Tribuna, noiembrie 1911 (Anul 15, nr. 239-262)
1911-11-26 / nr. 259
Anul XV. Arad, Sâmbătă, 26 Noemvre v. (9 Decemvre n.) 1911 Nr. 259 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România ţi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş ţi comitat 502. iredacţiai ţi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare firm 20 filed. Manuscripte nu să înapoiază. „Eu te declar pe d-ta tră îndător de neamţi fratricid.” Banchetul din Seini. E o axiomă aproape banală, că pentru a găsi formula de justă apreciere a deaproapelui, trebuie să ţii seamă de faptele şi de vorbele lui. Aceste două elemente sunt cu totul indispensabile, dacă vreisă rosteşti o judecată definitivă asupra unui om, fiindcă numai din înlănţuirea lor poţi desluşi tainele cari i s’au frământat în ascunzişurile gândului şi în bătăile inimii. Pentru a zugrăvi însă o icoană sufletească mai pripită, dar tot atât de adevărată, sunt suficiente şi numai vorbele. Ca pietricelele unui mozaic sunt cuvintele ce rostim, din ele poate reconstrui cineva întreg rostul personalităţii noastre. Iată arta dramatică d.e care ne înfăţişază oameni întregi şi ne desenează conturele cele mai fine ale sufletului numai prin dialogul personagiilor cari se agită înaintea noastră pe scenă. E deajuns să auzim câteva vorbe rostite de Caţavencu în ,,Scrisoarea pierdută”, ca să-i înţelegem pe deplin rolul în societate, nivelul cultural şi moral, perspectiva succeselor lui de mâne şi felul cum i se reoglindeşte toată fiinţa în mintea celor cari îl ascultă. Iată de pildă un fragment din nemuritoarea comedie, începutul discursului lui Caţavencu: ..Domnilor!... Onorabili con-, cetăţeni!... Fraţilor!... (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare... suindumă la această tribună... pentru a vă spune şi eu... (plânsul îl îneacă mai tare)... Ca orice Român, ca orice fiu al ţării sale... în aceste momente solemne... (de-abia se mai stăpâneşte)... mă gândesc la ţărişoara mea... (plânsul l-a biruit de tot)... la România! (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!... la progresul ei!... la viitorul ei!...” Urmăriţi aceste sughiţuri stropite cu lacrimi de crocodil, puneţi puţin la cântar „emoţiunea” care la „apucat aşa de tare” pe onorabilul Caţavencu, avocat, directorpropr. al ziarului „Răcnetul Carpaţilor” etc... cu măniţi-i niţel gesturile largi şi diapazonul crescând al corzilor vocale, şi aveţi zugrăvit în linii sigure portretul sufletesc al acestui tip întâlnit atât de des. Cum vedem, un fragment dintr’o cuvântare, un crâmpei dintr’un dialog, oseamă de cuvinte aruncate la întâmplare în focul unei discuţii, au darul de-a caracteriza pe cei cari le rostesc. Sunt tot atâtea învederări ale unui proces sufletesc pe care ni-l desluşesec, tot atâtea mijloace pentru a aşeza într’o luminoasă perspectivă de apreciere personalitatea unui om. Ca nişte cioburi răzleţe diintr’o oglindă, elesunt în stare să răsfrângă chipul privitorului, fără a mai avea nevoie de suprafaţa întreagă. Vai, sunt atât de primejdioase vorbele, aceste paravane transparente, după cam ochiul priceput distinge cele mai ascunse licăriri din camera obscură a sufletului... * * * Tot mai mult mă copleşesc astfel de reflecţii, de câte ori urmăresc, ca un privitor liniştit, în tiparul gazetelor vorbele mari pe cari le pun în circulaţie unii dintre fruntaşii noştri. Nu la injurii mă gândesc, la chiotele nesăbuite ale unora, fiindcă în definitiv înjurătura nu e decât rezultatul unui foarte simplist şi ordinar proces psihologic, din care nu poţi trage concluzii, decât cel mult asupra bunelor maniere ale autorului. Constatării de un înţeles mai adânc nu-ţi prea poate aduce o analiză a injuriilor. Dar cu totul altă însemnătate au vorbele, când se înfăţişază ca, expresiunea unui fel de gândire, când pot fi socotite ca un termometru intelectual sau moral al autorului Iov. Judecându-le sub acest raport vorbele mari cu cari se operează la noi, problema devine mai interesantă, fiindcă suntem puşi în faţa unor fenomene sociale, pe cari cercetându-le putem pătrunde mai uşor structura morală şi intelectuală a oamenilor din jurul nostru. Ca orice fel de-a vorbi, astfel şi acest gen iperbolite de-a te rosti, solemnitatea asta straşnică cu care se pronunţă unii dintre fruntaşii noştri veşnic gata a lua o poză sărbătorească, ,se poate reduce la motive de dublu ordin: moral şi intelectual. Ca motiv de natură morală se poate invoca lipsa de sinceritate, ca impuls intelectual pregătirea culturală la un nivel staţionar. Cine nu-şi aduce aminte de retorismul bombastic, care până acum vreo cincisprezece ani făcea deliciile cetăţenilor la întrunirile publice din Bucureşti, unde oratorii de duzină puneau la contribuţie Pindul, Carpaţii, Dunărea, Goţii, Gepizii şi alte vorbe mari, pentru a stoarce furtuni de aplauze. Desigur că sinceritateaacestor tirade nu era din cele mai curate, sau dacă da, atunci atelierul inteligenţii care le pornea la drum era îngust de tot. De obicei însă meteahna era dublă , şi sinceritatea vulnerabilă şi inteligenţa măsurată. Personajul Rică Venturiano d. e. din „O noapte furtunoasă” e o mixtură capricioasă din aceste două elemente: e fanfaron şi incult. Ascultaţi cum vorbeşte într’una din situaţiile cele mai delicate, după cunoscuta aventură cu coana Ziţa: „Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n’avem altă credinţă, altă speranţă, decât poporul. Noi n’avem altă politică decât suveranitatea poporului ; de-aceia în lupta noastră politică, am ispus’o şi-o mai spunem şi-o repetăm necontenit”... Băgaţi de seamă ce fanfaronadă cât conştientă, cât inconştientă la simpaticul Rică, al cărui Dumnezeu este poporul”... Cam pe această dublă gamă morală-intelectuală s’au brodat şi la noi atâtea exibiţiuni de „oratorie clasică” în care se vorbea de Traian şi de „mama Roma” de „unire in cugetat şi simţiri” câtă vreme oratorul, săracul, desminţea cu toate faptele lui aceste grămezi de vorbe mari. Noi ne cam deda-isem cu ele, nici nu le prea luam în serios, nici nu ne tulburau, auditorul le socotea drept o manieră de oratorie care nu angajază sufletul, care poate fi retezată binişor fără ca, adevărul să sufere şi aşa zîmbind a silă şi a iertare aşteptam să li se şteargă iama cu încetul, fără nici o primejdie... Orice boală insă înainte de-a dispare se mai năpusteşte cu o ultimă îndărătnicie asupra organismului a cărui biruinţă apropiată o simte şi în perioada asta e mai supărătoare. Aşa şi boala vorbelor mari în viaţa nostră publică, acum în ajunul dispariţiei pare a tresări cu protestarea ei cea mai pătimaşă. Curentul de simţire şi nivelul de cultură din care a ieşit la suprafaţă e pe cale de a se pierde, primenindu-se valorile cugetării şi principiile concepţiei morale în societatea noastră. De-aci această nouă afişare de vorbe mari, cam acum îşi fac de cap. Nu voi releva aici cazul celebru cu acuza de „tradare” a „Tribunei”, care rămâne o expresie tipică a acestei şcoli ajunse în doaga prăbuşirii. Voi aduce numai în treacăt două exemple, ca să se vadă cu câtă conştiinţă se judecă la noi de către unii conducători valorile noţiunilor şi cu câtă înţelepciune se rostesc cuvintele cele mai grele. Cetitorii îşi pot formula apoi singuri o judecată proprie în ordinea de idei amintită mai sus. Exemplul dintâi e cunoscut cetitorilor „Tribunii”, din ale cărei coloane mam aflat şi eu. E vorba de faimoasa agapă din orăşelul Seini, unde o seamă din fruntaşii noştrii s’au adunat să închine pentru viitorul neamului, după o adunare poporală. Aici, conform obiectului tradiţional, s’au pronunţat, fireşte, şi toaste cari îmbrăţişau diferite subiecte. Foarte natural, că a vorbit şi d. Teodor Mihályi, preşedintele clubului’ nostru parlamentar, îndemnat, probabil, de te miri ce raţiune superioară a unei înalte diplomaţii, d-sa în toastul său a vorbit despre „Tribuna” şi între alţi vinovaţi a osândit şi pe subsemnatul pentru un articol din acest ziar : „Intelectualizarea politicei noastre”. La întreruperea părintelui Constantin Lucaciu — fratele dlui Vasile Lucaciu, — care spunea că a cetit cu plăcere paginile cu pricina, d. Mi-