Tribuna, iunie 1911 (Anul 15, nr. 118-141)

1911-06-10 / nr. 126

Anul XV. Arad, Vineri, 10123 Iunie 1911 Nr. 126 ABONAMENTUL Pe un an. . 28 Cor. Pe un am. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. I I J f . I. I. TRIBUNA REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază. Scrisoare deschisă cătră d. Alexandru Vaida. De Octavian Goga. Iubite amice! D­a or­­u, să nu scriu?... Sunt aproape doi săptămâni, de când am isprăvit ar­ticolele, pe cari­ jmji le-a adus în condei cartea ta de la Braşov. Le-am aşternut a­­tinci pe hîrtie, în pripă, turnându-se gîn­­durile în unde limpezi, cari curg fără ză­bavă, ca toate undele cuprinse în matca adevărului. Spuneam acolo credinţe, cari privesc frământarea zilelor noastre şi aduceam în alergarea condeiului păreri despre lucruri şi oameni. Şi-acum, când la chemarea ta, trebuie să-mi ridic glasul pentru a mă apăra pe mine, acum simt ca o povară pe umeri, simt o silă de vorbă şi cuvintele fug dinaintea mea, uitându-şi parcă îngăduinţa lor de odinioară. Adevărat ! Ori­cât de des mi-am co­borât pe hârtie crâmpeie din sbuciumările inimii, totuş până astăzi am rămas cam străin de meşteşugul de-a vorbi despre mine însumi. In vârtejul vieţii m-a că­lăuzit totdeauna credinţa, că sufletul unui scriitor trebue să fie­ o lentilă, în care se concentrează sentimentele celor mulţi. In această credinţă mi-am înăbuşit atâtea şi atâtea dureri intime, pe care chiar ar­monia ritmului le ispitea să-şi spuie taina lor ascunsă. Le-am înfrânat şi le-am pus zăgaz în multe rânduri. O pornire de sfială şi cuviinţă îmi şoptea parcă: Ce pot trage în cumpănă bucuriile şi durerile tale, pi­cături din vastul ocean al vieţii? Deschide largă fereastra şi ascultă viforul de-afară, pătrunde-te de măreţia lui grozavă şi smulge cât poţi din mugetul lui. Cam în acest chip m’am povăţuit până acum şi de-aceia îmi cade nespus de greu astăzi să aduc justificări de ordin personal într’o chestiune unde numai o judecată greşită poate găsi alte îndrumări decât cele izvorâte din cumpănirea bine­lui obştesc. Dacă totuşi o fac­e, că vreau să lămuresc din acest prilej împrejurarea destul de întristătoare pentru mine, că gândurile noastre în apreciarea unor în­datoriri ale vieţii, nu merg alături, ba — după­ cum sar părea, — au apucat cărări potrivnice­. Mi­ se pare cu totul ciudată concepţia pe care se sprijineşte scrisoarea ta, când crezi, că cine ştie ce dorinţi neîmplinite mi-au insprat „rolul de-o jumătate de an încoace în viaţa noastră publică”, şi când gândeşti, că prin acordarea unor favoriri — la cari niciodată n’am râvnit — aş pu­tea fi îndulcit, ca să-mi pun strajă gurii, ori să mă dau la brazdă. Ai fost în mare rătăcire scriind aceste rânduri, din care acum ares­ cu durere, cât de rău am fost înţeles în asbueiumul ce mi­ s’a desfăşurat adese sub ochii tăi... Doamne! Stau şi so­cotesc acum... Să fi urmat în drumul meu povaţa unui egoism căldicel, cu cât mai netede mi-ar fi astăzi cărările vieţii... A­­tunci aş fi rămas dela început izolat în singurătatea splendidă a artei senine, aş fi ascultat din turnul de ivoriu cântarea sferelor şi din răcoarea dulce a Olimpului aş fi trimis tot la două săptămâni madri­gale parfumate... Atunci aş fi astăzi „în­cununat de glorie” şi aş fi fost privit de compatrioţii mei ca un mic obiect de lux, care e purtat la sărbători. Atunci nu eram acoperit de insultele în gazeta voa­stră autorizată, nu s’ar fi curmat diti­rambii ce mi-a împletit — (vai, de-atâtea ori, încât eram pe calea de a-i crede) — bunul meu profesor Cioldiş, atunci d. Ci­­cio Pop nu mi-ar fi strigat lecţii de naţio­nalism spus în cel mai fortissism avânt de o tipică oratorie românească... A­­tunci... — Dar să punem capăt acestor dulci viziuni gâdilitoare... Să revenim mai bucuros la realitatea dură a unei vieţi, care a preţuit mai mult vâltoarea de patimi din jurul ei, pe cari a căutat să le înţeleagă, decât contemplarea de la distanţă a războiului... Să încercăm deci a schiţa în pripă conturele unei mici spo­vedanii şi să cântărim în treacăt, ce pă­cate grele am scrise la răvaş... * * * Voi spune în câteva cuvinte care este ,,rolul'' meu, de care tu, iubite amice, cum spui „în­adins” ai evitat să te ocupi, ca şi când în acest chip mi-ai face serviciul prietenesc de a mă scuti de-o mare ruşine. lată, eu sunt mai nemilos cu mine şi-mi mărturisesc cu inima liniştită păcatul. Nici nu-mi trebuie vorbe multe, fiindcă în articolele, scrise sub ochii cetitorilor, e întreg acest „rol”, pentru care, fireşte, iau toată răspunderea. Acolo se spun o seamă din credinţele ce mă îndrumă şi a căror dărâmare îi stă în voie ori­cui. Taine nu am­ legăminte ascunse ase­menea. Cu deosebire două motive m-au fă­cut să rămân mai departe între scriitorii ziarului „Tribuna", cu care niciodată în viaţă nu am avut şi nu am nici astăzi altă legătură, decât relaţie de colaborator. Aceste două principii sunt: susţinerea li­bertăţii de gândire şi apărarea unei insti­­tuţiuni, pe care­ a socat folositoare inte­reselor neamului. In această ordine de i­­dei, voi aduce o seamă de lămuriri perso­nale, pentru a limpezi „rolul” ce lam avut. * * * Ţi-aduci aminte dragă prietine, de vi­forul indignării ce provocase în toiul pre­gătirii noastre electorale din anul trecut i­eşirea la suprafaţa vieţii politice a vica­rului Mangra. Ţi-aduci aminte, că în a­­ceste zile pline de amărăciune, urmând sentimentului public, am trimis ziarului „Tribuna?’ articolul: „Un fals Coriolan" în care sbiciuiam căderea morală a arhi­mandritului trădător. A fost cel dintâi articole ce-am publicat în acest ziar, la, care n’am colaborat în trecut când a­­veam revista mea „Ţara noastră”. Am scris atunci cu consimţământul tău la „Tribuna”, findcă acest ziar, la care cola­borai şi tu, era introdus în conştiinţa ob­ştească, ca cel mai luminat şi cel mai in­transigent organ de publicitate. Pe urma acestei contribuiri la desfiinţarea unui om, socotit de noi, primejdios pentru in­teresele neamului, am scris cu inima în­durerată articolul „,A murit un om", în care striveam rătăcirea bătrânului Sla­vici... In­ acest timp „Tribuna” ducea a­­proape singură o campanie violentă îm­potriva transfugilor şi în jurul ei se gru­pau pe rând toţi oamenii mai de seamă, de vreme ce „Lupta” alunecase din mâna comitetului naţional, iar celelalte ziare, cari prin rostul lor nu aveau angajamen­tul de-a suspina în surdină, pătimeau de tradiţionala somnolenţă cronică... In a­­semeni împrejurări a fost foarte firesc, că dacă am ceva de spus, să tipăresc aici... — Aşa am făcut. Plecând în străină­tate pe la mijlocul anului trecut, am în­ceput să trimit de-acolo câte ceva. Acasă se sbătea lumea stăpânită încă de depre­siunea dezastrului electoral. Era prea fi­resc­ că din astfel de zile se desfăcea o dublă îndatorire pentru orice publicist conştient: fulgerarea cu ultima tărie a existenţelor, cari sfidând credinţele poli­tice ale neamului lor au smuls câte-un fotoliu în parlamentul unguresc şi o a doua îndatorire. — cercetarea amănunţi­tă şi sinceră a nevoilor noastre interne, pentru a încunjura pe viitor o asemenea cădere...­ Călăuzit de această judecată, care mi­ se pare justă, am început să dau în „Tribuna” articole, în cari răscoleam valurile de revoltă împotriva tovărăşiei Mangra-Brote-Slavici şi în acelaş timp note critice prin cari tulburam somnul de după masă al condotierilor mărunţi, ră­maşi pe plaiurile noastre... Aşa am mers înainte, săptămână de săptămână, lună de lună, când pribegeam printre străini. Ceteam acolo departe „Tribuna”, care-şi urma linia de veche intransigenţă, în vreme ce eu ţinând ogaşa unor credinţe de demult, pe cari le mai spusesem între aplauzele voastre, prietinii mei mai mari de-acasă, îi trimiteam rândurile mele... *♦ *

Next