetă poate trăi, câtă vreme cei cari o scriu au rădăcini în sentimentul public... Aşa a mers înainte ziarul, publicând articole, cari purtau pecetea individuală a scriitorului lor, în acelaş timp însă şi marca acestui spirit nou care ne unea pe toţi. S’au dat în mod firesc opinii mai mult sau mai puţin avansate, cari tulburau sau distrugeau chiar formule învechite, dar cari erau pornite din cele mai curate intenţii. In acest timp când nimic nu s’a schimbat în principiile fundamentale ale acestui ziar, s’a întâmplat, că o seamă din fruntaşii arădani, credincioşi pildei din bătrîni, — ei ştiu de ce — s’au certat... S’au adunat, s’au frământat, s’au înjurat, cum e obiceiul la noi în dalde astea... Rezultatul acestei încăierări a fost desbinarea şi roadele desbinării celebra hotărîre a comitetului naţional: „Tribuna“ trebuie decapitată.... Şi astfel din bun senin, noi ne-am pomenit cu scrisori cam aşa: „băieţi, lăsaţi dracului gazeta asta, că