Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)

1911-06-01 / nr. 118

' A­ie , Clipe de luptă pentru cultura naţională. — La noi şi în România. — ...Da, este o mare deosebire între con­diţiile noastre de a duce în Ungaria o luptă culturală mai intensivă şi între con­­diţile libere ale luptătorilor din Regat! Aici la noi munca asta intelectuală recla­mă o îndoită energie, una de apărare în sus, în potriva politicei de desnaţionali­­zare şi a legilor draconice, cari caută să ne restrângă zilnic marginile drumului cătră vre­un avânt, iar alta pentru com­baterea resistenţei din mijlocul nostru şi a miseriilor noastre interne, cari se pun de-a curmezişul şi sunt adeseori mult mai periculoase decât persecuţiile politice din partea Maghiarilor. Aşa, de pildă, în timpul din urmă, vă­zând că şcoalele nu sunt în stare să dea fiilor neamului nostru de aci destul de so­lide orientări, au pornit ziarele noastre să completeze ele lacunele unei educa­­ţiuni, străine în mare parte. Acest rol l’a practicat presa noastră din Ungaria şi Transilvania întotdeauna, începând ,chiar cu bătrânul Carcalechi, care la Buda cu sprijinul lui Clejdu, a scos revista an­tologică „Biblioteca Românească”. Ceea­­ce s’a făcut mai pe urmă la „Tribuna” cea veche, prin autorii ce-a scos la iveală, prin principiile de bună limbă literar­ă, propagate de dl Slavici, se poate numi, cu drept cuvânt, o epocă de transiţie la o mentalitate mai nouă şi la o conştiinţă mai vie pentru o bună cultură naţională. Cine tăgăduieşte influenţa reformatoare a vech­ei „Tribune”, vine în conflict cu un adevăr istoric, câtă vreme este cert, că toţi tinerii scriitori şi ziarişti, toţi oa­menii noşt­ri politici de astăzi cari ştiu vre­o brumă de cuvânt românesc, şi l’au însuşit din coloanele ei. Acum, neapărat, suntem mai departe. Cine cunoaşte pe scriitorii adunaţi în ju­rul „Tribunei zilelor noastre” — cum zice Goga — va vedea că năzuinţele culturale au evoluat considerabil şi că prin o ac­ţiune mai energică şi mai multilaterală, prin discuţiuni mai pasionate s’a pornit răvărsarea unor îndemnuri nouă, ce se impun şi se lămuresc tot mai stăruitor. Şi cercul celor ce vin în jurul ziarului, a acestei catrede publice, menită să ser­vească de prilej tuturor celor chemaţi, se lărgeşte. In rând cu scriitorii, se înşiră tineri profesori de la instituţiile noastre, specialişti în diferite ramuri, crescuţi în şcoala mai nouă a distinşilor propagatori culturali de-aiurea. Cu toţi aceştia aş­teaptă numai clipa inaugurării unei epoce, care să le ofere posibilitatea unei mişcări mai libere şi a unei afirmări a completei lor personalităţi în viaţa noastră publică. Dar aici e punctul greu şi dătător de conflicte. Ziarele şi aleşii noii generaţii trebue ca să dea mai întâi o luptă grea pentru înfrâgerea unor preocupări sociale ale diverselor straturi şi contra acelui spirit reacţionar, representat de cei ră­maşi în urmă, de eternele aceste maşini omeneşti, cu funcţiuni fixe şi incorigibile. Un gând nou la noi, un procedeu mai e­­nergic, o libertate mai mare a cuvântului, o înfierare de moravuri, întâmpină din ne­norocire în sufletul omului zilnic, banal şi cum­secade, o furtună. Procesul de selec­­ţiune, pornit de noi, e mistificat, ■e pri­gonit şi întârzie, fatal, din pricina unor pofte îmbătrânite ale unor căpetenii pro­blematice. Dar acţiunea va continua, căci progresul resultă numai din acţiune şi, sub puterea ei, piedecile se spulberă de sine. Muncitoriii aceştia individualişti şi neatârnători de azi nu sunt intruşi, ci sunt chemaţi de spiritul vremii. Spunem aceste adevăruri pentru ca să se afle această anomalie socială, care împedecă la noi accentuarea mai posi­tivă a sforţărilor noastre culturale, mai ales pentru acele glasuri din România, cari în timpul din urmă s’au impus cu atâtea frumoase resultate, ale căror valuri stră­bat până la noi. Am înregistrat şi noi zilele aceste câteva manifestări culturale de toată frumseţea, cari ne vorbesc viu despre noul curent de idei, ce-şi face drum în viaţa societăţii româneşti din Regat. Ceea­ ce ne impune însă, prin comparaţie cu stările noastre de aci, este toleranţa şi chiar en­­tusiasmul, cu care aceste porniri de reîn­chegare sufletească şi de orientări nouă sunt primite în România. Numărul cel mare de aderenţi creşte, văzând cu ochii. Acolo nu sunt comitete, cari vor să-ţi mo­nopolizeze credinţa, nici rabiaţi, cari să te joace cu toporul, dacă nu te solidari- Anul XV. Arad, Mercuri 1]14 Iunie 1911 -A1 Nr. 118 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un am. . 14 « Pe o lună . 2.40 * 'w. Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502.­ REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază.­ ­ FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA“ Desvoltarea artelor.*) Frumosul în natură. De A. D. Xenopol. Frumosul curge din două izvoare nesecate în sufletul omenesc: din natură și din artă. Din ace­ste două, acel primitiv este frumosul naturii; a­­cel al artei este numai cât o producere imitativă, făcută de spiritul omenesc după chipul frumo­sului din natură. Aceasta nu va să zică că arta ar imita şi, mai ales, că ar trebui să imiteze natura, ci numai că frumosul­­ artistic a fost, în desvol­tarea lui, o mai departe prelucrare a celui na­tural. Pretutindeni unde vom căuta cum s’a ajuns la creaţiunile artistice, vom găsi, la origină, o imi­tare a naturii care, mai târziu, când o perfecţio­nează arta, tinde tot mai mult cătră idealism. In­­tr’adevăr, în arta egipteană, — una dintre cele *) Acest articol mi-a fost dat de cătră ilustrul isto­ric acum şase ani pentru revista „Făt Frumos”. Din împrejurări ştiute revista încetând, articolul a rămas în colecţia mea de manuscripte până astăzi când, în­tâlnind pe întâiul meu povăţuitor în ale literaturii, l-am rugat să-mi îngăduie publicarea minunatului său articol în „Tribuna”. Am făcut acest lucru ca un oma­giu pentru acei cari, în ziarul „Tribuna”, urmăresc cu atâta luare aminte mersul literaturii româneşti de as­tăzi. Em. Gârleanu, mai vechi arte, hypogiile nu sunt decât nişte pe­şteri măiestrite; piramidele, imitaţia munţilor, coloanele templurilor sunt imitaţia arborilor şi capitelile lor acea a unor flori de lotus, uneori în­chise în boboc, alte ori deschise în deplină înflo­rire. Templul el însuşi nu este decât imitaţia com­binată a grotii cu arborii,­­ oarecum chipul li­nei grote de verdeaţă în sînul unei păduri. In arta grecească, capitelurile ordinului corintic sunt buchete de flori acantă. Boitele romane sunt acele formate în pădurile de fagi ale Etruriei; ogivile sunt reproducerea deschiderilor mai as­cuţite ale înhinări ramurilor din pădurile de brad ale Germaniei. Tot aşa şi muzica, primele ei sunete sunt îm­prumutate din acele naturale. Aşa, melopeele ma­ghiare, doina românească, sunt imitaţia sunetu­lui vântului prin crenguşul îndesit. Ariile mai vesele imitează cântecul paserilor adoptat la sim­­ţemintele omeneşti, şi aşa mai departe. Cât des­pre celelalte arte, precum: sculptura, pictura, arta dramatică, e învederat că ele nu fac decât a imita forme naturale. Chiar însă acele două arte analizate mai sus, arhitectura şi muzica, deşi s’ar părea că astăzi prin ttroducţiunile lor stau aşa de departe de pro­totipurile formelor naturale, încât imitaţia na­turei numai cu greu poate fi regăsită, şi că ele ar părea că datoresc productele lor exclusiv puterii creatoare a imaginaţiei, totuş, dacă analizăm bine orice operă de arhitectură sau de muzică, regăsim în ea, ori­cât ar de complicată, tipul primordial natural din care ea se trage. Căci muzica şi arhi­tectura, neputând imita din natură decât elemente cu totul generale, îşi perfecţionează formele lor prin o imitare succesivă a plăzmuirilor produse, aşa că arhitectura şi muzica, fiecărui timp, conţin în ele pe acele ale timpului precedent, prin o nouă modificare, care le dă caracterul osebitor. Astfel de imitare succesivă se reduce însă în ultima ana­liză tot la o imitare primordială a naturei, din care-şi trage izvorul întreaga muzică şi arhitec­tură, aşa bunăoară templele egiptene sunt imi­taţia hypogiilor şi aceste imitaţia peştilor, iar co­loanele aceea a arborilor. Templele grece nu sunt decât imitarea celor egiptene, acele romane mai adaog pe lângă elementele arhitecturei greceşti, bolta etruscă, ea însăşi o imitaţie a bolţilor de verdeaţă; arta primitivă creştină, cea bizantină, cea romană, cea arabă, sunt im­itaţiuni ale artei greco-romane, cu elemente ceva modificate, pre­cum ascuţirea bolţilor; introducerea bolţilor în formă de cruce; biserica creştină le naşte din bazilica romană, modificată prin adaosul unui turn spre aninarea clopotelor. Arta gotică este imitarea formelor precedente, cu ascuţirea mai tare încă a formei bolţilor. Arhitectura renaşte­­rei nu este decât o reîntoarcere la formele arhi­tectura antice, cu adaptarea ei la nevoile mo­derne şi chiar arhitectura fierului, cea atât de îndrăzneaţă, dacă nu atât de frumoasă, lucrează tot cu elementele cunoscute ale bolţei sau coloa­nelor, modificate după materialul întrebuinţat şi nevoile cărora corespund. Ce sunt mai ales zidirile noastre arhitectonice de astăzi decât imi­tarea combinată a elementelor conţinute în alte zidiri­ existente. — Arhitectura nu este alta de­cât o artă imitativă, ca și pictura sau sculptura, cu deosebire numai că elementele pe cari natura i­ le dă spre imitare fiind cu totul vagi și nede­

Next