Tribuna, august 1911 (Anul 15, nr. 168-190)
1911-08-02 / nr. 168
Palavrele autorizate. Arad, 14 August 1911. Ta-tam! Ta-tam! Ta-tam!... Căldurile de vară dogoresc înainte și încing fruntea pensionară a domnului director cu sudorile unei frământări intelectuale. Spiritul și concentrarea au dispărut de mult de după fruntea asta strălucită și n’a rămas decât flegma, care nu produce. Din când în când d. director din redacţia autorizată mai foiletează prin ultimele numere ale „Tribunei”, se aruncă furios în scuipătoarea de după uşă, se răzgândeşte, le ridică din tiou, le şterge cu batista şi citeşte mai departe, doar va putea găsi, în coloanele adversarilor neruşinaţi, vre-un gând, vre-un spirit care să-i poată servi de subiect pentru autorizatul de mâne. De obicei pensionarii au nevoie de ceva agremente din afară, de ceva fortefiant, ca să se poată şi ei inspira pentru vre-o faptă. Cetise acum destul, de se pomenise cu câteva noduri în gât. Pasul nervos îi tremura prin sala redacţiei, buza îi se încreţea ca punga, umerii obrazilor îi se crispează şi, după cuvenitele greutăţi de concepţie, iată-l la masă, hodorogind din nou pe ea, cu aceleaşi degete osoase: Ta-tam ! Ta-tam! Ta-tam! * E linişte, de nici şoarecele, din colţul cu maculatura, nu se mişcă, din respect cătră stăpân. Nu se aude decât scârţăitul penei de gâscă a directorului, — căci pensionarii scriu cu condeie de gâscă, nu cu de cele de oţel! Numai câteodată se aude ceva sgomotos din gesturile celui ce compune, când, necăjit, şterge în text şi subliniază cu furie anumite epitete injurioase la adresa „Tribunei”. Din când în când apoi trage cu ochiul la vre o stilistică de-a lui Manliu, aşezată la dispoziţia redacţiei agramate, şi, cu chiu, cu vai, cu înjurături printre dinţi, îi toarnă următoarea tiradă de forţă: „...Suntem — începe domnul director — aşadară în clar, că am stabilit pe deplin duplicitatea „Tribunei” şi, prin urmare, am ajuns aşa zicând, în stadiul de după criză şi că ar fi timpul firesc şi natural, ca „independenţa” să piară, căci trebuie să piară, aşa am vrut eu şi aşa am poruncit la alţii să voiască. Mai întâi că se ţine cu Mangra, cu toate că pe faţă nu îndrăzneşte a o mărturisi şi asta este o probă, că trăieşte în duplicitate! Şi apoi a săvârşit trădare, pe care n’am putut-o dovedi deocamdată, dar e sigur că în viitorul îndepărtat vom reuşi. Căci altfel ce-ar însemna întâlnirile lui Ciorogar cu Brote şi cu Mangra? Ce-ar însemna înţelegerile lui Oncu cu literaţii şi cu Bocu, — trăzni-i-ar, sfântul Ilie, să-i trăzniască! — că tare se îndârjesc să ducă neamul la peire şi să facă pârleaz în comitet. (Tonul directorului enervat se ridică aici și curg șiroaie de broboane pe frunte, căzând pe manuscris! Red.) Dar decât să piară neamul nostru, asta înaltă după cât vine, decât să se strice buna rînduială dela autorizatul meu, mai bine ducă-se ei la pustiu! Ducă-se cu toată literatura lor, care şi aşa nu are ce căuta în politica noastră! Ducă-se la Han-tătar cu opiniile lor libere cu tot, cari n’au ce căuta în viaţa subjugată a unui popor cu comitet! Şi deve-ne nouă bună pace să gustăm pensia noastră binemeritată în hodină autorizată. Aventurierii şi oamenii neserioşi (aici urmează şi alte epitete ireproductibile. Red.) nu ne înspăimântă şi combatem la aşa, ca să nu-i băgăm în seamă. Numai cuîoga, poate, ar fi bine să ne împăcăm, căci el ştie să nenorociască pe fiinţele Vezuvului. Dar încolo (aici tonul directorului ajunge la înălţimi stridente! Red, trăiască steagul nostru cel autorizat şi sus să avem inimile, căci mare e puterea solidarităţii!”... Gândul se încheie cu obicinuitul acord: Ta-tam! Ta-tam! Ta-tam! Cu degetele pline de cerneală directorul îşi deapănă vechiul marş, de data asta într’un dolce tremolo de descărcare a unei conştiinţe torturate. Cu ochii injectaţi de urmările incordărei, îşi reciteşte sgârăiturile şi, scoţându-şi o oglindiţă, se uită în ea cu satisfacţia datoriei împlinite şi punga din jurul buzelor îi se descreţeşte într’un zîmbet lătăreţ. * FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA“ Cortina. De A. Herz. Nu poate fi, om, pe lume care să nu fie stăpân de o nerăbdătoare curiositate în faţa unei cutii, închise şi nu poţi să nu simţi o cât de mică plăcere în clipa când îi desfaci întâia oară capacul. Această curiositate care te îndeamnă să afli totdeauna ce se petrece în dosul unui zid sau care pe alţii îi face să se uite prin geam, când trec pe stradă, îţi dă cea mai delicioasă sensaţie la teatru în faţa cortinei lăsate. Perdeaua asta care se ridică şi care se lasă mai târziu, după ce ţi-a îngăduit să vezi şi să afli ce se petrece în dosul ei şi care se ridică din nou ca să-ţi mai arate ceva şi iar cade şi iar se ridică, până ce te-a lămurit cu desăvârşire, are ceva din gaura cheii prin care te uiţi, când ieşti mic, în odaia de-alături. Cortina n’a fost făcută la Tetru numai pentru a îngădui aşezarea decorului, ci ca să-ţi dea şi sentimentul ăsta de curiozitate, care te stăpâpâneşte de când te-ai născut şi vrei să şti ce e viaţa, până când mori şi vrei să şti ce e moartea O cutie întoarsă cu capacul spre tine şi capacul îl ridici sau îl cobori, cum cobori şi ridici fereastra unui vagon de tren, iată cortina! Ce multă plăcere îţi face capacul, dacă de fiecare dată, când se ridică găseşti altceva în cutie! Goethe, spunea de cortină, că e zidul unei odăi pe care îl spargi ca să vezi ce se petrece în odae şi poate mai sugestiv e Eostand când o asemueşte cu un zid ce-şi ia zborul: • „Le rideau c’est un mur qui s’envole.” Şi cortina se deschide să-ţi arate un colţ de viaţă, cu toate patimile ce-o frământă, cu toate năzuinţele şi năzăririle ei, şi-apoi cade din nou ca să-ţi dea răgaz să cugeţi asupra celor văzute şi auzite, pentru că acolo în fundul cutiei sunt fiinţe vii care se mişcă, sunt fiinţe vii care întrupează o patimă, o virtute, un colţ al sufletului omenesc, fără sfori care să le pună în mişcare, să-i facă să umble ca într’un teatru de păpuşi, dar cu alte sfori, nevăzute şi care leagă actorul de voinţa autorului. De o parte şi de alta a ei, acelaş neastâmpăr, aceeaş nerăbdare. Cei din sală vor să vadă, cei de pe scenă vor să se arate. Curiositatea şi nerăbdarea e atât de mare şi de o parte şi de cealaltă, încât pe scenă se strigă, se aleargă, se vorbeşte mult şi se face puţin; în sală se bate din palme şi fiecare minută întârziată pare un ceas. Spectatorii din sală nu pot vedea nimic până la ridicarea cortinei; lumea de pe scenă, pe semne, mai nerăbdătoare, a găsit mijlocul să pătrundă taina de dincolo de râpă, printr’o deschizătură care te îngădue să vezi tot şi să nu fi văzut de nimeni. Câte priviri nu s’au strecurat pe acolo! Ale regisorului care aşteaptă să dea semnalul; ale actorilor emoţionaţi, care se uită mânaţi de puterea obiceiului şi care preocupaţi de rol nu văd nimic; ale autorului neliniştit de sala ce se umple greu. Şi în faţa lor, acelaş lucru la toţi: o uriaşă gură de balaur ce stă gata să te înghită ! După două ceasuri, în aceeaş cameră autorizată. Sgomotul timid al unei sonerii anunţă pe cineva. E mercenarul cel mai de seamă din redacţie, pescuit direct din altele Dâmboviţei. Tînărul se închină sfios, cum se cuvine în faţa şefului şi, fluturând în mână câteva şpalturi de corectură, se apropie cu smerenie. Şi inspirat de cine ştie ce ideie fericită, îi zice stăpânului cu îndrăzneală: Când stai să te uiţi prin perdeaua asta care îţi dă cea mai invidiată glorie, care se ridică la un moment dat, să te arate pe tine mulţimea care te chiamă; când stai să te uiţi prin perdeaua asta, de al cărei număr de ridicări atârnă consacrarea ta de autor dramatic, te străbate un fior straniu şi-ţi vin în minte ochii atâtora, care s’au încercuit cu inelul din jurul deschizăturii, ochi care au văzut în faţă, culmea cătră care s’au înălţat şi de unde au privit în jos cu bunătate şi alţii care au văzut prăpastia adâncă din fundul căreia s’au uitat în sus cu ură. Perdeaua asta s’a ridicat de atâtea ori, ca să lase să străbată rampa, atâtea opere neperitoare; s’a legănat de atâtea ori în armonia neîntrecută a versurilor, s’a încreţit de atâtea ori la auzul atâtor cruzimi din viaţă; s’a scoborît uşoară, ca o ploae de petale, pe succesul unui sciitor care începe sau pe creaţia unui artist mare; s’a coborît cu melancolie, ca un sbor de frunze veştejite, pe căderea unuia sau a altuia şi pe nădejdea tuturor. In cutia al cărei capac e, păstrează ea gloriile literaturei şi ale scenei, ea e hotarul între vis şi viaţă şi pentru că lasă să se întrevadă totdeauna un colţ al sufletului nostru, poate că simbolisează prin veşnica ei ridicare şi coborîre, veşnica înălţare şi umilire a sufletului omenesc. Iată pentru ce gândindu-mă la atâta frumuseţe, în clipa când se ridică, în liniştea şi în întunericul care se face deodată în sală, un fior îmi străbate tot trupul şi ca într’o catedrală, mi se pare că văd preotul catolic ridicând, cu amândouă mânile sfânta cuminecătură. Ne împărtăşim şi aicea din durerea omenirei. JI & II U ft sn Anul XV. Arad, Marţi, ,215 August 1911 Mr. 168 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jurn. . 14 « Pe o lună . 2.40 * Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. IREDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază.