Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)
1911-06-10 / nr. 126
Anul XV. Arad, Vineri, 10123 Iunie 1911 Nr. 126 ABONAMENTUL Pe un an. . 28 Cor. Pe un am. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. I I J f . I. I. TRIBUNA REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Scrisoare deschisă cătră d. Alexandru Vaida. De Octavian Goga. Iubite amice! Da oru, să nu scriu?... Sunt aproape doi săptămâni, de când am isprăvit articolele, pe cari jmji le-a adus în condei cartea ta de la Braşov. Le-am aşternut atinci pe hîrtie, în pripă, turnându-se gîndurile în unde limpezi, cari curg fără zăbavă, ca toate undele cuprinse în matca adevărului. Spuneam acolo credinţe, cari privesc frământarea zilelor noastre şi aduceam în alergarea condeiului păreri despre lucruri şi oameni. Şi-acum, când la chemarea ta, trebuie să-mi ridic glasul pentru a mă apăra pe mine, acum simt ca o povară pe umeri, simt o silă de vorbă şi cuvintele fug dinaintea mea, uitându-şi parcă îngăduinţa lor de odinioară. Adevărat ! Oricât de des mi-am coborât pe hârtie crâmpeie din sbuciumările inimii, totuş până astăzi am rămas cam străin de meşteşugul de-a vorbi despre mine însumi. In vârtejul vieţii m-a călăuzit totdeauna credinţa, că sufletul unui scriitor trebue să fie o lentilă, în care se concentrează sentimentele celor mulţi. In această credinţă mi-am înăbuşit atâtea şi atâtea dureri intime, pe care chiar armonia ritmului le ispitea să-şi spuie taina lor ascunsă. Le-am înfrânat şi le-am pus zăgaz în multe rânduri. O pornire de sfială şi cuviinţă îmi şoptea parcă: Ce pot trage în cumpănă bucuriile şi durerile tale, picături din vastul ocean al vieţii? Deschide largă fereastra şi ascultă viforul de-afară, pătrunde-te de măreţia lui grozavă şi smulge cât poţi din mugetul lui. Cam în acest chip m’am povăţuit până acum şi de-aceia îmi cade nespus de greu astăzi să aduc justificări de ordin personal într’o chestiune unde numai o judecată greşită poate găsi alte îndrumări decât cele izvorâte din cumpănirea binelui obştesc. Dacă totuşi o face, că vreau să lămuresc din acest prilej împrejurarea destul de întristătoare pentru mine, că gândurile noastre în apreciarea unor îndatoriri ale vieţii, nu merg alături, ba — după cum sar părea, — au apucat cărări potrivnice. Mi se pare cu totul ciudată concepţia pe care se sprijineşte scrisoarea ta, când crezi, că cine ştie ce dorinţi neîmplinite mi-au insprat „rolul de-o jumătate de an încoace în viaţa noastră publică”, şi când gândeşti, că prin acordarea unor favoriri — la cari niciodată n’am râvnit — aş putea fi îndulcit, ca să-mi pun strajă gurii, ori să mă dau la brazdă. Ai fost în mare rătăcire scriind aceste rânduri, din care acum ares cu durere, cât de rău am fost înţeles în asbueiumul ce mi s’a desfăşurat adese sub ochii tăi... Doamne! Stau şi socotesc acum... Să fi urmat în drumul meu povaţa unui egoism căldicel, cu cât mai netede mi-ar fi astăzi cărările vieţii... Atunci aş fi rămas dela început izolat în singurătatea splendidă a artei senine, aş fi ascultat din turnul de ivoriu cântarea sferelor şi din răcoarea dulce a Olimpului aş fi trimis tot la două săptămâni madrigale parfumate... Atunci aş fi astăzi „încununat de glorie” şi aş fi fost privit de compatrioţii mei ca un mic obiect de lux, care e purtat la sărbători. Atunci nu eram acoperit de insultele în gazeta voastră autorizată, nu s’ar fi curmat ditirambii ce mi-a împletit — (vai, de-atâtea ori, încât eram pe calea de a-i crede) — bunul meu profesor Cioldiş, atunci d. Cicio Pop nu mi-ar fi strigat lecţii de naţionalism spus în cel mai fortissism avânt de o tipică oratorie românească... Atunci... — Dar să punem capăt acestor dulci viziuni gâdilitoare... Să revenim mai bucuros la realitatea dură a unei vieţi, care a preţuit mai mult vâltoarea de patimi din jurul ei, pe cari a căutat să le înţeleagă, decât contemplarea de la distanţă a războiului... Să încercăm deci a schiţa în pripă conturele unei mici spovedanii şi să cântărim în treacăt, ce păcate grele am scrise la răvaş... * * * Voi spune în câteva cuvinte care este ,,rolul'' meu, de care tu, iubite amice, cum spui „înadins” ai evitat să te ocupi, ca şi când în acest chip mi-ai face serviciul prietenesc de a mă scuti de-o mare ruşine. lată, eu sunt mai nemilos cu mine şi-mi mărturisesc cu inima liniştită păcatul. Nici nu-mi trebuie vorbe multe, fiindcă în articolele, scrise sub ochii cetitorilor, e întreg acest „rol”, pentru care, fireşte, iau toată răspunderea. Acolo se spun o seamă din credinţele ce mă îndrumă şi a căror dărâmare îi stă în voie oricui. Taine nu am legăminte ascunse asemenea. Cu deosebire două motive m-au făcut să rămân mai departe între scriitorii ziarului „Tribuna", cu care niciodată în viaţă nu am avut şi nu am nici astăzi altă legătură, decât relaţie de colaborator. Aceste două principii sunt: susţinerea libertăţii de gândire şi apărarea unei instituţiuni, pe care a socat folositoare intereselor neamului. In această ordine de idei, voi aduce o seamă de lămuriri personale, pentru a limpezi „rolul” ce lam avut. * * * Ţi-aduci aminte dragă prietine, de viforul indignării ce provocase în toiul pregătirii noastre electorale din anul trecut ieşirea la suprafaţa vieţii politice a vicarului Mangra. Ţi-aduci aminte, că în aceste zile pline de amărăciune, urmând sentimentului public, am trimis ziarului „Tribuna?’ articolul: „Un fals Coriolan" în care sbiciuiam căderea morală a arhimandritului trădător. A fost cel dintâi articole ce-am publicat în acest ziar, la, care n’am colaborat în trecut când aveam revista mea „Ţara noastră”. Am scris atunci cu consimţământul tău la „Tribuna”, findcă acest ziar, la care colaborai şi tu, era introdus în conştiinţa obştească, ca cel mai luminat şi cel mai intransigent organ de publicitate. Pe urma acestei contribuiri la desfiinţarea unui om, socotit de noi, primejdios pentru interesele neamului, am scris cu inima îndurerată articolul „,A murit un om", în care striveam rătăcirea bătrânului Slavici... In acest timp „Tribuna” ducea aproape singură o campanie violentă împotriva transfugilor şi în jurul ei se grupau pe rând toţi oamenii mai de seamă, de vreme ce „Lupta” alunecase din mâna comitetului naţional, iar celelalte ziare, cari prin rostul lor nu aveau angajamentul de-a suspina în surdină, pătimeau de tradiţionala somnolenţă cronică... In asemeni împrejurări a fost foarte firesc, că dacă am ceva de spus, să tipăresc aici... — Aşa am făcut. Plecând în străinătate pe la mijlocul anului trecut, am început să trimit de-acolo câte ceva. Acasă se sbătea lumea stăpânită încă de depresiunea dezastrului electoral. Era prea firesc că din astfel de zile se desfăcea o dublă îndatorire pentru orice publicist conştient: fulgerarea cu ultima tărie a existenţelor, cari sfidând credinţele politice ale neamului lor au smuls câte-un fotoliu în parlamentul unguresc şi o a doua îndatorire. — cercetarea amănunţită şi sinceră a nevoilor noastre interne, pentru a încunjura pe viitor o asemenea cădere... Călăuzit de această judecată, care mi se pare justă, am început să dau în „Tribuna” articole, în cari răscoleam valurile de revoltă împotriva tovărăşiei Mangra-Brote-Slavici şi în acelaş timp note critice prin cari tulburam somnul de după masă al condotierilor mărunţi, rămaşi pe plaiurile noastre... Aşa am mers înainte, săptămână de săptămână, lună de lună, când pribegeam printre străini. Ceteam acolo departe „Tribuna”, care-şi urma linia de veche intransigenţă, în vreme ce eu ţinând ogaşa unor credinţe de demult, pe cari le mai spusesem între aplauzele voastre, prietinii mei mai mari de-acasă, îi trimiteam rândurile mele... *♦ *