Tribuna, octombrie 1911 (Anul 15, nr. 215-238)
1911-10-14 / nr. 226
Anul XV. Arad, Vineri, 14|27 Octomvre 1911 Nr. 226 ABONAMENTUL Pe un an .28 Cor. Pe un jum. . 14 « Pe o lună . 2.40 . Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să inape luă. Ziarul ,,Tribuna” pare a fi introdus în coloanele sale în timpul din urmă o nouă rubrică destul de interesantă, în orice caz, foarte caracteristică pentru împrejurările de la noi. Rubrica poartă titlul sugestiv: ,,Ce-i cu tundarea?" Şi conţine ecouri din diferite centre asupra unei chestiuni, care a ridicat valuri mari în publicistică de un an încoace, răscolind un potop de patimi şi umplând de serioase îngrijiri lumea noastră cum se cade. E povestea cu „tradarea” acestui ziar, lansată din partea unor oameni de bun nume, cu scopul declarat de a sdrobi existenţa viciului organ de publicitate. Redacţia, apropiindu-se acum aniversarea zilei fără noroc, când comitetul naţional a hotărât distrugerea „Tribunei”, a aruncat vorba din nou după atâtea luni de frământare stearpă. Ei bine, ce-i cu „tradarea"? întrebarea asta a scos din nou la suprafaţă o poveste bizară şi acum din toate colţurile se ridică glasuri din ce în ce mai neliniştite, cari cer lămuriri autorilor acestei acuze şi vor să se dumirească pe deplin într’o afacere de ordin public. In adevăr acum basmul e pe sfârşite, aşa că ne putem gândi cu toată liniştea la peripeţiile prin cari a trecut, fără primejdia de-a ne pierde cumpătul. Vai, ce poveste urâtă! Acum se împlineşte anul, de când ne-am pomenit din bun senin cu un chiot cumplit, care da alarma, vestind lumii „tradarea” Tribunei. Sunt încă în amintirea, tuturora fazele nenorocitei tragicomedii, cu toată vâltoarea ei de patimi şi de cerneală. Oameni socotiţi în toată firea şi-au pierdut sărita, au invocat numele lui Jeszenszky şi Tisza, au scris lungi articole cu tâlcuiri misterioase, au făcut combinaţii asupra poftelor ascunse cari dorm în sufletul deaproapelui şi încurcându-se într’un labirint de bănuieli nedesluşite, enervându-se tot mai mult, au înlocuit repede îndrumările raţiunii prin violenţe şi injurii. Rezultatul s’a văzut: o straşnică ceartă, al cărei epitet e bine să-l sacrificăm. Până în cele mai adânci fibre ale societăţii noastre a pătruns duhul otrăvitor al acestei vrajbe semănate cu meşteşug. Lumea s’a împărţit în tabere şi şi-a dat curs liber tuturor îndoielilor chinuitoare, ce se pot naşte în atmosfera morală a unui biet popor sbuciumat de toate amărăciunile apăsării politice. Cum ştim, comitetul naţional a fost silit să ia sub ocrotirea lui această penibilă greşală de tact a unor oameni, chemându-se în ajutor autoritatea şi prestigiul acestei corporaţii cu rost adânc în frământările noastre din trecut, pentru a nimici o instituţie înjghebată cu trudă de cincisprezece ani. Ştim de asemenea, ca toată campania De Octavian Goga, asta, care s’a inaugurat cu înfiinţarea unui nou organ de publicitate în Arad, a dat din greş în greş, înstrăinându-şi cu încetul toate condeiele mai de seamă ale cărturărimii dela noi şi provocând două tabere în sânul unui popor, pentru care unitatea e o dogmă de viaţă. Ei bine, acum au trecut toate aceste valur’i urîte, vremea de răsboi s’a încheiat, cartuşe nu mai sunt, dar vorba: unde-i „tradarea?" De ce-a fost la adică toată volbura asta grozavă, cari sunt acum după un an temeiurile din cari a pornit, care e ţinta ce-a urmărit, unde sunt avantagiile pe cari le-a câştigat neamul nostru în schimbul nelinişte! lui de un an întreg? Fiecare preot şi fiecare învăţător, — sentinele răsleţe, cari nu pot sta la postul lor cu sufletul săpat de nesiguranţă, — îşi poate pune cu drept cuvânt această întrebare şi poate pretinde răspuns. Tot aşa ne putem întreba şi noi cu toţii, cari ne dăm seama, că seriozitatea tragică a situaţiei noastre, nu îngăduie nimănui astăzi glume de carneval pe socoteala unui popor bătut de toate nevoile. La toate aceste întrebări legitime însă lumea nu primeşte nici un răspuns. E atât de ciudată în acest caz tăcerea, încât nici nu poţi încerca să-i faci psihologia, fără a te pierde în presupuneri sinistre şi îndoieli puţin edificătoare. Ziarul „Românul”, singurul făt al acestui vifor de un an, o face pe seriosul, publică interminabile perioade în chestiuni de drept public, nu mai poate de interes pentru starea Turcilor în Tripolitania şi are amănunte zilnice despre soarta banditului Pantelimon, dar despre povestea „trădării”, prin care şi-a legitimat existenţa, nu mai suflă nici un cuvânt, ca şi când totul s’ar fi îngropat, ca şi când toate lucrurile ar fi în perfectă ordine şi noi am fi trăit de când lumea în cea mai dulce frăţietate evanghelică... Nu mai vorbim de consequenţă, o consideraţie destul de apreciabilă în publicistică, care ar putea să lumineze pe oamenii noştri, că tăcerea e de respectat numai în anumite cazuri şi că după ce ai aruncat o acuzaţie, trebuie să-ţi dai silinţa s’o justifici prin argumente, dacă peste tot ţii la respectul deaproapelui. Cum zic, de consequenţă nu mai vorbim, fiindcă dacă nu şi-ar fi pierdut sămânţa cu desăvârşire în redacţia „Românului” această virtute, atunci şi subsemnatul ar primi oarecari pedepse meritate în urma articolelor publicate în „Tribuna”, pentru cari a fost cu prisosinţă înjurat la timpul său, smulgându-i-se fragmente fără şir, şi pe cari astăzi, când sunt supuse controlului public într’un volum de douăzeci de coaie, nobilii, adversari nu le mai văd cu nici un ochiu... Dar sunt şi îndatoriri mai mari decât consequenţă, e simţul de dreptate al omului echilibrat, de care trebuie să ţie seamă orice publicist, oricât de mediocru. Acest simţ elementar de dreptate ar trebui să-l îndemne acum după un an de zile, sau să lămurească o cauză de extremă gravitate aruncată unei gazete, sau să-şi recunoască gesala şi pan iertarea ce se acordă păcatului ispăşit, să pregătească platforma unei păci sincere şi a unei înţelegeri netlburate între fraţi. Deci ori una, ori alta, fiindcă numai aşa se poate pune capăt unei situaţii imposibile, ce s’a creiat prin multele hotărâri, declaraţii şi articole fără căpătâi, — dar mai ales prin înfiinţarea unei gazete noi în Arad, al cărei drept de existenţă în acest oraş încă nimeni, dar absolut nimeni, nu l’a putut justifica. Sfărmaţi deci obezile tăcerei, iubiţi confraţi! Vorbiţi liniştit, convingător, cu răceala argumentelor cari nu iartă. Nu trebuie imediat să ne certăm, să sculăm lumea şi să ne dăm în spectacol ruşinos! Putem vorbi calm şi putem lumina împreună rostul acestei învinuiri grele: ce-i cu tradarea? Iată avem un public cetitor cumpătat, destul de potolit acum după o hartă de douăsprezece luni, tribunalul lui cinstit să facă dreptate... Spuneţi deci ceva, cum vă iartă sufletul, dar nu mai tăceţi, pentru Dumnezeu, că nu şade bine de loc seriositatea asta tomnatică, care cearcă zadarnic să-şi aştearnă vălul mohorât peste amintirile vitejiilor de em... Dreptul tăcerii îl au numai acei cuminţi, cari privesc lumea din înălţimea unei contemplaţii calme, oameni chibzuiţi cari cu o pătrundere liniştită judecă dela mal fluviul vast al vieţii, dându-şi seama de toată bătaia valurilor... Aceşti resemnaţi, aceşti filosofi, aceşti judecători au dreptul tăcerii, fiindcă tăcerea lor înseamnă înţelepciune. Dar când cineva dă busna în târg, ziua în amiaza mare, îşi răsfrânge mânecile şi împarte ghionturi la cetăţeni, ca pe turnă dus la judecătorie să-şi ia aiere de mironosiţă fără prihană, să fie serios şi mut ca pământul, iar dacă vorbeşte să povestească despre haiducul Pantelimon... Asta nu se mai poate socoti drept tăcere a înţelepciunii... Dreptul tăcerii ziarul „Românul” l-a pierdut înainte de-a se naşte, prin urmare e legitimă întrebarea, care aşteaptă răspuns : „Ce-i cu trădarea” ?