Tribuna, iulie 1911 (Anul 15, nr. 142-167)
1911-07-01 / nr. 142
Anul XV. Arad, Vineri, 1|14 Iulie 1911 Nr. 142 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un am. . 14 * Pe o lună . 2.40 Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. ■ Telefon pentru oraş şi comitat 502. REDACŢIA? şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Criza bisericească din Regat, Arad, 13 iulie. Câtă vreme ziarele maghiare au reiat prin corespondenţii lor bucureşteni, cele mai bizare şi mai exagerate infornaţii asupra crizei recente, prin care a trecut biserica română din Regat, ziarele noastre de aici au stat în reserva firească şi n’au putut să aprobe natura calomnioasă a presei maghiare. Acum însă, cînd neînţelegerile între căpeteniile bisericei ortodoxe s’au terminat şi procesul cunoscut s’a luat dela ordinea zilei, nu va strica, să ne ocupăm şi noi de chestiunea aceasta, pe de o parte pentru a da veştilor ungureşti cuvenita rectificare, iar, pe de alta, a da necesarele lămuriri de liniştire opiniei publice dela noi. Ceea ce ştim noi este că, în viaţa bisericească din România, se produc de câţiva ani încoace dovezile unor tendinţe de progres, mai cu seamă în ceea ce priveşte conducerea şi gospodăria internă. Aşa, de pildă, legile sinodale ale dlui ministru de culte Haret, de pe timpul guvernului liberal, au fost evidente încercări de a da administraţiei bisericeşti o sferă mai largă şi mai conformă cu spiritul vremei. Este, poate, întâiul pas pentru ceea ce mai târziu va trebui să urmeze în mod fatal şi anume: îngăduirea apropierii elementului laic de cel clerical şi o cooperare mai vădită a celor două elemente. Noi mergem chiar mai departe şi credem că acest început, cu toată timiditatea caracterului de reformă, poate fi de bun augur pentru viitor, mai cu sen când se va face o conparaţie cu constituţia bisericei noastre ortodoxe de aici, din Ungaria. Constituţia bisericească, aşa cum a dat-o Şaguna şi contimporanii săi bisericei noastre străbune, echilibrul genial ce străbate din spiritul acestei organzaţii, nu poate să întârzie mult pentru a determina o influenţă mai vizibilă şi asupra desvoltării problemei de organizare în România. Mecanismul consituţiei lui Şaguna, cu o proprie legislaţie bisericească, cu sinoade şi congrese, cu stabilirea celor mai amănunţite dispoziţiuni de funcţionare, este o capodoperă, care va cuceri teren, ceea ce este un pilim de siderium pentru orice Român ortodox. Nouă ne face impresie că, dacă în România au loc în timpul din urmă atâtea conflicte bisericeşti, pricina nu este vreun duh anti-religios, cum ar crede presa maghiară, nici n’are nimic de a face cu starea morală a conducătorilor sau chiar a populaţiei române, ci se explică pur şi simplu din fermentarea în jurul ideii acesteia de progres, ce se iveşte în partea mai cultă a preoţimei. Conflictele aceste cu puneri şi depuneri de arhierei şi mitropoliţi, cu desvâliri şi ponegriri reciproce, nu provin din mediul unei decadenţe sociale, cum ar crede ziarele maghiare, ci, din potrivă, dintr’o evidentă ipertrofie religioasă şi dintr’un iperzel pentru conservarea vechilor tradiţii. Intr’adevăr, o ţară cu tradiţii mai dârz respectate, ca România, mai greu de găsit. Incunjurată de popoare slave, ea ţine la tutnie vechile formalităţi ale bisericei Orientului. Spiritul de călugări greci mai pluteşte asupra ei. Cultul mănăstirilor se păstrează. Ştiutorii de canoane au cuvântul de ordine şi s’au distins cu deosebire în cursul dezbaterilor ultimului proces, unde Arhiereii s’au dovedit de buni canonişti teoretici. Susceptibilităţile faţă de papistaşii puţini din ţară sunt aşa de mari, încât cazuri izolate alarmează toată opinia publică. Şi chiar în clipele de-acum, prin care trece sentimentul religios-ortodox astăzi, găsim simptome de îngrijorare şi tendinţe de îngrădire împotriva papistaşismului. Arhiereii din Sinod s’au acuzat reciproc de filopapistaşism, iar societatea doamnelor bucureştene îşi închiagă rândurile, cu scopul bine definit al unei aprige propagande ortodoxe. Socotim deci că multele nemulţumiri pornesc tocmai din saturaţia aceasta. Pornirile mai nouă,u uim se ivesc ele pe ici pe colo, tind tocmai spre o mai intensivă activitate a reprezentanţilor bisericei. Se cere acum preoţilor şi instituţiilor bisericeşti din România nu numai răspândirea unei pietăţi moştenite şi nici numai cultul pentru credinţa strămoşească, ci educarea poporului şi în alte direcţiuni mai positive. Se exprimă, în câte un ziar şi prin câte o personalitate cunoscută, dorinţa de a imita pilda preoţilor ardeleni, cari nu sunt numai confesorii şi apostolii creştini ai populaţiei, ci sfetnici şi fruntaşi în toate, începând cu situaţia socială şi economică şi terminând cu o cultură generală la ţară, care progresează încă foarte încet FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA“ Iertare... De A. Herz. Una din cele mai mari mulţumiri, ce le simte un om, căruia îi place să stea singur, în tovărăşia cărţilor rînduite pe rafturile bibliotecii sale, e de-a lua, din când în când, câte una din ele, pe care a citit-o cândva, şi s’o răsfoiască pe ’ndelete. Mergi pe un drum umblat; fiecare pagină îţi este cunoscută; fiecare capitol e un prieten vechiu de care îţi aduci aminte. Cărţile astea citite, închid în ele o taină uimitoare, aceea de-a te face să trăieşti din nou vremurile petrecute, pe când le citeai. Aci o foaie îndoită îţi reaminteşte prilejul pentru care ai închis cartea şi ai însemnat foaia să ştii unde ai rămas; aci e o însemnare trecătoare, în legătură cu vre o împrejurare de pe atuncia ce se potrivea cu cele citite, — sau în sfârşit deodată dai de foi netăiate, cari îţi aduc aminte că nu te interesa citirea şi ai lăsat cartea de-o parte, precum laşi câte un om a cărui convorbire nu te interesează. Nicăiri nu se păstrează mai bine amintirile, ca în cărţile citite demult, sub praful cu care le acoperă vremea şi în mirosul de hârtie veche ce se împrăştie la deschiderea lor ţi-e dat să trăieşti din nou, în toate amănuntele lor, crâmpee de viaţă, ce te-au înseninat sau te-au întunecat odinioară. Şi când citeşti chiar întâia dată cartea vreunui autor vechiu, cum e de pildă: Horaţiu, Terenţiu sau Sophocle, te impresionează faptul când te gândeşti că vorbele acelea înşirate cu atâta artă, că rîndurile acelea unele sub altele cari înegresc pagina, au stat în scurgerea atâtor şi atâtor generaţii sub ochii atâtor milioane şi milioane de oameni, precum şed astăzi sub ochii tăi şi că fiecare din acei oameni au sorbit din ele ceea ce le era mai aproape de sufletul lor. Iată pentru ce patima asta mă face totdeauna să mă îndrept spre cărţile de care dau din întâmplare şi pentru ce îmi place îndeosebi să răsfoiesc ediţiile vechi, oropsite pe rafturile anticarilor. Intr’un rînd, în căutarea unor asemenea senzaţii, am dat de-o ediţie foarte veche a uneia din cele mai renumite opere, cu care se poate făli omenirea întreagă: Caracterele lui La Bruyère. O carte legată în scoarţe negre şi roase, foile scorojite din pricina umezelii, şi cele mai multe din maximele filosofului erau subliniate şi aveau la margine câte o însemnare părerea cititorului care de cele mai multe ori nu e de despreţuit. .— Cartea, când am luat-o în mână, s’a deschis singură la o anumită pagină, pe ea o singură cruce în dreptul acestor două cugetări: „Les froideurs et Ies relâchements dans l’a„mitié ont leurs causes; en amour ii n’y a guére „d’autre raison de ne s’aimer plus, que de s’etre „trop ai més.1) *) Răceala şi despărţirea dintre prieteni îşi au pricinile lor; în dragoste nu e altă cauză decât aceea de a se fi iubit prea mult, ceealaltă: „L’on n’est pas plus maître de toujours aimer, „qu’on l’a été de ne pas aimer,,.2) Intre cele două pagini, o floare uscată, fusese strivită de foarte multă vreme, se vede, pentru că nu mai poţi şti ce e, câteva frunze, încă, tulpina şi petale decolorate. De atunci amintirea ei mă urmăreşte. Noaptea când stau cu mânile sub căpătâi şi cu ochii întredeschişi, îmi trec pe dinainte tot felul de vedenii înrudite cu floarea oropsită din cartea pe care, poate, nimeni n’o s’o mai deschidă vre-odată. Dacă e vre-o legătură între semnul de pe pagini şi floarea păstrată între ele, cine ştie ce amant desnădăjduit o fi pus-o acolo, după ce a căutat o umbră de mângâiere în cugetările lui La Bruyère, şi dacă nu e, cine ştie ce amintiri l’o fi legat de dânsa şi a pus-o în cartea de care nu se despărţea. Par’că îl văd în vârtejul balurilor, în care ştiau să petreacă atât de nevinovat părinţii noştrii, pe un tînăr, luând din mâna iubitei o floare dată în semnul dragostei, care încolţea în sufletele lor; — îl văd tremurînd şi sărutând-o, în urma celei ce i-o fi dat-o şi văd fata înroşindu-se, cât ţine lumina unui fulger, în clipa când el tremurător şi sincer i-a întins-o ajutându-i să se urce în trăsură. E poate floarea trimisă de departe într-o scrisoare a dragei lui, ca semn că nu-l uită; e poate să Nu poţi să vrei, să iubeşti pe cineva totdeauna, după cum nu te-ai putut stăpâni să nu iubești de loc. 2W Biblioteca Județeană ASTRA *24947P*