Tribuna, septembrie 1911 (Anul 15, nr. 191-214)

1911-09-01 / nr. 191

Pag. 2 poruncă să se intereseze întru­cât satisfac băieţii noştri poruncii din legea lui Appo­­nyi, care cere ca „după terminarea şcoa­­lelor primare copiii să vorbească şi să scrie corect” limba viteazului Árpád. Şi tot gu­vernele ungureşti nu aduc o lege prin care să închidă crâşmele cel puţin Dumineca. Dimpotrivă, Guvernele ungureşti ţin prin ministerul lor de interne o mulţime de pe­tiţii de ale ţăranilor noştri cari cer închi­derea birturilor, le ţin vreme îndelungată neresolvire, ca să nu strice prietenia cu crîş­­marii, cei mai puternici sprijinitori ai lor. Iar crimele, e constatat, sunt în cea mai mare parte rezultatul lipsei de cultură şi — aceasta mai ales — rezultatul marei con­sumaţii de spirtuoase, cari tâmpesc mintea şi zdrobesc cu desăvârşire moralul ome­nesc. In faţa acestor împrejurări negrăit de triste datoria noastră este să încercăm cu toate mijloacele stârpirea deplină a cauze­lor cari produc această ruşine a poporu­lui nostru. Mai ales conducătorii noştri de la sate, dar în aceeaş vreme toţi Românii de bine, trebuie să pornească o acţiune se­rioasă în privinţa aceasta. Preoţii şi învă­ţătorii sunt datori să înfiinţeze în toate părţile reuniuni de temperanţă şi absti­nenţă, ei sunt chemaţi să predice la toate ocaziile împotriva alcoolismului, să produ­că pilde grăitoare şi să constrîngă repre­zentanţele săteşti să închidă crîşmele cel puţin Dumineca. Dacă guvernul nu răs­punde la un recurs dat de crîşmar în pri­vinţa aceasta, în vreme de trei luni, hotă­­rîrea reprezentanţei comunale intră în va­loare. Socotim apoi că şi în cadrele „Aso­­ciaţiunei” se poate face mult sub acest ra­port. Conferenţiarii „Asociaţiunei” pot şi trebuie să trateze şi chestiuni din dome­niul acesta, lămurind ţăranilor rostul cri­melor în viaţa unui popor. Noi suntem nu numai părăsiţi, nu nu­mai că guvernele acestei ţări se degajează de ori­ce datorie faţă de noi când e vorba de desvoltarea noastră culturală, ci, dim­Poetul se opri obosit. El luă scaunul de spe­teaza căruia îşi răzim­ase până atunci manile stând în picoare, îl apropie de masa în jurul că­reia, şedeam noi, îşi varsă un pahar de şampanie şi după ce-l goli, urmă: „Marcel Prevost îmi spunea acum câtva timp că de multe ori ar da sutele de mii de franci pe cari le câştigă pe an, şi înalta societate în care tră­ieşte, pentru o viaţă mai puţin strălucitoare şi re­gulată, pentru o existenţă mai veselă, mai simpli­ficată pentru nişte prieteni mai puţin corecţi. „îmi pare că n’am fost nici­odată tânăr” — mi-a spus el. Şi în adevăr, ceea ce ne lipseşte nouă artiştilor, şi tuturor contimporanilor noştri în general, e frăgezimea, spontaneitatea tinereţei. Totul e rece, artificial, de o corecţiune exasperantă în viaţa pe care o trăim. Artiştii din ziua de azi sunt în cele mai multe cazuri cei mai desăvârşiţi dintre snobi. O singură preocupare au: de a câştiga bani şi apoi şi politica. Totul în ochii lor, cele mai înalte şi pure manifestaţiuni ale sufletului omenesc, sunt considerate mai întâi de toate din punct de vedere comercial. Nici o generozitate, nici o spontanei­tate în sufletele lor. Şi — culmea! — azi mai mult ca ori­când scriitorii trâmbiţează cuvântul „umanitate” de clocotesc oraşele; şi tocmai azi ei sunt cel mai puţin în stare să simtă toată vraja acestui cuvânt. Amorurile lor sunt banale, sule­­menite, meschine — ele sunt corecte, şi atâta tot. Unde găsim azi pe o Odetta a lui Theophile Gan­­tier, pe o Mimi Prison a lui Musset, măcar pe o Mimi a lui Murger?... Unde este devotata şi cura­joasa Claire a lui Delacroix?... Ah! unde sunt suavele femei cari ilustrau odată dulcea noastră Franţa?” -Ha®. fesaH potrivă, dau curs liber stricăciunii noastre, în aşa chip, că noi suntem datori să ne con­centrăm toate forţele spre a ţinea calea dreaptă a civilizaţiei. Aşadar şi în chestiu­nea aceasta noi singuri avem cuvântul ho­­tărîtor. Ajutor nu putem nădăjdui dela ni­meni. Administraţia ţării noastre se îngri­jeşte numai de temniţi pentru ţăranii no­ştri, dar nu şi de propăşirea lor culturală. Judecătorii noştri ne judecă ţăranii, dar nu se gândesc la îndreptarea răului pe care îl pecetluiesc ei. D. Take Ionescu şi contele Tisza. Cetim în „Adevărul”. D. Take Ionescu a sosit la Viena. Mâne­­-sa se va duce la Budapesta unde va sta două zile, având o întrevedere cu d. Tisza. ■ Reconstruirea cabinetului austriac. Ziarul „Slovenec” din Laibach se ocupă într’un număr din urmă cu reconstruirea cabinetului austriac. Articolul se datoreşte unui bărbat marcant al slavilor de sud. Ziarul „Slovenec” susţine că dacă se reactivează ministerul Bohemiei, după cum e vorba atunci nemţii vor cere şi ei un minister na­ţional, ceia ce ar duce la o nouă înăsprire a situa­ţiei, căci slavii de sud nu pot rămâne nici ei mai departe fără un reprezentant legal în guvernul austriac.* „Noch nie dagewesen!” Izbit de comentarele neaşteptat de violenţe pe cari le-au făcut ziarele din opoziţie comunicatului inspirat din „Pol. Kor­­respondez” din Viena, primul-ministru, contele Kh­uen-Héderváry bate azi de zor în retra­gere. Atât de rezervat de altă dată, azi e de o amabilitate fără margini faţă cu corespondenţii ziarelor şi grăbeşte a le declara, că nu e în inten­ţiile dsale revizuirea regulamentului intern al Camerii. Declaraţiile dsale­­dodonice din cores­pondenţa vieneză au ,cu totul alta semnificare, de­cât cea atribuită de opoziţie. •— Opoziţia — zice d. Khuen — face întoc­mai ca autorii dramatici de legea veche, cari nu-şi pot imagina decât acelaş desnodământ şablon. N’ar face un lucru de prisos potrivnicii guvernu­lui, citind cu mai multă stăruinţă dramele mo­derne, — ar putea să înveţe, că desnodământul poate să fie şi neprevăzut şi totuşi de­ o siguranţă inexorabilă. Nu e vorbă deci nici de armele forţei coercitive şi nici de revizuirea regulamentului in­tern. Dealtfel guvernul „deocamdată” nu are de gând să-şi părăsească expectativa. Cu alte cuvinte, contele Khuen, e un iscu­sit om politic modern, care caută să fie original chiar şi­­ în căderea sa. Ţara va avea deci ocazia să admire o soluţie decât care mai ingenioasă nu s’a mai văzut în trecut. Noi îi dorim contelui Khuen s’o găsească cât mai curînd, fiind siguri că va fi urmată tot atât de „inexorabil” de căde­rea sa.* Amânarea congresului de Roma. Dasem mai zilele trecute ştirea că preşedintele Camerei un­gare, în înţelegere cu ministrul Khuen, au hotă­­rît ca în vederea congresului de pace ce va urma să se ţină la Roma pe la începutul lunei Octom­­vrie, Camera să ia vacanţe pentru vreo douăspre­zece zile. In aceaşi vreme indicasem şi asupra a­­cestui gest foarte semnificativ al ministrului pre­şedinte, care adulmecă ori­ce prilej, şi dacă nu-l găseşte îl inventează, numai să poată câştiga o vacanţă parlamentară cât de scurtă în nădejde că roata norocului se va schimba de nou şi politica guvernamentală dată azi de mal va putea fi sal­vată iarăşi. După cât se vede însă svârcolirea desnădăjduită a actualului guvern ajuns aproape de agonie se va sfârşi cu o dispariţie cât mai grabnică, căci cu toate artificialele aderenţe forţate de la comitetele provinciale ale partidului, primul-ministru e per­secutat cu îndârjire de nenoroc şi toate planurile safe salvatoare au dat fiasco. Cu demisionarea ministrului comun de răsboiu se părea că i­ s’a încheiat vacul şi singura nădejde îi era vacanţa din Octomvrie. Nenorocul însă l’a luat şi aci cu zorul, căci după cât se anunţă din Roma congresul a fost amânat pentru primăvară, şi dini Khuen îi mai rămâne o singură resursă pentru a se salva: pregătirea bagajelor. * Urmaşul lui Schönaich. Ziarul „Reichspost” aduce în numărul său de azi informaţia că monar­hul a luat deja o hotărîre definitivă în ce privește persoana viitorului ministru de răsboi. Urmaşul baronului Schönaich va fi actualul comandant al corpului de armată din Bosnia, generalul Auf­­fenberg. Autograful imperial de numire va apare în unul din cele mai apropiate numere ale moni­torului oficial.­­ Apelul nominal s’a reluat şi în şedinţa de azi a Camerei şi s’a tot cetit şi răscotit până cătră sfârşitul şedinţei, când deputatul Györffy şi-a spus interpelarea în chestiunea ministrului de răs­boiu Schönaich, fără să deştepte nici un interes în atmosfera de adâncă plictiseală, care face azi nivelul parlamentului ungar. A mai interpelat deputatul Ráth în chestiunea epidemiei holerice, urgitând măsuri și mai întinse decât cele ce s’au luat. „T­RiBUNâ" 14 Septemvre n 1911 — „Ele mai există”, răsună vocea discretă a unui nuvelist din mijlocul nostru. — „Fericit eşti d-ta că ne poţi afirma aceasta, desigur în cunoştinţă de cauză, zîmbi Fernand Gregh. Dar unde este devotamentul­­ prietenia dintre scriitori? Toţi cei de faţă facem parte din „Societatea autorilor”; ei bine, oare din noi nu e scârbit de ponegririle, de sfâşierile, de invidia dintre confraţi, de meschinăriile pe cari le şoptim unul altuia pe socoteala operilor celorlalţi? Nu, domnilor, azi nu mai există tinereţea printre ar­tişti, viaţa contimporană, urăcioasa şi egoista viaţă contimporană a ucis-o. Şi când te gândeşti că generoasa epocă din 1830 e moartă şi nu va mai reînvia! Când va dispare oare vremea în care, cum se întâmplă azi, un artist nu-l stimează pe alt artist după talentul său, ci după suma de bani pe care o câştigă anual?... întrebarea e: va dispărea ea vre­odată?” Şi fiindcă privirea scriitorului se oprise din întâmplare pe faţa mea, i-am răspuns: — „Vremea se schimbă şi cu dânsa şi apucă­turile noastre. Ce este a mai fost, ce a fost va mai fi. Şi înainte de generoasa epocă din veacul al nouăsprezecelea au existat în Franţa pleiade de artişti cari luminează prin geniul lor, iar nici de cum prin duioasa colegialitate de care ai vorbit d-ta. Racine, Moliere nu erau ei aproape duşma­ni ? Voltaire, Diderot, Rosseau au trăit ei oare în armonie? Nu; şi cu toate acestea, pleiada care le-a urmat şi ale cărei elogii le-ai făcut, s’a deo­sebi primtr’o exuberanţă de pasiune şi de ins­tincte nobile şi generoase, cari le-au lipsit celor dintâi. Trăim într’o epocă fadă şi meschină, fără pasiuni, fără ideal — de acord. Dar cine îţi spune d-tale, că vremea nu se va schimba? Cine ştie ce perturbări sociale va altera gusturile noastre? Până atunci, cine vrea poate să realizeze bunele porniri de cari e animat; ocaziunile pentru a­­ceasta nu lipsesc. Şi eu urăsc pe scriitori cari fac din „umanitate” evanghelia lor şi cari în fond po­sedă sufletele cele mai uscate, minţile cele mai calculatoare şi egoiste. Vrei să fi generos, nobil, devotat? Ţi-ar fi foarte uşor aceasta: n’ai decât să nu-ţi pui zăgaz temperamentului d-tale firesc şi să dispreţuieşti convenţiunile contimporane pe cari le găseşti ridicole şi meschine. Cultivă-ţi pro­pria d-tale personalitate — cu simplicitate şi na­­turaleţă, se înţelege — şi vei obţine tot ce do­reşti.” — „Da, strigă Gregh cu căldură, vreau să fiu bun, devotat, generos! Vreau să reînviez epoca lui Theophile Gautier şi a prietenilor săi. Vreau ca mai mulţi dintre noi să formăm o lume aparte, o lume destinsă, nobilă, spontană, ca nişte adevă­raţi artişti ce suntem. Vreau ca Iubirea şi Arta să vibreze altfel în inimile noastre, decât în inimi­le searbăde ale contimporanilor noştri. Domnilor, sunt bogat, aş putea să vă fac servicii, nunga şi sufletul meu vă sunt deschise! Nu răspunde ni­meni? Cu toate acestea mulţi dintre d-voastră au poate nevoie fie de bani, fie de prietenia sinceră a unui confrate... Vedeţi cum ne-a otrăvit viaţa contimporană... D-voastră luaţi oferta mea drept un foc de pae, care se va stine-p într’un moment, par’că şi eu mă întreb dacă nu e cumva efectul unei exaltări momentane. Dar... vom vedea. Domnilor, vă propun ceva: să punem temelia unei­­societăţi în sensul în care am discutat. Va fi o adunare de artişti entuziazmaţi şi devotaţi. Va fi o oază în deşertul arid al vieţei contimporane.” Paris, August.

Next